Cât de răi au fost „cei buniˮ? (VI)

„Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinşi.ˮ – R.W.Trevanian

Citiți partea precedentă a articolului

„Again and Again and Again” (I)

După cum Churchill nu şi-a înştiinţat compatrioţii de atacul iminent asupra lor, tot aşa avea să procedeze un alt „Mare Om micˮ, pe nume Franklin Delano Roosevelt zis şi F.D.R., cu militarii lui americani de la Pearl Harbour, în decembrie 1941. SUA spărseseră codul secret japonez şi erau la curent cu tot ce mişca din forţele nipone pe apele, sub apele şi pe cerul Pacificului. Nu a fost un atac prin surprindere, ci unul provocat cu bună-ştiinţă de preşedintele american, care ştia că dacă îi aduce la exasperare pe japonezi interzicându-le aprovizionarea vitală cu produse industriale şi mai ales cu petrolul şi derivaţii lui, îi va face să replice violent şi să tragă ei primul cartuş. Or, taman asta urmărea F.D.R., pentru a-i scoate forţat pe americani din izolaţionismul şi din anti-intervenţionismul lor.

Dar acţiunea lui de embargo asupra Japoniei lipsite, ca şi Germania, de multe resurse naturale indispensabile, ţintea mult mai departe: ştia că dacă va declara război Japoniei pe motivul casus belli Pearl Harbour, din solidaritate îl va atrage în conflictul pe care îl pregătea minuţios cu acoliţii lui din „Trustul Creierelorˮ pe Hitler, cu detestatul lui naţional-socialism, care – şi aici e tot secretul – renunţase la patronul-etalonul aur în economie şi la Sistemul mondial bancar plutocratic. Să reţinem deocamdată doar atât: în contul lui Roosevelt putem pune de pe acum 2.402 de morţi şi peste 1.700 de răniţi din trupele SUA, din propriii lui concetăţeni. Dar Winston ne-a obişnui deja cu procedeele astea machiavelice.

Mai bine să începem cu începutul: ce putem spune şi scrie despre Franklin Delano Roosevelt, al 32-lea preşedinte al SUA, cu patru mandate între 1933-1945? Se trăgea dintr-o familie evreiască sefardită. Conform cercetărilor dr. Laughlin, de la Institutul Carnegie, F.D. Roosevelt era urmaşul din a şaptea generaţie a evreului Martenszen Van Roosevelt, expulzat din Spania în 1620 şi refugiat în Olanda, de unde a emigrat în 1650 sau 1651 în coloniile engleze din America. Publicistul evreu Abraham Slomovitz a semnat în Detroit Jewish Chronicle un articol în care susţine că strămoşii evrei ai lui F.D.R. erau stabiliţi în Spania în veacul al XVI-lea şi se numeau pe atunci Rosacampo, nume schimbat în Olanda în Van Roosevelt (vezi şi Roben E. Edmondsson, I Testify). La moartea mamei preşedintelui, Sarah Delano, periodicul Washington Star a publicat un articol despre activităţile familiei Roosevelt de la sosirea ei în America, iar datele furnizate coincid întru totul cu mărturiile expuse până acum. Foarte acreditatul New York Times din 4 martie 1935 amintea unele alegaţii ale lui Roosevelt în care îşi recunoştea deschis originea. Mai mult încă, soţia preşedintelui, Eleanor Roosevelt, vară cu el, era şi procomunistă și sionistă fanatică, aşa cum a declarat în multe ocazii. Şi atunci înţelegem mai bine dialogul dintre F.D.R. şi mareşalul Stalin cu ocazia întâlnirii de la Yalta:

„– Eu sunt sionist. Dar dumneavoastră, domnule Mareşal?
– Şi eu, în principiu, dar în practică e mai complicat.ˮ

Aşadar, dacă Roosevelt, susţinut şi sfătuit de al său Trust al Creierelor, depindea în ultimă instanţă de puterea banului, Money Power, reprezentată de bancheri precum Warburg, Kuhn, Loeb, Kahn şi Rockefeller, totodată depindea şi de oamenii şi forţele care îi finanţaseră costisitoarea campanie electorală. Henry Coston, un autor foarte bine documentat, ne spune care sunt aceştia: omniprezentul Bernard Mannes Baruch şi fratele lui, Hermann, William Randolph Hearts (Hirech), magnat al presei, bancherii Guggenheim şi Vanderbitt, fraţii Percy şi Jesse Strauss, patronii enormelor magazine Macy’s, Joseph E. Davies de la General Motors, Joseph P. Kennedy, concernul United States Steel, familia Morgenthau, şefii sionişti Untermeyer şi John J. Raskob, Morton L. Schwartz, Averell Harrimann şi societatea R. J. Reynolds Tobacco. Deci să nu ne mire dacă francmasonii şi sioniştii l-au sprijinit pe F.D.R. într-o proporţie covârşitoare.

În noiembrie 1940, în toiul pregătirilor electorale, Partidul Republican, naţionalist, îi previne pe alegători că Roosevelt face tot ce poate ca să forţeze intrarea Americii în război. Din cauza puternicii opoziţii publice faţă de târârea SUA într-un nou război, F.D.R. minte ca Churchill, dacă nu şi mai abitir: declară ipocrit că izolaţioniştii îi deformează cuvintele, şi recurge la celebra sa exprimare „şi iar şi iar şi iarăşiˮ: „Mame şi taţi, vă afirm cu tărie şi voi repeta iar şi iar şi iarăşi că fiii voştri nu vor fi trimişi în războaie străineˮ.

Pe mine mă îngrozeşte asemenea minciună, poate încă mai odioasă decât cele ale lui Winston. Oamenii aceştia mint aşa cum respiră. Chiar în timp ce pregătea provocările la adresa Imperiului Nipon, sperând ca prin aceasta să-l facă să reacţioneze violent şi să tragă primul glonţ care să spulbere non-intervenţionismul american, Roosevelt îşi minte poporul în faţă cu o înfiorătoare duplicitate. În lunile octombrie-noiembrie 1941, el provoacă în fel şi chip Japonia, prin acţiuni ce pot fi considerate acte belice. Fără ştirea Congresului, impune embargouri insuportabile Japoniei în privinţa comerţului şi petrolului, refuză accesul vaselor nipone în neutrul Canal Panamá, ordonă navelor de război americane să efectueze incursiuni în apele teritoriale japoneze, ca până la urmă, la 26 noiembrie 1941, să trimită la Tokio un ultimatum imposibil, cuprinzând şi o directă ameninţare militară.

Cu o zi înainte de expedierea mesajului umilitor, secretarul de Stat Henry Stimson notase în jurnalul lui personal: „Problema era una singură: cum să-i facem pe japonezi să tragă primiiˮ. Cum am zice acum, „punct ţintit, punct lovitˮ. Ameninţarea era atât de palpabilă, încât ziarul The Honolulu Advertiser titra: „S-ar putea ca japonezii să ne lovească în week-end-ul acestaˮ. Ştia ceva, sau doar bănuia?

Nu toată lumea a stat cu braţele încrucişate: eroul naţional Charles Lindbergh, aviatorul care primul în lume a traversat în zbor Atlanticul la bordul aparatului său The Spirit of St. Louis, avertizase încă din septembrie într-un discurs din Iowa: „Liderii raselor britanică şi evreiască, din motive pe cât de evidente pentru ei, pe atât de indezirabile pentru noi, oricum din raţiuni neamericane, vor să ne implice în războiˮ. Tot aşa, Joseph Kennedy, ambasadorul SUA în Anglia şi patriarhul dinastiei Kennedy, exprima aceeaşi opinie, dar nu public, din cauza poziţiei sale diplomatice delicate; oricum, Joseph Kennedy vedea la fel situația.

Capcana întinsă japonezilor, dar şi neintervenţioniştilor americani, a funcţionat fără greş. Japonia atacase SUA, prin urmare preşedintele şi Trustul de Creiere aveau să aibă războiul lor, iar mulţimile americane urlând mânioase aveau să piară cu sutele de mii, morţi şi răniţi, într-un război contrafăcut. Adresându-se naţiunii, impostorul-şef face pe nevinovatul: „Amintiţi-vă de Pearl Harbour!ˮ, pe când tinerii naivi se precipită să se ofere voluntari pentru războiul mondialiştilor.

Este exact ca la biliard: lovesc o bilă, iar ea loveşte alte două, dintre care una mă interesează în mod special şi ea este cea vizată. Asta se numeşte carambol. Pe plan mondial, declar război Japoniei pe care am silit-o să mă atace, ştiind dinainte că celelalte două puteri din Pactul anticomintern tripartit, adică Germania şi Italia, se vor simţi obligate în virtutea clauzelor semnate să-mi declare război – ceea ce s-a şi petrecut. Astfel obţin ce mi-am dorit, atragerea Germaniei naziste în război, ca să mă răzbun apoi atroce pe ea. Q.E.D.

La începutul anului 1934, la New York, Samuel Untermeyer crează un organism supranaţional denumit „Boicot Internaţional contra Produselor germaneˮ, care îşi începe activitatea cu multă eficacitate. Henry Morgenthau, secretarul Trezoreriei SUA, şi Samuel Rosenman, redactorul discursurilor lui F.D.R., au avut francheţea de a-i declara război lui Hitler chiar înainte ca măsurile discriminatorii ale Naţional-Socialismului împotriva iudaismului să fie aplicate: „Statele Unite au intrat în faza celui de al Doilea Război Mondialˮ (vezi Portland Journal din 12 noiembrie 1933). Același Morgenthau a publicat în 1945 o carte al cărei titlu spune multe: Germania e problema noastră.

Este interesant de observat că, de fapt cu şase ani înainte de găsirea falsului pretext cu Polonia în lansarea Occidentului împotriva Germaniei, Federaţia Mondială Economică declarase deja războiul boicotului. Stăpânii finanţei mondiale s-au alarmat văzând succesul neaşteptat al unui important stat european care se putea lipsi de patronul-etalonul aur şi de dependenţa de creditele reţelei mondiale, fiindcă şi alte state ar fi putut să vrea să-l imite, periclitându-le plutocraţilor supremaţia bancară. Cum să evite acest pericol? Nu exista decât o soluţie: nimicirea Germaniei. Şi au nimicit-o. Oho, și încă cum!

Mă întreb cu toată seriozitatea dacă, în mai mic, nu a funcţionat aceeaşi alarmă şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu şi al României în 1989, când preşedintele a achitat toată datoria externă şi era limpede pentru oricine că nu va mai face alta. S-ar prea putea ca hotărârea lui de atunci – renunţarea la orice finanţare externă – să-l fi costat viaţa; totodată, România a fost şi ea anihilată, nu prin acţiunea brutală a armelor, ci prin teribile metode „paşniceˮ, cum ar fi distrugerea sistematică a industriei şi economiei, încurajarea pe toate căile a avortului (pentru slăbirea dinlăuntru a statului) şi a exportului masiv de creiere în favoarea Vestului, diminuarea coeziunii interne între români, slăbirea până la dispariţie a mândriei naţionale şi a patriotismului, acestea fiind percepute ca mari piedici în calea mondialismului şi globalismului totalitar la care suntem acum expuşi şi supuşi pe faţă, fără niciun deghizament. România anihilată în 1989 este acum din nou datoare vândută pe câteva generaţii (127 miliarde euro) şi a devenit doar o piaţă de desfacere pentru produsele străine de mâna a doua. Frumoase perspective!

Mai e un gând ce nu-mi dă pace: Premiul Nobel pentru Pace din a doua jumătate a anilor ’70 era firesc să-i revină lui Nicolae Ceauşescu pentru tot ce făcuse în favoarea destinderii internaţionale şi a atenuării până la dispariţie a conflictelor explozive dintre China şi America, dintre Israel şi Statele arabe etc. etc. Era un om al păcii, iar faptul condamnabil moral că acel Nobel nu i s-a acordat a fost încă un cui bătut în sicriul lui: cine credeţi că ar fi cutezat să execute murdar la zid un deținător al Premiului Nobel?

În Germania acelor ani, aflată în plin boom economic prin impunerea realităţii muncii grele şi serioase în faţa ficţiunii aurului, şomajul dispăruse, iar producţia industrială şi agricolă marca creşteri vertiginoase de până la 600 la sută în unele domenii. Aceste realizări spectaculoase nu puteau fi trecute cu vederea de presa normală antebelică. În anii dinaintea schimbării drastice brutale a percepţiei asupra lui Hitler, acesta devenise o legendă vie graţie măsurilor luate pentru redresarea ţării sale. Însă mondialiştii şi marxiştii pierduseră controlul asupra Germaniei. Or, asta nu se iartă.

După Primul Război Mondial, autorii propagandei ticăloase antigermane recunoscuseră că au minţit şi îşi ceruseră scuze, ceea ce nu avea să se mai petreacă după al Doilea Război Mondial. Dimpotrivă, propaganda continuă şi acum neabătut, ba chiar mai înverşunată ca oricând. Înseamnă că şi ultima decenţă s-a pierdut, împreună cu ultimul cavalerism. Nu ne mai miră.

F.D. Roosevelt este direct răspunzător de moartea a circa 400.000 de americani târâţi în luptă fără să ştie măcar de ce. Mai mult, putea să încheie războiul cu doi ani înainte, cu mult mai puţine pierderi, dacă ar fi renunţat la ideea fixă a capitulării necondiţionate, induse şi impuse lui de alţii. Ştia foarte bine că unor oameni ca nemţii nu le poţi cere capitularea şi nu o poţi obţine decât dacă recurgi la exterminarea lor fizică nemiloasă; exact asta a făcut. Date uimitoare şi neaşteptate sunt cuprinse în cartea din 1968 semnată de colonelul în retragere Curtis B. Dall, fostul ginere al preşedintelui, sub titlul Socrul meu exploatat.

La început foarte ataşat preşedintelui Roosevelt, în care a crezut prosteşte ca mai toată generaţia lui, colonelul Dall s-a distanţat progresiv de F.D.R. când şi-a dat seama că politica acestuia nu foloseşte Americii. Din fericire patriot şi naţionalist, el a lăsat o mărturie preţioasă, de care istoricii nu prea au ştire. Mie, acest document de primă mână, direct de la sursă, mi-a parvenit aparent întâmplător, dar am ştiut să beneficiez de el. Cartea se deschide cu un preambul la fel de instructiv:

„Dedic această lucrare tinerilor nord-americani. Puteţi învăţa multe din ea, observând cum anumite forţe întunecate lucrează nemilos la promovarea propriilor lor obiective financiare şi ideologice în detrimentul vostru. Ele îi selecţionează, apoi îi formează, şi până la urmă îi controlează pe mulţi funcţionari dintre cei mai înalţi din Guvern. Ele planifică războaiele şi, prin «politica externă», se pun de acord să prepare scenariul în aşa fel încât să provoace incidentele cu care încep ostilităţile. Se folosesc abundent de cuvântul «pace» ca să vă înşele şi să creeze o cortină verosimilă de fum în spatele căreia să-şi ascundă adevăratele operaţiuni. Ştiți foarte bine cine sunt ei. De aceea vă spun, tineri americani: fiţi mai atenţi şi mai destoinici decât generaţia mea credulă şi confuză. Puneţi în mişcare, apăraţi şi păstraţi cu grijă pentru voi şi urmaşii voştri marea noastră moştenire a independenţei şi libertăţii. Autorul.ˮ

Că nimeni nu l-a ascultat puteţi constata chiar azi cu ochii voştri.

Citiți continuarea articolului

Autor: Mihai Cantuniari, fragment dintr-un volum aflat în pregătire

Citiți și:
Preşedinţii masoni ai SUA
O istorie veridică a Noii Ordini Mondiale (I)
La 12 aprilie 1989, Nicolae Ceaușescu a anunțat plata integrală a datoriei externe

 

yogaesoteric
3 noiembrie 2022