Cât de răi au fost „cei buniˮ? (VIII)

519 0

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ – R.W. Trevanian

La douce France și alte teme

Aversul medaliei: toţi prizonierii de război anglo-americani făcuţi de nemţi şi de români au fost bine trataţi, conform Convenţiei de la Haga privindu-i pe prizonieri, şi s-au întors nevătămaţi pe la casele lor. Şi reversul? Iată-l: masacrul paznicilor germani ai lagărului de la Dachau. Principalul responsabil pentru această crimă de război a fost locotenentul american Jack Bushyhead care a ordonat uciderea a 346 de oameni, puşi la zid şi mitraliaţi pe loc. Tinerii ucişi mişeleşte şi care nu s-au apărat, nici măcar nu erau paznici. Adevăraţii paznici ai lagărului plecaseră înainte, cu deţinuţii care au ales să-i urmeze. Sutele de tineri voluntari masacraţi îi înlocuiseră doar, până la sosirea Aliaţilor.

Aşa li se spusese să facă, aşa au făcut.

La puţin timp după aceea, a fost deschisă o anchetă asupra acestei flagrante violări a Convenţiei de la Geneva despre protecţia prizonierilor de război. Atunci a intervenit generalul Patton în persoană, din păcate pătându-şi inutil numele. Iată ce scrie autorul Howard A. Buechner:

„După o scurtă convorbire cu Bushyhead, Patton a ordonat ca toţi ofiţerii care participaseră la cercetările asupra afacerii Dachau să vină la biroul său ca să raporteze. Le ceruse mai înainte să aducă toate documentele şi fotografiile adunate sau făcute cu acel prilej. A dorit să ştie dacă i se predaseră absolut toate probele. Când s-a convins de asta, a aruncat toate documentele şi pozele într-un coş metalic, a cerut o brichetă şi cu mâna lui a dat foc hârtiilor. Astfel, învinovăţirile ce le puteau fi aduse lui Bushyhead şi oamenilor lui au dispărut. Dar, chiar mai important, concomitent cu acest act reprobabil, datele înregistrate în dosarul execuţiilor de la Dachau au fost şterse din analele istoriei Armateiˮ (H. A. Buechner, Dachau, The Hour of the Avenger). Astfel au procedat adesea Aliaţii, distrugând probele crimelor lor.

Să mai spunem şi că jurnalele de front ale diviziilor aliate au fost sistematic falsificate, autorii lor ştergând cu regularitate orice menţiune la actele criminale. Aşa se scrie Istoria de către învingători. Iar istoricii de vază tac, tac, tac. Prin tăcerea lor vinovată, ei susţin minciuna impudică şi tentaculară şi se dovedesc copărtaşi ai Sistemului instaurat în 1945, care a adus lumii Războiul Rece, războaiele din Coreea, Vietnam, Orientul Mijlociu, crizele financiare produse de F.M.I. şi de Banca Mondială, structura Uniunii Europene tiranice şi corupte, şi atâtea alte probleme ale actualităţii.

Prea puţin se cunoaşte despre victimele umane ale Franţei în al Doilea Război Mondial: 600.000, aproape de două ori mai multe decât cele ale Marii Britanii (în cifre rotunde, 375.000), numai că din totalul francezilor care şi-au pierdut viaţa, doar 200.000 au murit în luptă; restul deloc neglijabil de 400.000 au fost victimele civile ale atacurilor aeriene aliate şi ale răzbunărilor sălbatice ale Rezistenţei asupra aşa-zişilor „colaboratoriˮ.

Aceasta este o pagină întunecată, despre care cunoscutul scriitor Jean Paulhan avea să afirme într-o celebră Scrisoare către comandanţii Rezistenţei: „… Nu există crimă pe care voi să n-o fi săvârşit. Nu există infamie la care să nu vă fi dedat. Nu există ticăloşie la care să nu vă fi pretat. Aţi comis de 101 ori mai multe josnicii decât cele puse în cârca duşmanilor voştri de care, atunci când îi aveaţi în preajmă, vă era o sfântă teamă. Mă dezgustaţi. Mă îngreţoşaţi până la vomă. Sunteţi lipsiţi de orice nobleţe. Voi regreta tot restul vieţii că am fost de partea voastră.ˮ După această Scrisoare, Jean Paulhan şi-a dat demisia din Consiliul Naţional al Scriitorilor.

Paiaţa umflată sir Winston Churchill declarase: „Luptăm pentru Libertateˮ. Cum arăta această libertate ne spune colonelul Charles Lindbergh, erou naţional al aviaţiei americane, în cartea sa Amintiri de război (War Memories) la pagina 583 şi următoarele: „Presa publică articole despre modul cum eliberăm popoarele subjugate. Tot ce se jefuieşte de la un neamţ este «eliberat»: aparatele fotografice Leica sunt «eliberate», alimentele, operele de artă, veşmintele sunt «eliberate». Un soldat care violează o nemţoaică o «eliberează». Copiii se uită la noi când mâncăm, iar blestematele noastre regulamente ne interzic să le dăm de mâncare; îmi amintesc de soldatul Barnes care a fost arestat fiindcă îi dăduse o tabletă de ciocolată unei fetiţe în zdrenţe. Este peste putinţă să priveşti chipul acestor copii. Mă simt ruşinat de mine, de poporul meu, când mă uit la aceşti copii. Cum putem fi atât de inumani…ˮ.

În Franţa „eliberatăˮ, soldaţii americani au violat peste 1.000 de femei, ceea ce este „nimica toatăˮ faţă de cele peste două milioane de victime feminine germane (acestea fiind doar cele declarate și înregistrate; în realitate au fost de peste patru ori mai multe) ale Armatei Roşii. Cu toate astea, călcându-şi pe inima-i pestriţă pentru a-i linişti niţel pe francezi, că doar erau aliați, generalul Eisenhower a ordonat spânzurarea a 130 de violatori americani, majoritatea negri. Pe femeile germane nu le-a răzbunat nimeni. Pe când se petreceau acestea toate, generalul exterminator trona alături de Stalin pe mausoleul lui Lenin şi primea distincţii din mâna mareşalului Jukov, fiindcă făcuse imposibilul să frâneze sau să întârzie avansul trupelor anglo-americane în Germania, lăsând locul liber ruşilor. Pentru asta recursese până şi la josnicia de a-i opri lui Patton alimentarea cu benzină. Dar ce nu faci pentru un prieten iubit!

Mai rău încă, debarcarea din Normandia, atât de scump plătită în vieţi omeneşti, pare să fi fost deliberat gândită doar pentru a-i lăsa pe aceiaşi ruşi să cucerească jumătate din Europa. A fost tot o întârziere nejustificată şi foarte sângeroasă. Ce sens avea invazia în Franţa, din moment ce debarcarea în Sicilia şi în sudul Italiei, de unde nemţii se tot retrăgeau, le deschisese anglo-americanilor „pântecul moaleˮ al Europei şi o treptată cucerire a nordului Peninsulei şi mai departe? Pentru aceasta era necesar doar să concentrezi şi să sporeşti forţele aliate occidentale pe o singură direcţie, dirijându-le mereu spre Nord.

Pierderile şi suferinţele francezilor „eliberaţiˮ de Aliaţi au fost mai mari decât se ştie şi se bănuiește. Campania de bombardamente aeriene contra oraşelor franceze a fost atroce. Oraşe întregi au fost bombardate fără milă şi distruse. Comori de artă şi civilizaţie s-au pierdut; 65.000 de civili francezi au fost omorâţi, 150.000 au fost răniţi şi cel puţin 500.000 au rămas fără adăpost. Ca să vă daţi seama de ferocitatea atacurilor aeriene, este necesar să fie spus că au fost ucişi în doar câteva săptămâni de două ori mai mulţi civili francezi decât cei britanici în tot războiul. Au trecut apoi ani întregi până când aceste zone să-şi revină din tragedie.

După capitularea Germaniei, în Europa au fost asasinaţi 2.500.000 de bărbaţi şi femei, majoritatea soldaţi şi civili anticomunişti acuzaţi fals de colaboraţionism. La Paris au fost omorâţi 50.000 de oameni, iar în toată Franţa 260.000 de francezi. „La Estivaux exista un lagăr de deţinuţi unde au fost aduşi toţi cei suspecţi de colaborare cu nemţii, controlat şi păzit de persoane de tendinţă marxistă, înarmaţi până în dinţi cu automate şi grenade […] În primul rând femeile au fost tratate ca obiecte de oferit plăceri, suferind cele mai abominabile ultragii […] Una dintre ele, originară din Saint Rémy sur Durolles, după violuri şi mutilări, a fost executată prin pompare de aer comprimat până la explozie; nu numai ea a pierit astfel, au mai fost şi altele, spre distracţia călăilor franceziˮ (Paroles Françaises, Paris, 27 martie 1947). Peste 2.000 de femei au suferit pedepse pentru „colaborare cu inamiculˮ: au fost plimbate în pielea goală prin diferite oraşe ale Franţei, cu capul şi pubisul ras, cele mai multe violate şi bătute dacă se opuneau. Dar astfel de înjosiri au avut loc în toată Europa. Vrem să se ştie că 251.000 de soldaţi francezi au murit în războiul declarat Germaniei pentru problema Danzigului în Polonia, chestiune absolut necunoscută de ei; şi că peste 260.000 de francezi, soldaţi şi civili, au fost asasinaţi de compatrioţii şi „eliberatoriiˮ lor, la sfârşitul războiului.

Calitatea morală a învingătorilor din al Doilea Război Mondial nu le permitea nicidecum şi nu le permite nici acum să dea altora lecţii de umanitate şi democraţie. După război, fiecare german care dorea să muncească era silit să arate carnetul lui de denazificare, un fel de document cu care să-şi dovedească prezenţa şi participarea la centrele unde se expuneau crimele naziştilor, cu proiecţii de filme şi cu conferinţe alese cu grijă în scopul „spălării creierelorˮ, specialitate sovietică adoptată entuziast de restul Aliaţilor. Dacă înainte de război, Germania era ţara europeană cu cea mai mare densitate demografică, azi este cea cu creştere minimă, cu cele mai multe sinucideri şi consum de droguri, cu un imens curent de imigranţi turci şi de alte rase ne-germane, ne-europene, ne-ariene.

Şi astfel s-a declanşat în luna mai 1945 cea mai mare dezmembrare a unei naţiuni strivite, desfiinţate, prigonite, torturate, înjosite. Să nu ne înşelăm: Europa, leagănul civilizaţiei, suferă şi va suferi în continuare de urmările acelui război stupid, murdar, criminal, fratricid. Suntem copiii și nepoții lui. Înfrângerea Germaniei a dus la înfrângerea mondială a Occidentului creştin: creştinismul a devenit o religie oarecare, cu biserici goale… A dispărut nucleul intelectualităţii europene. S-au înstăpânit ca norme de conduită delaţiunea, frauda, minciuna, calomnia, laşitatea, indiferenţa, comoditatea, nesimţirea. S-a trecut la formarea „omului nouˮ fără personalitate, un om-standard împuţinat, simplificat, conformist, înregimentat în turmele consumismului, sexualităţii şi drogului – cauzele principale ale disoluţiei familiei, Statului şi viitorului oricărei naţiuni suverane. Asta s-a urmărit, asta s-a realizat.

Din romanul scriitoarei Jane Smiley, Zece zile pe dealuri (Ten Days in the Hills), Alfred A. Knopf, New York, 2007, pg, 208: „Niciodată până atunci, în toată istoria, o populaţie civilă nu mai suferise un asemenea asalt militar. Un milion şi jumătate de bombe au fost aruncate peste 161 de oraşe şi 800 de sate germane timp de 5 ani, făcând peste 500.000 de morţi civili, dintre care 75.000 de copiiˮ.

Dintr-o scrisoare a psihopatului general Dwight Eisenhower către generalul G.C. Marshall: „Ce păcat că nu am putut ucide mai mulţi!ˮ; acest pasaj a fost şters mai târziu din ediţiile oficiale ale Corespondenţei lui, dintr-o minimă decenţă. „Scopul nostru primordial este distrugerea a cât mai mulţi nemţi posibil. Sper să pot omorî fiecare german aflat la vest de Rhin şi în interiorul zonei pe care o atacămˮ (Eisenhower). Dar asemenea cuvinte aparțin unui militar de carieră, Comandantul Suprem al forțelor Aliate, sau unui asasin smintit din Cuțarida? „Ce atâta discuţie! E foarte simplu. Noi am hotărât să-i omorâm pe toţi bărbaţii germani, să luăm pentru noi 17 milioane de femei germane şi problema e rezolvatăˮ (din dialogul unui general sovietic cu generalul Ira Eaker, comandantul forţelor aeriene din Mediterana).

Au fost destui care şi-au dat seama ce se petrece, dar cuvintele lor au fost acoperite de vacarmul bestiilor dezlănţuite. La 5 februarie 1946, în discursul ţinut în Senatul american, Homer E. Capehart, senator de Indiana, făcea următoarea declaraţie (preluată de Associated Press din Berlin la 22 iunie 1946):

„La Potsdam, reprezentanţii Statelor Unite, ai Regatului Unit şi ai U.R.S.S. au semnat declaraţia următoare despre principiile şi obiectivele lor: «Aliaţii nu intenţionează să distrugă sau să subjuge poporul german.

Domnule preşedinte, încălcarea cinică şi brutală a acestor declaraţii solemne, care a provocat o catastrofă majoră, nu se explică nici prin ignoranţă, nici prin incompetenţă. Această încălcare nu numai a declaraţiei de la Potsdam, ci şi a tuturor legilor umane şi dumnezeiești, a fost deliberat pusă la cale cu o abilitate atât de mârşavă şi cu o pricepere atât de diabolică, încât până şi americanii de bună-credinţă au căzut într-o capcană mortală la scară mondială. De nouă luni încoace, guvernul nostru a dus făţiş o politică de sub-alimentare masivă, de înfometare, fără a ţine cont de cei nevinovaţi şi mizeri, pe de o parte, şi de vinovaţi pe de alta.»”

Procesul este limpede rezumat şi într-un articol din Chicago Daily Tribune din 8 mai 1946: „Contrar celor crezute de noi până acum, înfometarea a fost prevăzută şi deliberat organizată la Yalta de către Roosevelt, Stalin şi Churchill. Brutalul program a fost mai târziu confirmat şi de Truman, Attlee şi Stalin […]. Voinţa de a înfometa poporul german până la pieire este aplicată cu o cruzime nemaiîntâlnită în lumea occidentală de la cucerirea mongolă încoace.ˮ

Julius D. Clay, guvernatorul militar al zonei de ocupaţie americane: „Nemţii trebuie să sufere de foame şi de frig. Sunt absolut de acord cu bombardamentul de teroare al zonelor clasei muncitoare din oraşele germane. Sunt un cromwellian convins. Cred în uciderea în numele Domnuluiˮ (sir Archibald Sinclair, Secretarul Aerului). Întrebare: dacă oamenii aceştia nu sunt creştini, atunci ce sunt? Răspundeți voi.

Din fericire, nu toată lumea gândea aşa. Colonelul Robin Olds, pilot de vânătoare al U.S.A.F.: „Nu încape îndoială că avioanele Lancaster, B17 şi B24 au fost construite cu scopul precis de a cauza pierderi civile masive populaţiei germane. După părerea mea, este una dintre cele mai mari crime de război săvârşite vreodată.ˮ

Ca întotdeauna, ca în toate nenorocirile, plăgile şi războaiele, cel mai mult au avut de suferit femeile. Femeia germană, mai mult decât toate celelalte la un loc, a fost siluită, batjocorită, înjosită, „eliberatăˮ de propriu-i trup şi de propria-i familie, bătută, torturată, strivită fizic şi psihic, asasinată, a avut sânii tăiaţi şi carotida retezată, baionete sau sticlă pisată în sex, iar supravieţuitoarele au avut de îndurat o spălare pe creier perpetuă şi nemiloasă, ca să le transmită şi copiilor îndoctrinarea făcută lor. În cârd au fost duse să vadă victimele lagărelor, şi tot în cârd să spele şi să mute de colo-colo fără sens cadavrele, doar ca să fie mai umilitor şi mai atroce injuriate şi înjosite. Ele nu şi-au revenit niciodată.

Germania nu şi-a mai revenit niciodată, pentru că ţările sunt purtate înainte de femeile lor. Nu există cuvinte în limbaj omenesc care să descrie suferinţele îndurate de toate femeile Germaniei între 1945 şi 1953, dacă mai erau lăsate în viaţă după satisfacerea poftelor animalice. Însăşi soţia de mai târziu a lui Helmut Kohl a fost violată atunci de soldaţii roşii, însă violatori au fost toţi Aliaţii fără deosebire, deşi sovieticii deţineau întâietatea absolută în orice statistici. După război, au avut loc mii de divorţuri şi s-au născut din femeile germane în jur de 500.000 de copii care puteau fi orice: ruşi, tătari, uzbeci, calmuci, mongoli, başkiri, ceceni, englezi, americani, francezi, australieni, canadieni, indieni (aduşi de britanici), neozeelandezi, negri, algerieni, marocani (aduşi de francezi)… orice, numai nemţi nu. Iar femeile nu aveau nicio vină, fiindcă în afară de cele siluite brutal şi repetat, altele şi-au vândut trupul pentru o conservă cu carne, un lapte praf, un sac cu cartofi, pentru orice puteau aduce acasă la copilul lor şi la părinţii vârstnici.

Germania îngenuncheată nu mai producea nimic; ele cum să-şi ducă mai departe viaţa chinuită, de care depindeau atâtea alte vieţi? Multe, multe femei s-au sinucis, neputând îndura macularea, ocara, rămăşiţele unei vieţi sfărâmate. Cele care au rezistat totuşi, din credinţă, din simţul datoriei, mergeau cu miile la preoţi să îi întrebe ce să facă cu fătul acela străin care se rotunjea sub sânul lor: să-l lase să trăiască, sau să-l lepede? Or, preoţii nu aveau răspuns la asemenea întrebare. Să-l omoare însemna să calce porunca dumnezeiască, dar să-l lase să se nască însemna spurcarea conştientă a filonului etnic, a genelor vitale ale rasei şi naţiei. Au ales să le sfătuiască: faceţi ce v-o îndemna conştiinţa voastră, ştiind dinainte că răspunsul lor nu valora prea mult, ca să nu spunem: nimic.

A spurca şi a înjosi componenta feminină a unui naţiuni înseamnă a-i compromite acesteia viitorul. Femeia este întruchiparea şi garanta civilizaţiei; a o anihila în funcţiile ei primordiale înseamnă a înstăpâni barbaria. Femeia este matricea generaţională, civilizaţională şi educaţională a unui popor; dacă ai distrus-o, ai nimicit şi acel popor – în speţă cel german. Şi l-au nimicit. Cel de acum pare a fi o adunătură de zombi ultracorecți politic și furibund globaliști.

Citiți continuarea articolului

Autor: Mihai Cantuniari, fragment din volumul III al ciclului „Omul ca iarba”

Citiți și:
Adriana Vitan Balint: Despre manipulare, dezinformare si intoxicare
Propaganda are un singur obiectiv: să cucerească masele
Naziștii, Vaticanul și CIA

yogaesoteric
13 noiembrie 2022