Când pacea devine o problemă economică – Drumul Germaniei către economia de război
Ce înseamnă faptul că Germania își orientează tot mai mult economia către producția de armament? S-au gândit cetățenii vreodată serios la acest aspect? Atunci când tot mai multe locuri de muncă, profiturile companiilor și întregi centre industriale depind de comenzi militare, se creează o situație extrem de îngrijorătoare din punct de vedere moral: pacea și detensionarea relațiilor internaționale ar putea cauza probleme economice, în timp ce tensiunile militare și teama de războaie umplu registrele de comenzi. Va trebui oare să sperăm, la un moment dat, că lumea va rămâne în conflict, pentru ca economia noastră să prospere? Chiar comerțul cu arme și muniție ar fi indicat să devină ancora de salvare a unei industrii germane în declin? O astfel de evoluție ridică întrebări care depășesc cu mult creșterea economică, cheltuielile de apărare și asigurarea locurilor de muncă. Este vorba despre busola morală a unei societăți care, după două războaie mondiale, ar fi necesar să știe, de fapt, unde poate duce militarizarea.
Când pacea devine o problemă economică
Imaginați-vă că în Germania domnește o atmosferă de renaștere economică. Registrele de comenzi ale întreprinderilor sunt pline, se construiesc noi hale de producție, se angajează forță de muncă suplimentară, iar cotațiile bursiere cresc. Politicienii vorbesc despre o politică industrială de succes, asociațiile economice se bucură de creșterea cifrei de afaceri, iar mass-media relatează despre noi oportunități de creștere. Ceea ce pare la prima vedere o evoluție îmbucurătoare capătă un gust amar când ne uităm la ceea ce generează această creștere: tancuri, rachete, obuze de artilerie, drone de luptă și alte bunuri militare care, în caz de urgență, ucid oameni și distrug orașe.
Mă întreb ce se petrece cu o societate care începe să sărbătorească astfel de evoluții ca pe un progres economic. Ce spune aceasta despre prioritățile noastre politice, atunci când o industrie civilă în declin ajunge să fie susținută din ce în ce mai mult prin contracte de armament? Și ce se petrece dacă presupusa salvare economică devine într-o dependență de durată? Cine construiește fabrici, își extinde capacitățile de producție și angajează mii de oameni are nevoie de comenzi pe termen lung. O industrie a armamentului, odată extinsă în mod semnificativ, nu se va reduce din nou de bunăvoie doar pentru că tensiunile internaționale se atenuează. Ea va urmări să-și asigure existența economică, la fel ca și alte ramuri industriale.
Aceasta este, pentru mine, adevărata problemă. O industrie civilă poate beneficia de faptul că oamenii trăiesc în pace, consumă, călătoresc, construiesc case sau au nevoie de mașini. O industrie a armamentului, în schimb, trăiește din nevoile militare. Acestea pot apărea, desigur, și în timp de pace, prin descurajare, achiziții de înlocuire și completarea stocurilor. Cu toate acestea, contradicția fundamentală rămâne: cu cât o economie națională devine mai dependentă de contractele militare, cu atât crește interesul economic pentru cheltuieli de apărare ridicate pe termen lung. Detensionarea relațiilor internaționale și dezarmarea pot deveni atunci o provocare economică pentru întreprinderi, angajați și regiuni întregi.
Ne dorim oare cu adevărat o societate în care oamenii să fie nevoiți, la un moment dat, să se întrebe dacă o pace durabilă le-ar putea pune în pericol locul de muncă? În care o înțelegere diplomatică între state inamice este privită nu doar ca o știre de succes politic, ci, eventual, și ca un risc pentru cifra de afaceri a industriei armamentului? Consider că însăși posibilitatea unei astfel de evoluții este moralmente insuportabilă. Nu pentru că fiecare angajat al unei companii din industria armamentului ar fi în favoarea războiului, ci pentru că o politică care creează dependențe economice de cererea militară acceptă un conflict de interese periculos.
Și dumneavoastră, doamnă von der Leyen, care promovați programe europene de reînarmare în valoare de miliarde: unde rămâne, în reflecțiile dumneavoastră privind politica economică și de securitate, analiza morală a acestor dependențe pe termen lung? Cum intenționați să împiedicați dezvoltarea în Europa a unui complex militar-industrial ale cărui interese economice vor cântări, la un moment dat, mai mult decât disponibilitatea pentru dezarmare și înțelegere diplomatică? Cine face din producția de armament o componentă importantă a politicii industriale europene este necesar să-și pună și această întrebare. Se pare că problemele etice nu vă trec aproape deloc prin cap, doamnă von der Leyen.
Prin programul său „ReArm Europe / Readiness 2030”, Comisia Europeană dorește să faciliteze investiții suplimentare în domeniul apărării de până la 800 de miliarde de euro. Acest demers este justificat prin necesitatea de a consolida capacitățile militare, de a extinde capacitățile industriale și de a asigura securitatea Europei. Comisia interpretează în mod explicit această politică ca un răspuns la o situație de securitate tot mai gravă.
În același timp, se ignoră în mod deliberat rolul pe care îl joacă chiar politica europeană în agravarea acestei situații de securitate. Ursula von der Leyen, Kaja Kallas, Friedrich Merz și Emmanuel Macron mizează pe reînarmare, pe sprijinul militar acordat Ucrainei și pe o presiune tot mai mare asupra Rusiei, în loc să pună în centrul politicii lor negocieri serioase, de la egal la egal. Negocierile în cadrul cărora Rusia ar trebui, de fapt, să accepte cererile maxime ale părții adverse nu constituie o bază realistă pentru o pace durabilă. Cine exclude din start interesele de securitate ale Rusiei îngreunează găsirea unei soluții diplomatice. Atacul rus asupra Ucrainei rămâne o încălcare a dreptului internațional, dar din aceasta nu rezultă că politica europeană de escaladare ar fi fără alternativă. Prin urmare, persoanele responsabile menționate ar fi necesar să fie întrebate în ce măsură au contribuit ele însele la acea situație periculoasă de securitate pe care o invocă acum ca justificare pentru tot mai multe programe de reînarmare. Scuzați-mă, dar voi, instigatorii la război, sunteți niște ipocriți care disprețuiesc oamenii și care sunt incapabili din punct de vedere intelectual și etic!
Chiar dacă se acceptă justificarea bazată pe politica de securitate – ceea ce eu nu fac –, rămâne întrebarea: ce structuri economice și politice se creează prin aceste investiții și cum pot fi acestea recuperate ulterior.
Prin urmare, Germania se află în fața unei decizii fundamentale nu doar din punct de vedere al politicii industriale, ci și din punct de vedere social. Viitorul economic al țării este necesar să fie asigurat în primul rând prin inovații civile, performanță industrială și schimburi internaționale pașnice? Sau producția de bunuri militare va deveni o componentă din ce în ce mai importantă a asigurării existenței economice? Aceste întrebări ar fi necesar sa fie discutate public și nu ar trebui să se limiteze la cifrele de producție, bugetele de apărare și noile locuri de muncă.
Încă din 17 ianuarie 1961, președintele american Dwight D. Eisenhower a avertizat, în discursul său de adio, asupra influenței inadmisibile a complexului militar-industrial asupra politicii și societății. Eisenhower fusese el însuși general și recunoștea necesitatea capacității de apărare militară. Cu atât mai grav era avertismentul său cu privire la o interconectare durabilă între industria armamentului, armată și factorii de decizie politică.
La mai bine de șase decenii distanță, se pune întrebarea dacă Europa este pe cale să construiască structuri similare.
Ar fi necesar să ne fie clar: o politică economică responsabilă nu este suficient să se întrebe doar câte locuri de muncă se creează și ce profituri realizează întreprinderile. Ea este necesar să se întrebe, de asemenea, ce obiective sociale servește producția și ce dependențe politice decurg din aceasta. Succesul economic în sine nu este un criteriu moral suficient. Cine ignoră acest aspect reduce viețile omenești, pacea și securitatea la indicatori economici.
De la țară industrializată la centru de producție de armament
Timp de decenii, Germania a fost una dintre națiunile industriale de frunte ale lumii. Autovehiculele, utilajele, produsele chimice, echipamentele medicale și instalațiile tehnice de înaltă calitate au constituit coloana vertebrală a economiei sale. Ingineria germană, forța de muncă calificată și întreprinderile mici și mijlocii performante au contribuit în mod esențial la prosperitatea țării. Astăzi, o parte din această bază industrială se află sub o presiune considerabilă. Prețurile ridicate la energie, birocrația excesivă din partea Bruxelles-ului și a guvernului, concurența internațională, modificările structurale și deciziile politice greșite fără sfârșit au pus numeroase întreprinderi în dificultate. Se reduc locurile de muncă, se amână investițiile și se pun sub semnul întrebării locațiile de producție.
În timp ce anumite sectoare ale industriei civile se luptă pentru viitorul lor, industria armamentului cunoaște o perioadă de prosperitate. Se construiesc noi fabrici, se extind capacitățile de producție și se caută personal calificat. Întreprinderile care până acum produceau în principal pentru piețele civile analizează posibilitatea de a intra în lanțurile de aprovizionare militare. Ceea ce în trecut era perceput de opinia publică ca un sector economic deosebit de sensibil din punct de vedere politic și moral este prezentat din ce în ce mai mult ca un motor al speranței pentru ocuparea forței de muncă în sectorul industrial și pentru creșterea economică.
Exemplul Rheinmetall ilustrează cât de concretă este deja această evoluție. În septembrie 2025, grupul a inaugurat o nouă fabrică de muniție în Unterlüß. Conform informațiilor furnizate de companie, după atingerea capacității maxime de producție, se preconizează o capacitate anuală de până la 350.000 de proiectile de artilerie. Împreună cu producția planificată de motoare pentru rachete, la această locație vor fi create până la 500 de locuri de muncă suplimentare.
Din punct de vedere economic, este vorba despre investiții, capacități de producție și locuri de muncă. Dar ce se produce de fapt acolo? Muniție de artilerie care poate fi utilizată în război pentru a ataca ținte militare și a cărei utilizare poate costa vieți omenești. Acest fapt nu dispare doar pentru că producția este înregistrată sub termenul de „valoare adăugată industrială”.
De asemenea, Centrul de competență pentru asigurarea forței de muncă calificate (KOFA) descrie, în raportul său privind forța de muncă calificată actualizat în octombrie 2026, importanța crescândă a trecerii angajaților din industria auto, aflată în declin, către industria armamentului. Pentru întreprinderi și angajați, acest aspect poate genera noi perspective profesionale.
Nu reproșez nimic unui angajat care își caută un nou loc de muncă după ce a fost concediat. Cine este necesar să-și întrețină familia și să-și asigure traiul nu-și poate permite, de multe ori, să reflecteze îndelung asupra consecințelor socio-politice ale noului său loc de muncă. Responsabilitatea pentru condițiile-cadru ale politicii economice revine celor care le elaborează.
Aceasta revine responsabililor politici precum Ursula von der Leyen, Kaja Kallas, Friedrich Merz și Emmanuel Macron, care promovează cu fermitate dezvoltarea industriei europene de armament. În timp ce industria civilă suferă din cauza costurilor ridicate ale energiei, a presiunii concurențiale internaționale și a unei birocrații excesive, cauzată nu în ultimul rând și de Bruxelles, pentru producția de armament se mobilizează miliarde și se accelerează procedurile de autorizare pentru proiectele din domeniul armamentului.
Iar dumneavoastră, doamnă von der Leyen, domnule Merz și toți ceilalți susținători ai acestei politici de reînarmare: de ce nu depuneți aceeași ambiție politică pentru a repune pe picioare industria civilă? Este oare aceasta viziunea dumneavoastră asupra progresului economic, ca oamenii care până acum au fabricat vehicule, mașini și instalații tehnice civile să producă în viitor tancuri, rachete și muniție? Că tocmai industria armamentului devine speranța unei națiuni industriale a cărei bază de producție civilă se află sub o presiune din ce în ce mai mare?
Domnule Merz, dumneavoastră și cabinetul dumneavoastră discutabil ar fi necesar să le explicați în sfârșit cetățenilor cum intenționați să asigurați viitorul economic al Germaniei, fără a face țara din ce în ce mai dependentă de contractele militare ale statului. Dumneavoastră sunteți responsabili pentru această orientare politică, nu angajații care luptă pentru supraviețuire.
În plus, nici măcar nu este sigur că boom-ul din industria armamentului ar putea compensa măcar aproximativ pierderile de locuri de muncă din alte sectoare industriale. Institutul pentru Cercetarea Pieței Muncii și a Profesiilor preconizează pentru 2026 o scădere a ocupării forței de muncă în sectorul manufacturier cu aproximativ 160.000 de persoane. Potrivit estimărilor sale, creșterea cheltuielilor de apărare va beneficia în primul rând și în mod direct industria armamentului și furnizorii acesteia.
Ideea că problemele structurale ale unei mari națiuni industriale ar putea fi rezolvate prin extinderea producției de armament merită, așadar, o analiză critică chiar și din punct de vedere pur economic.
Germania dispune de ingineri, oameni de știință, muncitori calificați și antreprenori de excepție. Aceste competențe ar putea fi valorificate la fel de bine în sisteme moderne de transport, aprovizionare cu energie, tehnologie medicală, infrastructură sau alte industrii civile de viitor. De ce ar fi necesar ca o națiune industrializată să-și îndrepte din ce în ce mai mult speranțele economice către producția de bunuri militare? Răspunsul nu poate fi doar faptul că statul alocă în prezent fonduri deosebit de mari în acest scop.
Consider că este periculos ca succesele din politica economică să fie asociate din ce în ce mai mult cu noi fabrici de muniție, bugete crescânde pentru armament și programe de achiziții militare pe termen lung. Căci odată cu fiecare nouă unitate de producție, fiecare loc de muncă suplimentar și fiecare specializare suplimentară, crește și interesul economic ca cererea pentru aceste produse să se mențină. Prin urmare, sarcina politică nu constă doar în asigurarea locurilor de muncă de astăzi, ci și în a împiedica ca acestea să genereze mâine o dependență care să îngreuneze deciziile privind politica de pace.
Autor: Uwe Froschauer
Citiţi şi:
Germania este sub ocupația SUA
Cartelul UE – De ce reînarmarea nu este o abatere, ci ultima bază comercială
yogaesoteric
6 noiembrie 2026