Când cu noi este Dumnezeu

Există un adevăr pe care omul îl înțelege, poate, cel mai bine abia după ce trece prin încercări: nu puterea noastră ne ține întotdeauna în picioare, ci puterea pe care Dumnezeu o așază în noi atunci când simțim că nu mai putem. Sunt clipe în care toate certitudinile se risipesc, în care oamenii de la care așteptam sprijin se îndepărtează, în care drumul se îngustează, iar sufletul, obosit de atâtea lupte nevăzute, caută un loc în care să-și poată odihni durerea. Atunci descoperim că există o prezență care nu pleacă, o iubire care nu condiționează și o mână care nu ne abandonează. Este Dumnezeu!

Când cu noi este Dumnezeu, viața nu devine neapărat mai ușoară, dar noi devenim mai puternici în fața ei. Nu dispar toate furtunile, dar învățăm să nu ne mai pierdem echilibrul la fiecare adiere de vânt. Nu ni se promite o cale fără spini, ci puterea de a merge mai departe chiar și atunci când pașii ne dor.

Poate că una dintre cele mai mari greșeli ale omului este să-L caute pe Dumnezeu numai în împliniri, în zilele senine, în bucurii și în răspunsurile pe care le primește. Dar Dumnezeu este prezent și în întrebările fără răspuns, în lacrimile pe care le ștergem pe ascuns, în nopțile în care somnul nu vine și în acele momente când ne rugăm fără să mai găsim cuvintele potrivite. Uneori, cea mai sinceră rugăciune nu este o rostire, ci o lacrimă. Alteori, este doar o șoaptă: „Doamne, ajută-mă!”.

Și poate că tocmai atunci, când nu mai avem nimic de demonstrat și nicio putere de care să ne agățăm, începe adevărata întâlnire cu Dumnezeu. Pentru că El nu ne cere să fim neînfrânți, ci să nu ne pierdem credința. Nu ne cere să nu cădem niciodată, ci să avem curajul de a ne ridica. Nu ne cere să înțelegem toate rosturile vieții, ci să avem încredere chiar și atunci când înțelegerea noastră se oprește.

A avea pe Dumnezeu alături nu înseamnă să nu cunoști dezamăgirea. Înseamnă să nu lași dezamăgirea să-ți otrăvească sufletul. Nu înseamnă să nu fii rănit de oameni, ci să nu devii asemenea celor care te-au rănit. Nu înseamnă să nu plângi, ci să nu lași lacrimile să stingă lumina din tine.

Căci credința adevărată nu se măsoară în vorbe frumoase, în gesturi de fațadă sau în aparențe de evlavie. Ea se vede în felul în care ne purtăm cu semenii, în bunătatea pe care o păstrăm chiar și atunci când nu primim nimic în schimb, în iertarea pe care o oferim, în adevărul pe care îl respectăm și în smerenia cu care recunoaștem că nu suntem stăpânii propriei noastre existențe.

Să nu credem că Dumnezeu este mai aproape de noi atunci când avem totul și mai departe atunci când pierdem. Uneori, tocmai pierderile ne dezvăluie ceea ce câștigurile ne-au împiedicat să vedem. Ne învață să prețuim oamenii, să deosebim iubirea adevărată de interes, prietenia de conveniență și bogăția sufletului de bogăția aspectelor trecătoare.

Viața ne pune înainte încercări pe care nu le alegem. Ne desparte de oameni dragi, ne modifică planurile, ne răstoarnă așteptările și ne obligă să începem din nou. Dar fiecare început poate deveni o lecție de curaj, fiecare suferință poate aduce o înțelegere mai adâncă, iar fiecare zi în care ne trezim și putem spune „Mulțumesc, Doamne!” este un dar pe care nu ar este cazul să-l considerăm niciodată de la sine înțeles.

Poate că nu vom afla niciodată de ce unele rugăciuni primesc răspunsul pe care îl așteptăm, iar altele nu. Poate că nu vom înțelege toate întârzierile, toate despărțirile și toate încercările. Dar credința ne învață că nu este necesar să avem răspunsuri la toate întrebările pentru a putea merge înainte. Uneori, este suficient să avem încredere.

Și mai este ceva: atunci când Dumnezeu este cu noi, suntem chemați să fim și noi cu El, nu doar prin rugăciune, ci prin felul în care trăim. Să nu cerem lumină dacă alegem să răspândim întuneric. Să nu cerem iertare dacă refuzăm să iertăm. Să nu cerem iubire dacă inima noastră a uitat să dăruiască. Credința nu este doar ceea ce mărturisim cu buzele, ci ceea ce devenim prin alegerile noastre.

Într-o lume în care oamenii se grăbesc să judece, să condamne și să întoarcă spatele, să rămânem oameni cu sufletul curat. Să nu ne pierdem bunătatea din cauza răutății altora. Să nu ne pierdem demnitatea din cauza nedreptăților. Să nu ne pierdem speranța din cauza dezamăgirilor. Și, mai ales, să nu uităm că Dumnezeu nu ne-a chemat să adunăm ură, ci să semănăm iubire.

Poate că adevărata biruință a omului nu este să aibă întotdeauna ultimul cuvânt, ci să poată păstra pacea în suflet. Nu este să-i învingă pe ceilalți, ci să-și învingă propriile slăbiciuni. Nu este să fie admirat de lume, ci să poată sta înaintea lui Dumnezeu cu inima împăcată.

Iar când se lasă seara peste viața noastră, când tragem linie peste bucurii și dureri, peste izbânzi și neîmpliniri, să avem puterea să-I mulțumim lui Dumnezeu nu doar pentru ceea ce ne-a dat, ci și pentru ceea ce ne-a ajutat să traversăm. Pentru oamenii care ne-au fost aproape, pentru lecțiile care ne-au maturizat, pentru încercările care ne-au întărit și pentru zilele în care, fără să știm cum, am găsit puterea să continuăm.

Când cu noi este Dumnezeu, nu înseamnă că avem totul, ci că nu ne lipsește ceea ce este esențial: speranța. Nu înseamnă că nu vom cădea, ci că nu vom rămâne singuri în cădere. Nu înseamnă că vom înțelege toate tainele vieții, ci că vom avea credința de a le primi cu smerenie.

Și poate că, la capătul tuturor drumurilor, vom înțelege că cea mai mare binecuvântare nu a fost că viața ne-a oferit mereu ceea ce am dorit, ci că Dumnezeu ne-a dat puterea să trecem prin ceea ce nu am fi crezut că putem îndura.

Să nu-L căutăm pe Dumnezeu doar atunci când ne este greu și să nu-L uităm atunci când ne este bine. Să-L purtăm în gând, în faptă, în cuvânt și în fiecare alegere a inimii. Pentru că omul care Îl are pe Dumnezeu drept călăuză poate pierde multe în această lume, dar nu își piardă niciodată lumina sufletului.

Iar acolo unde Dumnezeu locuiește în inimă, întunericul nu are ultimul cuvânt, suferința nu are ultimul cuvânt, iar deznădejdea nu are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl are întotdeauna Iubirea.

Citiţi şi:
Dumnezeu este permanent lângă noi și în noi
Atunci când închidem ochii la Lumea Fizică, materială, se deschid ochii cei tainici ai sufletului, care apoi sunt impresionați într-un mod extraordinar, mirific de Lumina Dumnezeiască (I)

 

yogaesoteric
16 noiembrie 202
6

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More