Canibalismul medical (II)

Citiţi prima parte a articolului

Am arătat că unii antropologi și bioeticieni consideră transplantul de organe o formă de canibalism medical modern. Există, legat de acest subiect, o altă problemă, dificil de controlat și încă nerezolvată: raportul cerere/ofertă de organe (numărul limitat de donatori comparativ cu numărul potențialilor primitori).

De exemplu, în SUA erau 107.000 persoane pe lista de așteptare (în februarie 2021) la 39.719 transplanturi efectuate în 2019 și, respectiv, 39.070 în 2020. Lipsa de organe a dus la dezvoltarea comerțului internațional cu organe.

Noile piețe „biologice” s-ar supune regulilor celor patru C:
1. Consum – condițiile care permit etic să se consume părțile trupului celuilalt (viu sau mort);
2. Consimțământ informat – în recrutarea persoanelor în calitate de donator de organe și surse convenabile de materiale medicale proaspete și nereproductibile;
3. Constrângere – sacrificiu/dăruirea trupului pentru a îndeplini nevoile altruiste sau de supraviețuire economică?
4. Commodities/mărfuri – reguli care țin de fragmentarea trupului, vânzarea și distribuția părților sale (adaptat după Philippe Steiner, 2017).

Comerțul internațional cu organe nu mai reprezintă situații sporadice, iar vânzarea ilegală de organe reprezintă o veritabilă industrie, care vehiculează sume enorme. Global Observatory on Donation and Transplantation și OMS estimează că 10%-30% dintre transplanturi au fost realizate în contextul traficului ilegal de organe.

Putem vorbi de o antropologie a răului?

Răul nu a fost mult timp un subiect pentru antropologi, cu excepția referirilor la vrăjitoarele africane sau la șamanii întunecați amazonieni. Atrocitățile celui de-al II-lea Război Mondial, Holocaustului și abuzurile ulterioare au determinat pe mulți oameni de știință să abordeze acest domeniu.

S-a fundamentat o adevărată fenomenologie a răului grație lucrărilor lui Paul Ricoeur (The Symbolism of Evil, 1967), David Parkin (The Anthropology of Evil, 1991) sau Ervin Staub (The Roots of Evil – The Origins of Genocide and Other Group Violence, 1992).

Antropologii sugerează că unele forme de jefuire a trupului pot fi asimilate crimelor de război, atunci când trupul inamicului, teroristului, deținutului sau al cetățeanului „subuman” (cu dizabilități) este utilizat ca sursă de organe, os, piele și țesuturi.

Majoritatea cazurilor de jefuire se încadrează însă în paradigma crimini di pace, în care violența necesită complicitatea birocraților de stat, chirurgi, administratori de spitale, polițiști, ofițeri de imigrare etc. (Franco Basaglia, 1987). Lawrence Cohen, în The Other Kidney about the nature of immunosuppression and its accompanying global traffic in organs for transplant și în Where It Hurts: Indian Material for an Ethics of Organ Transplantation, se referă la „o etică a părților”: istorii parțiale, părți din adevăruri și, acum, se pare trupuri divizibile în care organele detașate apar ca mărfuri, obiecte fetișizate ale dorinței și ale consumului.

Răul se manifestă în materia transplantului prin turismul de transplant și traficul ilegal de organe.

Iată mărturia unui „turist”, care a „călătorit” în Europa de Est pentru a cumpăra un rinichi de la un țăran: „De ce să aștept ani de zile pentru un rinichi de la cineva care a fost victima unui accident de mașină, încarcerat sub mașină timp de mai multe ore, adus apoi în stare mizerabilă în UPU și numai apoi, după toate aceste traume, respectivul organ ar fi pus în mine? Acest organ nu va fi bun! Sau, și mai rău, aș putea obține organul unei persoane în vârstă, al unui alcoolic sau al unei persoane care a murit din cauza unui accident vascular cerebral. Rinichiul acela este epuizat! Este mult mai bine să obții un rinichi de la un bărbat sănătos, care să poată beneficia și de banii pe care mi-i permit să-i plătesc. Unde m-am dus, oamenii erau atât de săraci încât nici nu aveau pâine să mănânce. Ai idee ce înseamnă o mie, să nu mai vorbim de cinci mii de dolari, pentru un țăran?” (cit. din Terry O., Adido in Transplant Tourism, 2018).

Diverse companii de turism medical au promovat pachete de transplant renal în Filipine sau China pentru pacienții internaționali, care puteau să le achiziționeze la prețul de 65.000 – 80.000 $ (Leigh Turner, 2008). Donatorii primeau 200-400$ sau nimic.

La Summitul de la Istanbul privind traficul de organe (2008), unde au participat 150 de reprezentanți ai organismelor științifice și medicale din 78 de țări, unul dintre convocatori, F. Delmonico, a arătat un diapozitiv cu câțiva tineri filipinezi foarte subțiri, aliniați, afișându-și „rana sacră” – cicatricea de la recoltarea de rinichi (Delmonico, 2009).

Fluxul de organe, țesuturi și părți ale trupului uman urmează rutele: de la sud la nord, de la a treia la prima lume, de la sărac la bogat, din Pakistan, Filipine, Bolivia, Brazilia, Irak, Republica Moldova, Peru, China, Turcia, Columbia etc. către Australia, Canada, Israel, Japonia, Oman, Arabia Saudită, SUA etc. (Organ Watch, 2017).

Consecințele traficului ilegal de organe pot fi devastatoare atât pentru donator, cât și pentru primitor. În rândul beneficiarilor transplantului de organe traficate ilegal se înregistrează o rată mai mare a complicațiilor medicale, de la transmiterea HIV și a virusurilor hepatitei B și C, până la deces.

Supraviețuirea beneficiarilor este concordantă cu rezultatele locale și nu cu standardele internaționale. Donatorii de organe, pe piața ilegală, sunt expuși la abuz, fraudă și coerciție, în condițiile în care motivația celor mai mulți dintre ei este sărăcia.

Magnitudinea fenomenului a determinat o reacție internațională. Au fost adoptate o serie de documente pentru a jugula turismul și traficul de organe între care:
• Convenția ONU contra CIO (Criminalitatea Internațională Organizată) care include în definiția sa privind exploatarea umană și prelevarea de organe în (cu) scop lucrativ (comercial);
• Consiliul Europei prin Convenția privind Drepturile Omului în Biomedicină (Convenția de la Oviedo) și
• Protocolul Adițional relativ la transplantul de organe și de țesut de origine umană (2002) care interzice explicit traficul de organe și de țesuturi de origine umană;
• Recomandarea 1611/ 2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul de organe în Europa – organele trupului uman, cu diversele elemente ale sale, nu pot face obiectul unui beneficiu material;
• Rezoluția (78)29/2004 a Comitetului de Miniștri – trupul uman, cu diversele elemente ale sale, nu poate fi comercializat;
• Declarația de la Istanbul – 2008; Protocolul Națiunilor Unite pentru prevenire, suprimare și pedepsirea traficul de persoane (denumit Protocolul ONU privind traficul de persoane) (UNODC 2000; UNODC 2008) etc.

Rezultatele au fost dezamăgitoare. Astfel, în China – numărul transplanturilor, cu organe recoltate de la prizonierii executați în 2006, este estimat la 8.000 (Budiani-Saberi & Delmonico, 2008). S-a semnalat recoltarea forțată de rinichi de la deținuți pentru a fi transplantați la britanici (Budiani-Saberi & Columb, 2013).

Au fost raportate: în Africa de Sud – peste 100 de transplanturi ilegale de rinichi la Spitalul St. Augustine (în 2001 și 2002); în India (2002) – 1.972 de cazuri de transplanturi ilegale de organe evaluate la aproximativ 32.000.000$.

Rețele de transplanturi ilegale existau în India, Israel, Brazilia, Africa de Sud, Ucraina, Kosovo și Statele Unite (Scheper-Hughes 2011, Hansen & Sole 2011). Execuții de către ISIS urmate de recoltarea organelor pentru transplant au fost reclamate în martie 2015. Acestea sunt doar câteva exemple și constituie doar vârful icebergului.

Apare întrebarea firească: Dacă toate țările pedepsesc traficul de organe, cum se face că el se extinde? Răspunsul este simplu: traficul de organe, fiind o activitate ultraprofitabilă, este protejat tacit de unele state și organizații.

În mijlocul reajustărilor neoliberale ale noii economii globale, a existat o epuizare rapidă a valorilor tradiționale și umaniste. Apar noi relații între capital și muncă, organisme și stat, cetățenie și incluziune / excludere socială și medicală.

Un capitalism global și „democratic” triumfător a eliberat un apetit vorace pentru trupurile necesare consumului medical intern și internațional. Așa cum se practică astăzi, în multe contexte globale, aceste noi tranzacții de achiziție de organe sunt un amestec de altruism și comerț; de știință, magie și vrăjitorie; de cadouri, troc și furt; de voluntarism și constrângere.

Dovada că traficul de organe este o infracțiune protejată este faptul că în ciuda mai multor procese în Africa de Sud, Brazilia, Kosovo, India, Moldova, Ucraina, SUA și Israel, cei condamnați au fost doar intermediarii, brokerii sau recrutorii.

Cei invulnerabili sunt chirurgii, funcționarii guvernamentali și turiștii internaționali de transplant – care sunt dispuși să plătească până la 200.000 de dolari pentru un transplant ilicit, din care vânzătorul anonim dintr-o țară îndepărtată ar putea primi câteva sute/mii de dolari sau nimic și care este trimis acasă înșelat, slab, cu dureri profunde.

În zeci de articole, Nancy Scheper-Hughes (între 2000 și 2017) a descris pe larg aspectele criminale ale traficului de oameni pentru organele și țesuturile lor de unică folosință. Într-un efort de a atrage atenția, a folosit un limbaj puternic, descriind piețele bio-produselor umane ca „neo-canibalism”, „bio-poftă”, „furt de trup” și chiar “bio-terorism”.

A numit chirurgii implicați în transplanturi ilicite „tâlhari”, „vulturi consumatori de hoituri” și „mafioți”, iar pe recrutorii locali „hiene”, „vânători de organe”. A descris pe cumpărătorii – turiști, ca fiind deficienți din punct de vedere etic, neavând nicio reținere (în dorinţa de a se ajuta) să închirieze pântecele mamelor surogat, să cumpere ovocitele și/sau embrionii luați din alte trupuri sau rinichii, tratând pe „furnizori” ca și cum ar fi obiecte.

Iată doar două titluri „Traficul de persoane la nivel mondial – o crimă protejată” (Scheper-Hughes, 2015) și „Neo-canibalism, furt de organe și necropolitică militar-biomedicală” (Scheper-Hughes, 2017).

În concluzie, transplantul de organe poate fi în același timp o intervenție eficientă, o formă de canibalism medical și o afacere profitabilă. Chirurgia transplantului a reconceptualizat relațiile sociale dintre sine și celălalt, persoană și societate, a redefinit semnificațiile real/ireal, văzut/nevăzut, viață/moarte, trup/cadavru, persoană/nonpersoană, zvonuri/ficțiune/fapte.

De aceea sunt încă necesare dezbateri reale purtate de chirurgi, bio-eticieni, preoți, antropologi, juriști și economiști pentru a păstra și amplifica latura terapeutică – umanistă și altruistă.

P.S. Există o oarecare analogie cu strategiile din actuala pandemie și politicile vaccinului, dar această apropiere să fie făcută cu prudență. Ea poate fi reținută mai ales în ceea ce privește necesitatea unor dezbateri reale, fără patimă, fără partizanat și, mai ales, fără accente propagandistice.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Dr. Vasile Astărăstoae: «Nu mă voi vaccina împotriva coronavirusului»
Trafic de copii pentru recoltare de organe în Grecia!
Noi dovezi incontestabile care arată că reprimarea acerbă a mișcării Falun Gong a fost transformată în China într-o afacere extrem de profitabilă

 

yogaesoteric
13 septembrie 2021

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More