Banalizarea excepției

Pretind că am exersat o oarecare atenție a cunoașterii de sine, nu îndeajuns pentru a fi dobândit capacități suprasensibile asemenea inițiaților, dar de folos spre a recunoaște dependențele care se lipesc de gândirea mea fără a fi nevoi reale ale conștiinței mele. Am realizat de oarece vreme că spectacolul mediatic ce se desfășoară la televiziunile de știri devine anost dacă subiectele nu aparțin stărilor de excepție. Opusul acestor stări este dat, desigur, de stările de normalitate.

Înainte de pandemie, excepționalul mediatic era căutat în crizele politice. Pandemia a extins starea de excepție pe durate neobișnuit de lungi. Excepționalul războiului din Ucraina durează deja de câteva luni.

S-au adunat ani în care spectacolul mediatic nu mai relatează decât în regimul stărilor de excepție.

Cine are decizia în stările de excepție, acela este adevăratul suveran, spunea un constituționalist. Era un mod de a spune că demos-ul nu mai contează în starea de excepție. Cine a avut decizia în anii de care vorbesc aici? Sub pandemie au apărut peste tot dictaturi guvernamentale. Acum, în vremea acestui război? Guvernele nu consultă parlamentele când decid să trimită ajutoare de natură militară în sprijinul Ucrainei. Guvernul Rusiei susține că aceste ajutoare prelungesc suferințele ucrainenilor. E o afirmație care are ca presupoziție teza că Rusia ar fi pornit un război drept și că la fel de drept ar fi să-l câștige fără să întâmpine o rezistență solidă.

Așadar, în ultimii ani, am avut o ordine a excepțiilor devenite noua normalitate. Rolul parlamentelor a devenit decorativ, iar cel al mediei de format propagandistic – sufocant. Pe acest fundal, un guvern autoritarist specializat în dezinformare a pornit o operațiune de propagandă beligerantă și apoi a deschis un front. E oare cea mai surprinzătoare prelungire a războiului civil care a fost pandemia? Dacă vrei să nu cadă prea zgomotos accentele pe intenția de a restructura ordinea globală, surpriza e majoră. Ordinea globală se dovedise extrem de eficientă întru a lăsa o viroză să-și facă de cap în condițiile în care, mediatic, ai discreditat valoarea antiviralelor și ai ridicat în slăvi vaccinarea.

E prea posibil ca în analiza guvernului rus tocmai războiul civil al pandemiei să fi fost un catalizator al intențiilor de a pune în locul acestei ordini, în care omul nu mai era un scop, ci un mijloc, o formă de ordine capabilă să revină la idealurile umanismului? Teoretic, da. Practic, iată că omul continuă să fie doar un mijloc al reglărilor de conturi dintre marile clanuri globale de putere.

Un alt constituționalist, de astă dată fiind vorba de constituența omului, zicea că manipulările cele mai reușite sunt făcute în sensul a ceea ce îți dorești cel mai tare. Cu siguranță, ucrainenii care au amintiri urâte din conviețuirea lor cu puterea de la Kremlin (majoritatea au astfel de amintiri) și-au dorit integrarea țării lor în NATO. Cine au fost mai cinici? Cei care nu au vrut să explice că între Rusia și țările NATO e necesar un spațiu-tampon? Cei care au susținut că spațiul Ucrainei ar fi indicat să aparțină Rusiei? Cei care au încurajat dorința de securitate a ucrainenilor fără a ține cont de riscurile reprezentate de mitologia puterii de la Kremlin?

Autor: Ioan Buduca

Citiți și:
Războiul hibrid al tehnocraților: dezinformarea și propaganda ca arme
Dan Diaconu: „În realitate n-a fost o pandemie, ci primul atac biologic targetat genetic din istorie”

yogaesoteric
2 iulie 2022