Ce ar fi fost necesar să învețe Trump din greșelile lui Hoover, Nixon și Bush

 

Războiul comercial pe care preşedintele Donald Trump l-a declanşat este alimentat de sloganul „America first”. Considerând că deficitele comerciale apar din cauza competiţiei străine care transferă joburile americane peste graniţă, preşedintele SUA a început să-şi onoreze, din mers, una dintre promisiunile făcute în campanie.

Donald Trump nu este primul preşedinte american care deschide această Cutie a Pandorei, aşa că nu ar fi rău să ne uităm puţin în trecut ca să înţelegem prezentul şi să ne pregătim, poate, pentru o reconfigurare a ceea ce astăzi numim schimburi comerciale.

Cum a reuşit Herbert Hoover sa fie arhitectul Marii Depresiuni din 1929

Anii 1930-1945 au însemnat cea mai neagră perioadă a secolului XX. Totul a început cu o criză economică devastatoare, care a afectat întregul Mapamond – de la SUA până în Germania și din Chile până în Australia. Erau anii în care se năștea nazismul, iar această criză a fost incubatorul pentru ascensiunea la putere a lui Hitler.

Marea Depresiune, aşa cum este cunoscută, a fost o pandemie economică ce a pornit din Statele Unite, în anul 1929. Aici, a luat sfârșit în 1933, dar alte state au avut de suferit din această cauză până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

La cârma SUA se afla atunci președintele Herbert Hoover iar în fruntea Trezoreriei era Andrew Mellon. Văzându-se în plină criză, Mellon considera că panica piețelor va curăța sistemul de acele bănci și instituții financiare nefolositoare.

Anii 1920-1929 au însemnat pentru SUA o perioadă de bunăstare, dar nu și de creștere economică substanțială. Problema americanilor era că, pe piață, erau comercializate mult mai multe produse decât consumatorii și le-ar fi putut permite sau ar fi avut nevoie de ele. Hoover credea că inovațiile tehnologice vor face ca economia să crească, numai că ea a crescut până a explodat.

În scenă intră Andrew Mellon, șeful Trezoreriei, care credea că nu este doar inevitabil, ci este benefic ca bunăstarea anilor ’20 să se termine cât mai repede. „Lichidați forța de muncă! Lichidați acțiunile, lichidați imobiliarele, lichidați-i pe fermieri! Costurile ridicate și traiul pe picior mare vor scădea! Oamenii vor munci mai mult și vor duce o viață mai morală.” Asta spunea Mellon, care reușise să îl convingă și pe Hoover cu această teorie.

Dar lovitura de grație a fost dată de Actul Smoot-Hawley, document adoptat în 17 iunie 1930. Senatorul Reed Smoot și Willis Hawley, membru al Camerei Reprezentanților, au impus adoptarea acestui act care, la peste 20.000 de produse de import, ridica tarifele vamale la recorduri inimaginabile. Hoover a semnat documentul în speranța că va remonta situația șomajului, interzicându-i, totodată, pe imigranți și mărind ritmul deportărilor.

Documentul a fost adoptat în 17 iunie 1930 iar schimburile comerciale ale americanilor au scăzut la jumătate din valoarea ce o aveau înainte de începerea crizei. Scopul legii era însă unul nobil: cetățenii SUA urmau să nu mai consume bunuri din import, ci numai produse americane și, numai așa, economia SUA ar fi luat avânt și ar fi ieșit din criză.

Fals! Statelor Unite li s-a răspuns cu aceeași monedă. Aproape toate țările au impus tarife vamale uriașe la toate produsele SUA, iar exporturile americanilor s-au prăbușit. Șomajul crescuse de la 3,2% la 25%!

S-a produs un blocaj al comerțului exterior iar multe dintre națiunile europene și-au depreciat monedele pentru a-și plăti datoriile. Mai mult, Germania a intrat în incapacitate de plată, fapt ce a dus la ascensiunea lui Hitler și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Politica monetară impusă de Nixon i-a adus cel de-al doilea mandat. Ce s-a petrecut cu SUA?

La mijlocul lunii august 1971, Richard Nixon anunţa o nouă politică economică. Aceasta a condus la desfiinţarea sistemului Bretton Woods care avea la bază principiul etalonului aur-dolar şi la apariţia cursului de schimb valutar. Suspendarea convertibilităţii dolarului în aur şi taxele impuse aveau ca scop să-i determine pe principalii parteneri de schimburi de bunuri ai SUA să îşi ajusteze în sus valoarea valutelor iar nivelul barierelor comerciale să scadă, pentru a permite o creştere a importurilor americane.

Concomitent, preşedintele SUA a declanşat o blocadă economică aplicând o serie de tarife bunurilor de import. La vremea aceea, SUA erau angrenate în războiul din Vietnam. Lui Nixon prea puţin i-a păsat ca va da peste cap orânduirea economică mondială care îşi găsise un echilibru în sistemul Bretton Woods după cel de-al Doilea Război Mondial. Miza era mare, fiind vorba despre alegerile din 1972, pe care, de altfel, le-a şi câştigat.

Dar măsurile economice luate de Nixon s-au dovedit a fi catastrofale. Imediat, anul următor, politica monetară a fost relaxată la maxim iar costurile statului cu asigurările sociale au crescut substanţial. Nixon a câştigat al doilea mandat, dar a fost nevoit să demisioneze apoi după scandalul Watergate din 1974 şi a împins SUA într-un deceniu de stagnare economică.

Şi George Bush a impus tarife pe importurile de oţel. Cu ce s-a ales?

În anul 2002, George Bush impunea tarife pe importurile de oţel, dar proiectul a fost abandonat după 20 de luni. Ce s-a petrecut atunci? Industriile care produceau bunuri din oţel au pierdut 200.000 de locuri de muncă, mai mult decât numărul total de angajaţi care lucrau în sectorul oţelului! Mai mult decât atât, SUA s-au confruntat cu lipsuri de materie primă, cu întârzieri în producţie şi costuri crescute.

Nici Uniunea Europeană nu a stat degeaba, aşa că a impus bariere comerciale pe importurile de whiskey şi de portocale, pentru a-i lovi pe producătorii din statul Florida, unul dintre fiefurile republicanilor.

În anul 2003, Comisia de Schimburi Internaţionale a SUA a publicat un raport în care se menţiona că 49% dintre firmele care consumau oţel în producţie s-au confruntat cu blocaje în a achiziţiona acest bun, 32% dintre fabricile producătoare de automobile şi conserve au raportat întârzieri în producţie iar 19% dintre companii au pasat creşterea costurilor în preţurile suportate de consumatori.

Privind în urmă, dacă războaiele comerciale nu au avut niciodată un câştigător, în mod sigur s-au găsit destui pierzători, cei mai mari fiind consumatorii, oamenii obişnuiţi.


Citiţi şi:

Donald Trump e vinovat. E vinovat doar că nu e prost

Mai divizaţi ca niciodată

 

yogaesoteric
29 ianuarie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More