Cel mai cumplit și întunecat secret al Chinei – persecuția furibundă atroce a practicanților Falun Gong

„O femeie însărcinată în luna a 7-a a fost atârnată de o grindă. Ambele mâini i-au fost legate cu o frânghie aspră care a fost trecută peste un scripete ataşat de grindă. Taburetul pe care stătea a fost îndepărtat, aşa că femeia a rămas suspendată în aer. Grinda se afla la 3-4 metri înălţime. Un capăt al frânghiei era ţinut de gardieni. Când trăgeau de frânghie, femeia era suspendată în aer; îndată ce dădeau drumul frânghiei, victima cădea. Această femeie însărcinată a fost torturată în felul aceasta până când a avortat. Şi mai crud e faptul că soţul ei a fost forţat să o privească agonizând, în timp ce copilul lor nenăscut îşi găsea sfârşitul sub ochii săi.”

Povestea de mai sus nu e desprinsă dintr-un film de groază, ci chiar a avut loc în zilele noastre, în lagărul de muncă forţată Wanjia din China, nefiind nicidecum vorba despre un caz singular. Asemenea doamnei care şi-a pierdut copilul şi a văzut moartea cu ochii, începând din 1999, milioane de oameni nevinovaţi au căzut victime unei campanii de o brutalitate care sfidează orice raţiune omenească, doar pentru că practicau Falun Dafa.

Crimele împotriva acestui grup masiv de oameni buni – căci practica Falun Dafa, pe lângă exerciţii fizice, îi îndrumă pe cei care o urmează să respecte în viaţa de zi cu zi un set de învăţături morale şi să încerce să fie mai buni, mai altruişti – au ieşit la iveală începând cu anul 2001 graţie unui jurnalist îndrăzneţ de la Wall Street Journal pe nume Ian Johnson, care a adus în atenţia mass-media internaţionale unul dintre cele mai şocante evenimente înregistrate de istoria contemporană. Pentru curajoasa sa prezentare cu privire la uciderea şi torturarea practicanţilor Falun Dafa, jurnalistului i-a fost decernat în mai 2001 premiul Pulitzer.

Deşi s-au scurs mulţi ani de atunci, lumea ştie în continuare prea puţin despre ceea ce se petrece în spatele scenei în China pentru că regimul comunist a avut grijă să-şi ţină atrocităţile bine ascunse de ochii lumii. Motivul? Expunerea lor ar lovi devastator în însăşi legitimitatea şi existenţa Partidului care domneşte de ceva vreme, cu o mână de fier, peste o ţară a cărei civilizaţie şi cultură au înflorit de-a lungul a 5.000 de ani.

Falun Dafa

În anii ʼ90, parcurile celei mai populate ţări din lume erau pline de oameni care practicau un tip de exerciţii line, adânc înrădăcinate în cultura tradiţională chinezească. Dintre toate practicile şi şcolile de acest gen ale vremii, una a ieşit mai mult în evidenţă. Si nu doar că a ieşit în evidenţă, ci a şi produs modificări profunde în societatea chineză: Falun Dafa, denumită şi Falun Gong.

Spre deosebire de alte practici care vizau doar ameliorarea condiţiei fizice, Falun Dafa punea un mare accent pe îmbunătăţirea constantă a caracterului moral al individului, prin respectarea unui set de învăţături care avea la bază trei principii fundamentale: Adevăr, Compasiune şi Toleranţă. Astfel, pe lângă cele cinci exerciţii ale Falun Dafa, practicanţii căutau să-şi alinieze gândurile şi faptele din viaţa lor de zi cu zi la aceste valori universale printr-o formă de autodisciplină interioară, denumită „cultivare” în cultura antică chineză. Prezentată public în mai 1992, Falun Dafa a cunoscut – graţie beneficiilor sale – o evoluţie fără precedent în societate: în doar câţiva ani, unul din 13 chinezi practicau aceste exerciţii.

De altfel, beneficiile aduse societăţii au fost recunoscute la vremea respectivă inclusiv de către Guvernul chinez. Nu e de mirare, căci din primul sondaj medical de amploare realizat în Beijing la vremea respectivă reieşea că Falun Dafa a ajutat statul să economisească 3.270 yuani de persoană pe an, reprezentând cheltuieli medicale. Iar economiile aduse bugetului nu erau singurul motiv pentru care şcoala merita toată aprecierea statului. Pe lângă faptul că îşi ameliorau starea de sănătate, chinezii care practicau Falun Dafa îşi îmbunătăţeau constant şi caracterul moral, devenind astfel mai harnici şi mai disciplinaţi în muncă.

Aşadar, Falun Dafa a devenit în scurt timp cea mai răspândită practică de acest gen din istoria Chinei, contribuind semnificativ la stabilizarea uneia dintre cele mai complicate societăţi din lume. În 1998, numărul practicanţilor era cuprins, potrivit estimărilor, undeva între 70 şi 100 de milioane de persoane şi înregistra o continuă creştere. Se depăşise practic numărul membrilor Partidului Comunist Chinez (PCC). În acel moment s-a petrecut ceva ce avea să cutremure China.

O decizie șocantă

Deşi Falun Dafa, prin însăşi natura sa, era total apolitică, paşnică şi aducea importante beneficii ţării, conducătorul PCC, Jiang Zemin, a decis totuși eradicarea completă a acesteia. Liderul PCC era, potrivit mai multor analişti, extrem de nemulţumit de popularitatea practicii, care avea acum mai mulţi aderenţi decât însuşi Partidul şi, ca orice dictator, era speriat de un număr atât de mare de oameni care gândesc în mod liber, dincolo de propaganda oficială. Mai mult, principiile Falun Dafa erau văzute în opoziţie directă cu filozofia violenţei şi a luptei de clasă ce erau promovate de Partid.

Având în vedere toate acestea, pe 20 iulie 1999, Jiang Zemin a dezlănţuit teroarea împotriva propriului popor. A urmat o campanie brutală de eliminare a Falun Dafa ce amintea de Marea Revoluţie Culturală a lui Mao. Dorinţa aberantă a şefului PCC era ca în trei luni să şteargă de pe faţa pământului Falun Dafa.

S-a început printr-o ofensivă masivă în presă pentru a distruge excelenta reputaţie a practicii, până atunci premiată şi lăudată inclusiv de însuși Guvernul chinez. Aderenţii au fost demonizaţi, prezentaţi drept persoane periculoase, unele suicidare, ba chiar s-a recurs la înscenări mincinoase, precum aşa-zisa auto-incendiere din Piaţa Tiananmen. În acelaşi timp, aparatul de cenzură a internetului a blocat oamenii să afle adevărul despre ceea ce se petrecea cu adevărat. Şi, în timp ce presa de stat îi zugrăvea pe practicanţi în cele mai negre culori, aparatul de represiune s-a pus în mişcare cu toată forța de care dispunea. Mulţi dintre practicanţi s-au trezit smulşi din casele lor şi unii au fost aruncaţi în închisoare fără vreun proces, sau alţii după simulacre de procese, în închisori, în lagăre de muncă forţată şi în centre de spălare a creierului. Mai mult, PCC a creat un organism specializat în persecutarea practicanţilor Falun Dafa – „Biroul 610ˮ – o agenţie extrajudiciară care îşi putea desfăşura activitatea fără constrângeri la nivel naţional, amintind de vestitul Gestapo al naziştilor.

„D-na Zhang Fuzhen, în vârstă de aproximativ 38 ani, fostă salariată a parcului Xianhe din oraşul Pingdu, provincia Shandong, a călătorit în noiembrie 2000 la Beijing pentru a face apel în sprijinul Falun Gong. Ca urmare, ea a fost răpită de autorităţi şi, potrivit celor în cunoştinţă de cauză, a fost torturată şi umilită de poliţie. A fost rasă în cap şi dezbrăcată complet. A fost legată de un pat cu mâinile şi picioarele întinse. Mai târziu, poliţia a injectat-o cu o substanţă necunoscută, ceea ce i-a provocat lui Zhang o durere atât de mare, încât a adus-o ulterior într-o stare aproape de nebunie. S-a zbătut în pat în mare suferinţă până când a murit. La întregul proces au fost martori funcţionari locali ai «Biroului 610».”

Astfel de cazuri, precum cel al doamnei Zhang Fuzhen ajunseseră la ordinea zilei. Sute de mii de oameni din toate categoriile sociale au fost aruncaţi practic în spatele gratiilor – alături de infractori de drept comun – pentru o aşa-zisă „reeducare”, deşi de fapt nu făcuseră nicio crimă. În doar câţiva ani de la declanşarea campaniei de exterminare, ONU documentase deja zeci de mii de cazuri foarte grave de tortură.

„Rapoartele descriu scene oribile, în care deţinuţii, dintre care mulţi sunt adepţi ai mişcării Falun Gong, mor ca rezultat al relelor tratamente, a neglijării sau a îngrijirilor medicale neadecvate. Cruzimea şi brutalitatea acestor acte de tortură sfidează orice descriereˮ, declara, în decembrie 2003, Asma Jahangir, raportor special al ONU.

Pe lângă costurile financiare şi umane ale campaniei, Partidul Comunist a dat o mare lovitură moralităţii societăţii chineze. Oficialii care au participat activ la omorul şi torturarea practicanţilor Falun Dafa au fost promovaţi, iar membrii familiei victimelor erau forţaţi să se întoarcă unul împotriva celuilalt. Între timp, cei care refuzau să colaboreze sau erau împotriva campaniei, erau ei înşişi persecutaţi. Nici avocaţii şi oficialii oneşti din cadrul Guvernului nu au fost scutiţi de acest tratament.

Genocidul medical

În scurt timp de la declanşarea persecuţiei, Partidul Comunist Chinez s-a trezit cu închisorile pline până la refuz de aderenţi Falun Dafa, care, în marea lor majoritate, nu aveau de gând să renunţe la practica ce le transformase viaţa în bine. Problema suprapopulării devenea aşadar tot mai stringentă şi genera costuri uriaşe. Partidul a găsit însă rapid soluţia „salvatoare”: „valorificarea” practicanţilor Falun Dafa într-un cu totul alt mod decât punându-i la muncă forţată. Şi anume, prin vânzarea lor. Nu ca sclavi, nu în viaţă, ci pe „bucăţi”. Aşa au fost puse bazele unei industrii macabre de o amploare uluitoare, care nu cunoaşte asemănare în istoria omenirii: recoltarea forţată de organe pe scară largă, ce era coordonată de stat. A urmat un adevărat „genocid medical”, ce genera profituri financiare fabuloase, piaţa transplanturilor din China cunoscând o amploare ce a îngrijorat întreaga comunitate internaţională.

Această maşinărie ucigaşă funcţiona în felul următor: imediat după „internarea” în închisori şi lagăre, practicanţii Falun Dafa erau supuşi unor analize minuţioase, iar informaţiile rezultate erau apoi introduse într-o bază de date. Practic, PCC şi-a făcut, aşa cum au remarcat ulterior experţii, o adevărată „bancă vie de organe”. Când apărea cumpărătorul, „donatorii” compatibili ajungeau forţat pe masa de operaţie unde mulți dintre ei îşi găseau sfârşitul. Cu alte cuvinte, s-au pus bazele unui sistem de stat care îşi omora la comandă cetăţenii, pentru profit. Iar cererea era constantă și masivă, din moment ce timpii de aşteptare pentru un organ compatibil ajunseseră de ordinul săptămânilor, asta în timp ce în ţările civilizate ale lumii bolnavii așteptau, fiind trecuți pe liste, chiar şi câţiva ani. Cum închisorile erau pline de „marfă”, această industrie macabră a cunoscut o amploare fără precedent. Centrele de transplant erau înfiinţate unul după altul pe tot teritoriul Chinei. Mulţi dintre „clienţi” veneau de peste hotare, devenind astfel, cu sau fără voia lor, complici la aceste crime. A luat naştere un nou tip de turism, ce era nemaiauzit în lume: turismul în scop de transplant.

„Dacă aveţi de gând să mergeţi în China pentru a obţine un transplant de ficat, în timpul celor trei săptămâni cât veţi rămâne acolo, înseamnă că cineva va trebui să programeze o execuţie. Va trebui să se găsească un prizonier sănătos, cu tipul de sânge şi de ţesut potrivit şi cu mărimea potrivită a ficatului, iar prizonierul trebuie să fie gata pentru «extragere» înainte ca turistul care a venit pentru transplant să plece.” („Organele statului. Abuzul transplanturilor în China.”)

Deşi insuficient mediatizat din varii interese (politice, economice etc.), subiectul recoltării forţate de organe de la „prizonierii de conştiinţă” din China a produs reverberaţii la nivel internaţional. Inclusiv Parlamentul European a adoptat rezoluţii care îl condamna ferm şi prin care cerea regimului comunist de la Beijing să pună capăt acestei industrii criminale, macabre. Iar în unele ţări, precum Israel, Taiwan, Spania şi Italia, acţiunile regimului comunist au produs modificări ale legislaţiei, fiind interzis inclusiv aşa-numitul „turism pentru transplant”.

Un raport independent publicat pe această temă, în iunie 2016, releva o realitate înfiorătoare: spitalele specializate din China au generat în jur de 1,5 milioane de transplanturi în ultimii 16 ani. „Regimul chinez s-a angajat în uciderea în masă a unor oameni nevinovaţi”, a declarat unul dintre autorii investigaţiei, David Matas, un renumit avocat de drepturile omului, care a catalogat „genocidul medical” desfăşurat de PCC drept „o formă cumplită a răului fără precedent pe această planetă”. Există și un documentar pe această temă ce poate fi vizionat, cu numele „Genocidul Medical: Crime în masă ce sunt ascunse în industria transplantului de organe din China”.

Rezistenţă paşnică

În ciuda brutalităţii neobosite a maşinăriei autorităţii de stat, Falun Dafa nu a dispărut, ba dimpotrivă, s-a extins în afara graniţelor Chinei, în prezent fiind practicată în peste 110 ţări, de aproximativ 100 de milioane de oameni. Falun Dafa a primit mii de premii şi onoruri, inclusiv în China înainte de începerea persecuţiei, iar fondatorul său a fost de cinci ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, între anii 2000-2012, pentru contribuţia adusă omenirii prin principiile sănătoase şi beneficiile practicii.

Mai mult decât atât, practicanţii Falun Dafa de pretutindeni au răspuns cu o apărare nonviolentă a demnităţii umane în China şi şi-au asumat rolul de a încuraja oamenii să vadă printre minciunile şi propaganda defăimătoare a PCC, urmărind să pună capăt acestei persecuţii care durează de 19 ani.

„Când se va termina nedreptatea? Atunci când cei care nu sunt victime vor simţi o la fel de mare indignare precum cei care sunt victime” – Solon, conducător atenian din secolul al VII-lea î.Hr.
Iată un citat la care merită să reflectăm.

Citiţi şi:

Miliardar chinez rupe tăcerea (omerta) şi vorbeşte despre recoltarea forţată de organe a regimului comunist
Noi dovezi incontestabile care arată că reprimarea acerbă a mișcării Falun Gong a fost transformată în China într-o afacere extrem de profitabilă



Filmul «Human Harvest» dezvăluie secretul monstruos şi criminal al Chinei


 

yogaesoteric
28 septembrie 2019

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More