Căutarea Sinelui sau Atma vichara

În stadiile incipiente ale practicii introspecţiei (ca metodă de căutare a Sinelui), atenţia dirijată către sentimentul de „Eu” este o activitate mentală care ia forma unui gând sau a unei percepţii. Pe măsură ce practica înaintează, gândul de „Eu” face loc experimentării unui sentiment subiectiv de „Eu”, şi când acest sentiment încetează de a mai avea vreo legătură cu gândurile şi obiectele, el dispare complet. Ceea ce rămâne este experienţa fiinţei în care simţul individualităţii a încetat temporar să mai existe. Nu este vorba de realizarea Sinelui, deoarece gândul de „Eu” mai apare încă periodic, dar este cel mai înalt nivel posibil al practicii. Experienţa repetată a acestei stări de a fi va slăbi vasanas-urile (tendinţele mentale) ce constituie cauza apariţiei gândului de „Eu” şi, atunci când ele sunt slăbite suficient, forţa Sinelui va distruge tendinţele reziduale în mod complet, astfel încât gândul de „Eu” nu va mai apare niciodată. Acesta este stadiul final şi ireversibil al realizării Sinelui.

Această metodă practică, de îndreptare a atenţiei asupra Sinelui şi de conştientizare a gândului de „Eu”, este o tehnică ce poate fi foarte uşor realizată. Nu este vorba despre un exerciţiu de concentrare, chiar dacă el vizează suprimarea gândurilor, ci presupune pur şi simplu conştientizarea sursei din care apar gândurile. Metoda şi ţelul căutării Sinelui presupune a te stabili în însăşi sursa mentalului şi de a deveni conştient de ceea ce eşti cu adevărat, prin extragerea atenţiei şi a interesului de la ceea ce nu eşti. În stadiile primare, efortul, sub forma transferării atenţiei de la gânduri la cel ce gândeşte, este esenţial, dar odată ce conştiinţa sentimentului de „Eu” devine ferm stabilită, efortul ulterior ne va conduce extrem de rapid către scopul urmărit. De acum înainte este vorba mai mult de un proces de „a fi” decât de „a face”, mai curând despre o existenţă lipsită de efort decât despre efortul de a fi.

A fi ceea ce deja eşti nu presupune efort atâta timp cât existenţa este întotdeauna prezentă şi întotdeauna experimentată. Pe de altă parte, a pretinde că eşti ceea ce nu eşti (cu alte cuvinte corpul şi mintea), presupune un continuu efort mental, chiar dacă acest efort este întotdeauna desfăşurat la un nivel subconştient. De aici putem deduce că în stadiile avansate ale căutării Sinelui efortul sustrage atenţia de la experienţa de „a fi”, în timp ce încetarea efortului mental o revelează. În final, Sinele Divin nu este descoperit prin a a face ceva, ci doar prin a fi, prin pura existenţă. Aşa cum Sri Ramana remarca el însuşi odată:

„Nu meditaţi-fiţi!
Nu gândiţi că sunteţi- ci fiţi!
Nu vă gândiţi la existenţă-existaţi!”