CASD a transmis către CCR Amicus curiae în dosarul care are ca obiect obiecția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului cu privire la dispozițiile Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor

La data de 07.11.2022, Coaliția pentru Apărarea Statului de Drept (CASD) a transmis către Curtea Constituțională Amicus curiae în dosarul care are ca obiect obiecția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului cu privire la dispozițiile Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor adoptată de Parlamentul României la data de 17 septembrie 2022.

În esență, în Amicus curie transmis către CCR, am arătat următoarele:

1. În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor:

a. Am arătat că în reglementarea actuală, nerespectarea deciziilor CCR și a hotărârilor ICCJ pronunțate în recursul în interesul legii constituie abatere disciplinară (art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004), această abatere disciplinară fiind introdusă în anul 2012 prin Legea nr. 24/2012;

b. Înainte de promulgare, legea nr. 24/2012 a fost supusă controlului de constituționalitate, CCR pronunțând decizia nr. 2/2012 prin care a constatat că prevederile acestei legi sunt constituționale, motivat în principal de faptul că dispozițiile art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 dau expresie și eficiență prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Totodată, prin Decizia nr. 2/2012, CCR a constat că „principiile care guvernează înfăptuirea justiției se cer a fi interpretate în corelație cu dispozițiile constituționale care consacră rolul şi competențele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunțate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanțele judecătorești a deciziilor pe care Înalta Curte de Casație şi Justiție ori Curtea Constituțională le pronunță în exercitarea competențelor lor constituționale nu este compatibil cu aceste principii”.

c. Prin noua reglementare, eliminarea răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii – încalcă principiile, valorile și exigențele Constituției României, deoarece:

• Intenția legiuitorului rezultă din expunerea de motive, iar această intenție nu este cazul a fi și nu poate fi ignorată, conform jurisprudenței CCR;
• Potrivit Expunerii de motive a Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor, intenția legiuitorului a fost aceea de eliminare (scoatere) a răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor în cazul în care nu respectă deciziile CCR și hotărârile ICCJ pronunțate în recursul în interesul legii, motivat de faptul că CJUE a pronunțat o decizie la data de 21 decembrie 2021. Drept urmare, este vorba de o exonerare de răspundere a judecătorilor și procurorilor în cazul nerespectării deciziilor obligatorii ale CCR și/sau hotărârilor obligatorii ale ICCJ, care reprezintă obligații profesionale ale judecătorilor și procurorilor, ceea ce vine în contradicție cu cele statuate de CCR prin decizia nr. 2/2012.
• Pentru a analiza dacă scoaterea din legislația în vigoare a răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor pentru nerespectarea deciziilor CCR și a hotărârilor obligatorii ale ICCJ încalcă principiile, valorile și exigențele constituționale am folosit raționamentul logico-juridic statuat de CCR în jurisprudența sa, invocând în acest sens o decizie pronunțată într-o speță similară, respectiv Decizia CCR nr. 302/2017.

Am arătat astfel că:

i. Pe de o parte, cele statuate de CCR prin decizia nr. 2/2012 au aplicabilitate în continuare și se aplică mutatis mutandis și în cauza actuală, deoarece nu au apărut elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenței CCR.

Argumentele invocate în Expunerea de motive a proiectului de lege potrivit cărora eliminarea acestei răspunderi disciplinare au fost fundamentate pe hotărârea CJUE pronunțată la 21 decembrie 2021 nu pot să determine schimbarea practicii CCR, deoarece:

• În considerentele hotărârii sale, CJUE și-a fundamentat decizia pe dispozițiile art. 4 alin (2) TUE. Însă, a ignorat dispozițiile art. 4 alin 1 din TUE potrivit cărora Uniunea nu are competențe în domeniile care nu i-au fost atribuite prin Tratate. Uniunii nefiindu-i atribuite competențe în modificarea ordinii constituționale a statelor membre sau a dispozițiilor exprese din constituțiile statelor membre, atunci nici Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu își poate extinde competențele dincolo de competențele stabilite Uniunii prin tratate. Totodată, potrivit art. 4 alin. (2) din TUE, Uniunea s-a obligat să respecte identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor constituționale.
• În considerentele hotărârii sale, CJUE și-a fundamentat decizia și pe Declarația nr. 17 privind supremația dreptului Uniunii anexată la Actul Final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona și că după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona CJUE ar fi confirmat în mod constant principiul supremației dreptului Uniunii.
  Însă, România nu a ratificat prin Legea nr. 107/2008 Actul final sau anexele la acesta, ci numai Tratatul de la Lisabona și anexele la acesta. În lipsa ratificării Declarației nr. 17 la Actul Final, hotărârea CJUE din 21 decembrie 2021 nu poată fi aplicată în România, neavând forță juridică și fiind în contradicție cu dispozițiile Constituției României.
• Mai mult, prin Decizia nr. 148/2003 prin care a analizat constituționalitatea Legii de revizuire a Constituției în vederea aderării la Uniunea Europeană, CCR a statuat că și ulterior aderării la Uniunea Europeană se menține supremația Constituției României, acquisul comunitar fiind pe o poziție intermediară între Constituția României și celelalte legi interne române.

Ori, referendumul pentru aprobarea legii de revizuire a Constituției a avut loc ulterior pronunțării Deciziei CCR nr. 148/2003, iar poporul român a fost de acord cu revizuirea Constituției în interpretarea constituțională dată de CCR (singura competentă să interpreteze dispozițiile constituționale), prin Decizia nr. 148/2003, și nimeni nu poate să ignore voința poporului român exprimată la referendumul din 2003 și să susțină că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a renunțat la supremația Constituției sale.

ii. Pe de altă parte, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 266 alin. (1), art. 270 alin. (1) și (2), art. 271 lit. s) și art. 272 alin (1) și (2) din noua reglementare, scopul legii a fost acela ca judecătorii și procurorii să răspundă disciplinar dacă își încalcă îndatoririle de serviciu, îndatoririle profesionale.

Însă, prin eliminarea răspunderii disciplinare pentru nerespectarea deciziilor CCR și a hotărârilor obligatorii ale ICCJ, sunt exonerați de răspundere judecătorii și procurorii în cazul încălcării unor îndatoriri de serviciu/profesionale obligatorii conform normelor constituționale.

În lipsa unor sancțiuni adecvate pentru neîndeplinirea obligațiilor profesionale/de serviciu ale judecătorilor și procurorilor se produce o vătămare justițiabililor care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția.

Totodată, lipsa unei sancțiuni disciplinare lasă la latitudinea judecătorilor și procurorilor dacă își mai respectă obligațiile profesionale (de serviciu) privitoare la respectarea deciziilor obligatorii ale CCR și a hotărârilor obligatorii ale ICCJ. Astfel, prin nereglementarea unei sancțiuni adecvate pentru aceste situații, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii de către judecători și procurori a deciziilor obligatorii adoptate CCR și a hotărârilor obligatorii adoptate ICCJ, ceea ce determină și încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil.

2. În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 206 și art. 234 alin. (2) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor:

Am arătat că aceste articole permit judecătorilor și procurorilor să fie membri și organe de conducere ai oricăror ONG-uri care nu sunt asociații profesionale, precum și să fie remunerați de diverse persoane fizice sau juridice, din România sau din străinătate, ca experți sau membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire de acte, sub pretextul derulării unor proiecte cu finanțare externă în domeniul justiției sau redactării unor documente interne sau internaționale, ceea ce determină subordonarea justiției din România și influențarea independenței și imparțialității judecătorilor și procurorilor, cu consecințe negative asupra dreptului la un proces echitabil care este necesar a fi garantat de Statul Român cetățenilor, potrivit art 21 alin. (3) din Constituția României.

Aceasta în condițiile în care Constituția României prevede în mod expres la 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) incompatibilități exprese, respectiv că funcția de judecător și procuror sunt incompatibile cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Însă, normele conținute de art. 206 și art. 234 alin. (2) din LEGEA privind statutul judecătorilor și procurorilor permit încălcarea spiritului și literei Constituției în privința independenței și imparțialității judecătorilor și procurorilor, precum și încălcarea incompatibilităților exprese prevăzute de art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, cu implicații nefaste directe asupra dreptului la un proces echitabil al cetățenilor care este garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României.

3. În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 228 alin. (5) – (7) din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor:

Am arătat că acestea prevăd emiterea unui înscris (act administrativ) de către CSAT numai în situația în care CSAT constată că judecătorii și procurorii și-au încălcat obligația de a nu fi „ofițeri acoperiți”.

Nefiind obligat CSAT să emită un act administrativ și în situația în care constată că declarațiile sunt veridice și persoana verificată nu a încălcat interdicția / incompatibilitate, înseamnă că pentru toate aceste persoane pentru care nu a emis un act administrativ se prezumă că ele nu au încălcat interdicția / incompatibilitate. Ori, în instanță nu pot fi atacate prezumții.

Nu se poate efectua un control dacă CSAT a verificat efectiv veridicitatea tuturor declarațiilor date de persoanele de la alin. (1), permițându-i-se astfel CSAT-ului să verifice arbitrar declarațiile judecătorilor și procurorilor, ceea ce poate conduce la menținerea în sistemul de justiție a unor persoane care și-au încălcat interdicția de a nu fi „ofițeri acoperiți”, ceea ce afectează independența și imparțialitatea întregului sistem de justiție, încalcă dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul de acces la instanță al cetățenilor.

În finalul Amicus curiae formulat am arătat că acesta este susținut și de peste 13.500 cetățeni care au semnat Scrisoarea deschisă către CCR, semnăturile acestora putând fi vizualitate prin accesarea site-ului petitieonline pe care a fost postată Scrisoarea deschisă în vederea semnării. Amicus curie depus la CCR, în integralitatea lui, poate fi vizualizat accesând acest link.

Autor: Av. Elena Radu

Citiți și:
Curtea Constituțională a decis, în 2003, că supremația Constituției se va menține și după aderarea României la UE. O nouă petiție pentru apărarea suveranității naționale
Cu binecuvântarea Europei dăm foc Constituției României

 

yogaesoteric
29 ianuarie 2023