Comisia Trilaterală şi triunghiul de oțel al globalizării (II)

Este fundamental să înțelegem rolul pe care îl joacă pe eșichierul internațional structura masonică foarte influentă numită Comisia Trilaterală. Cronologia evenimentelor din anul 1973 – anul în care a fost înfiinţată, la iniţiativa magnatului american David Rockefeller – precum şi evoluţia Comisiei în anii care au urmat şi sistemul pe care l-au construit membrii ei pentru a „ajuta” lumea, ne permit să desluşim scopurile acestei organizaţii.

Citiţi prima parte a articolului 



Efectul manevrelor financiare

Impactul creşterii preţului la petrol a fost dezastruos în lumea largă. Ţările în curs de dezvoltare s-au trezit peste noapte în situaţia unei majorări de 400% la costul energiei din import, fără a mai vorbi de costurile derivatelor, cum ar fi îngrăşăminte, fertilizatori pentru agricultură, chimicale şi altele.

De exemplu, în 1973, India avea o balanţă comercială pozitivă, fără datorii, o situaţie mai mult decât sănătoasă pentru economia Indiei. În 1974, aceeași Indie avea o sumă de rezervă în Trezorerie (calculată în moneda străină) de 629 milioane de dolari, însă factura pentru costul energiei consumate a venit în valoare de 1.241 miliarde de dolari, adică apăruse un grav dezechilibru!

În mod asemănător, în 1974, Sudan, Pakistan, Filipine, Thailanda, Africa şi America Latină au început să se clatine serios şi să cadă economic una după alta, nemaifăcând faţă plăţilor externe. Bancherii americani îşi râdeau în barbă satisfăcuți pentru mersul afacerilor. Per ansamblu, membrii Trilateralei simțeau că li s-a deschis o cale facilă către ţările aflate în sărăcie maximă şi cu o acută nevoie de bani.

Ţările în curs de dezvoltare au înregistrat un deficit de 35 de miliarde de dolari spre sfârșitul anilor ’70, o sumă colosală pentru acel timp. După colapsul economic din al Doilea Război Mondial, aceasta a fost cu siguranță perioada cea mai grea.

Multe ţări în curs de dezvoltare depindeau „ombilical” de Banca Mondială şi FMI, care le împrumutau bani cu dobândă (în funcţie de gradul de rezistenţă/credibilitate financiară a fiecăreia) pentru a se moderniza şi a-şi crea structuri de producţie superioare.

Pe acest fundal a intrat în joc Comisia Trilaterală, care a început să selecteze țările şi să le impună condiţii în funcţie de interesele în zonă ale bancherilor americani şi ale SUA.

Nu doar că banii oferiți cu împrumut erau alocați imediat pentru plata costurilor ridicate al produselor petroliere, dar statele îndatorate erau obligate să deruleze respectivele programe numai cu firme abilitate de Comisia Trilaterală. În felul acesta banii se întorceau tot la cei care au împrumutat. Adeseori, din cauza corupției generalizate pe filiera acordării de împrumuturi, statele rămâneau cu datorii uriașe, dar fără nicio lucrare făcută, pentru că banii intrau în conturile unor politicieni protejați de mafia masonică internațională. Iată deci consecințele acestui joc murdar Occidental.

Naţiunilor li se lăsau două posibilități. Prima era să stopeze dezvoltarea pentru o perioadă nedeterminată, să nu mai investească în tehnologie și să rămână la o agricultură înapoiată şi o industrie total dependentă de interesele Vestului bogat. A doua posibilitate era să împrumute bani de la FMI sau BM pentru a cumpăra petrol și a încerca să se situeze în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, dar aceasta era o poziţie foarte vulnerabilă având în vedere datoriile care creșteau exponențial. În plus, odată cu datoriile se deschideau abisurile mijloacelor de șantaj politic și economic din partea șacalilor globaliști.

Aceste metode financiare concertate anglo-americane ne reamintesc de Mafia şi de sistemul acesteia de protecţie. Așa cum am văzut, americanii au manipulat evenimentele politice pentru a crea o creştere de 400% a petrolului, apoi s-au îndreptat prin FMI, BM şi WTO (triumviratul de bază al Trilateralei) către ţările care au căzut victime ale asaltului mafiei masonice. Tertipul a continuat prin propunerea de „ajutor” bănesc prin oferirea unor împrumuturi în petro-dolari pentru a finanţa achiziţiile. Dar acest împrumut a fost făcut cu dobânzi variabile, în funcţie de zona din care făceau parte ţările respective, ceea ce a adus un câștig astronomic pentru SUA. Niciuna dintre ţări nu se putea gândi la dezvoltări echilibrate de infrastructură sau în alte domenii ale economiilor lor naţionale pentru că împrumuturile FMI şi BM vizau doar întreținerea unui nivel de supraviețuire. Instrumentul globaliștilor era jonglarea cu tensiunile politice: în anumite state erau amplificate, în altele ușor dezamorsate, după cum dictau interesele americane.

Alianţa OPEC – SUA a dus ţările Lumii a Treia într-o situaţie fără ieşire, către un dezastru fără margini. Dar, ca o culme a cinismului, aceşti „capitalişti” americani trimit periodic fel de fel de cântăreţi şi actori ca să facă în văzul lumii donaţii în Africa şi în alte colţuri sărace ale lumii, ca să arate „mărinimia” Vestului. Am văzut astfel de donaţii prin Bill Gates şi alţi fanfaroni de la Holywood prin care păpușarii vor să dreagă busuiocul sub pretextul grijii planetare, pentru ca apoi să reînceapă furatul.

Dolarul a devenit în acea perioadă foarte greu de procurat, iar multe ţări vindeau sub prețul pieței numai pentru a achiziţiona dolari şi a-şi putea plăti datoriile.

La sfârşitul anilor ’70, Paul Volker, preşedintele de atunci al Băncii Rezervelor Federale, în fapt o figură marcantă a Trilateralei, a început un circ de nedescris promiţând că va lupta împotriva „inflaţiei globale”. În realitate el urmărea dezintegrarea controlată a economiei mondiale şi nicidecum scoaterea la liman a ţărilor înglodate în datorii. Când Volker a început să crească dobânzile pentru sumele oferite de Rezervele Federale, preţul petrolului a atins cote nemaîntâlnite, chiar 40$/baril. Motivul invocat de Volker a fost că situația s-ar datora evenimentelor violente din Iran, tensiuni pe care tot mafia globalistă le generase în secret. Comisia Trilaterală trăsese sforile ca Shah-ul (obedient Vestului) să vină la putere, dar aparențele erau cosmetizate de așa natură încât lumea întreagă să vadă în americani „salvatorul mondial”. Crescând dobânda, Volker a creat un dolar din ce în ce mai scump și mai greu de cumpărat, acompaniat de o dobândă ucigătoare. În felul acesta ţările erau aduse la masa de lucru a FMI şi BM, coordonate de Comisia Trilaterală.

Un alt membru al Trilateralei, un bandit înveterat, Secretarul de Stat american George Schultz, a avut o intervenţie în plenul Adunării Generale a ONU în care a promovat soluţii prin FMI care să ducă la capacitatea de plată a ţărilor Lumii a Treia față de BM şi FMI. El a vorbit abil despre economie de piaţă pentru ţările în curs de dezvoltare, dar de fapt viza crearea unor potenţiale structuri exportatoare de materii prime către ţările bogate. În opinia lui făţarnică statele sărace ar fi putut astfel să înregistreze venituri substanțiale prin care să îşi plătească datoriile. Fără discuţie că şi el făcea parte din Trilaterală şi era un bun prieten al lui Milton Friedman. Este uluitor de cât tupeu a dat dovadă Schultz și câtă perversitate a putut emana discursul său din 30 Septembrie 1982!

Un președinte curajos

A existat şi un preşedinte rebel, care le-a încurcat planurile celor din Trilaterală, şi anume Lopez Portillo, preşedintele Mexican din 1976, care a vândut petrol către SUA şi a început un vast program naţional de dezvoltare economică generală a ţării. Portillo a făcut demersuri și pentru construirea unui reactor nuclear pentru aprovizionarea cu energie a unui milion de oameni. Stabilimentul bancar şi Trilaterala au văzut în el un mare pericol şi au căutat să îl elimine de pe scena politică. În acest sens a fost orchestrată o fluctuaţie a monedei mexicane (peso-ul) și în plus a fost declanșată o campanie denigratoare pe toate canalele de televiziune şi presă la adresa preşedintelui mexican. S-a mers până acolo încât cooperarea Trilateralei cu unele state a fost condiționată de retragerea investiţiilor lor din Mexic. Efectul a fost că șomajul din Mexic a crescut, inflaţia a urcat la cote de alarmă şi nivelul de trai a coborât dramatic. Iar legat de ceea ce era cel mai important pentru americani, au fost trimise NATO, FMI şi BM să negocieze preţurile la materiile prime din Mexic şi în final au ajuns să le achiziţioneze așa cum și-au dorit, la preţuri foarte mici.

În data de 20 august 1982, Ministrul de Finanţe Mexican a afirmat în faţa unei comisii a Rezervelor Federale americane că Mexicul a ajuns în incapacitate de plată a datoriilor externe, care se ridicau la peste 82 de miliarde de dolari. Americanii nu au avut nicio reacție de înțelegere sau amânare. Atunci președintele Lopez Portillo a luat cea mai drastică măsură: a naţionalizat la 1 septembrie 1982 toate băncile private pentru a nu accepta dezintegrarea economică a Mexicului. Într-o cuvântare în faţa a sute de mii de mexicani, el a numit băncile americane ca fiind „speculative” şi a arătat, de exemplu, cum s-au evaporat din ţară în mod dubios 76 de miliarde de dolari. Banii fuseseră plasați inițial sub formă de investiţii străine, dar nu se derulau prin nicio acțiune concretă şi lăsau Mexicul dator. În acest fel Lopez Portillo a arătat că se poate lupta împotriva şacalilor Trilateralei şi împotriva SUA fără a fi sugrumat. El a înţeles că numai naţionalizarea le poate aduce succesul şi orice intervenţie sau nou împrumut ar fi dus la adâncirea dezastrului. Portillo a oprit, cel puţin pentru moment, scurgerile de capital către înafară şi a dat o turnură nouă politicii economice a Mexicului.

La 1 octombrie 1982, Portillo Lopez a înfierat în faţa Adunării Generale a ONU politica FMI şi a băncilor americane, explicând că dobânzile mari coroborate cu preţul mic al materiilor prime exportate sunt ca două lame ale unei foarfeci care taie orice elan în dezvoltarea unei naţiuni. El a spus în faţa mai marilor lumii că ţara lui şi ţările în curs de dezvoltare „nu doresc să fie vasalii americanilor” și a sintetizat consecinţele acestor manevre financiare spunând că „noi nu putem să aruncăm popoarele noastre în mizerie cu scopul de a plăti debitele (datoriile) pe care cei care au oferit împrumutul le-au triplat între timp”. În finalul cuvântării – care este una de mare angajament şi curaj – Portillo Lopez a subliniat că „eforturile majore ale ţărilor în curs de dezvoltare de a învinge foamea, bolile, ignoranţa şi dependenţa nu au avut nicio șansă de a depăși criza din această perioadă”, făcând aluzie la adevăratele cauze, adică trucurile necinstite ale administrației Statelor Unite.

Lopez Portillo a fost şi rămâne un exemplu de mare politician, un adevărat patriot şi om plin de curaj. Din păcate, la terminarea mandatului său ca preşedinte, cu banii Trilateralei s-a aranjat alegerea unui vasal al SUA în persoana lui Miguel Hurtado, care a îngenuncheat Mexicul în fața FMI.

Etapele aducerii în sclavie a națiunilor

Să urmărim să detaliem în cele ce urmează pașii subjugării economice dictate de Comisia Trilaterală prin cele trei braţe principale ale sale, FMI, BM și WTO.

FMI a fost o momeală bună aruncată şi cu o motivaţie financiară ce nu putea să nu fie luată în seamă de ţările în curs de dezvoltare şi de cele sărace. Împrumuturile FMI oferite ţărilor victimă au dus la acceptarea de către acestea a unor condiţii draconice. Le-au fost impuse tăierea aproape totală a importurilor, reducerea drastică a cheltuielilor guvernamentale şi a bugetelor aferente, creşterea taxelor şi devalorizarea monedei naţionale, ceea ce a făcut şi mai dificilă plata creditului contractat. Acest debit este mereu renegociat şi restructurat financiar prin intermediul altor noi și noi taxe pentru serviciile oferite.

FMI-ul îşi permite de asemenea inspecţii pentru a verifica dacă directivele pe care le-a dat au fost respectate. Cu privire la dobânzile aplicate de FMI, este relevant un studiu ale cărui date au fost furnizate de Banca Mondială. Studiul a fost efectuat în perioada 1980-1986 pentru un grup de 190 de țări care au contractat împrumuturi de la aceste două sinistre instituţii, FMI şi BM, dar şi de la băncile americane. Datele arată că la o sumă iniţial împrumutată de 332 miliarde de dolari, dobânda la aceste credite ajunsese la 326 miliarde de dolari, adică practic era necesar să fie returnată o sumă dublă față de cea împrumutată! În pofida efortului celor 190 de țări de a rambursa banii, în condițiile în care periodic fuseseră plătite tranșe importante (în anii ’80 fusese achitată suma de 400 de miliarde de dolari către SUA), în anul 1986 suma datorată crescuse la 882 miliarde de dolari! Observați așadar că în aceste condiții de reală asuprire datoria nu se mai putea stinge niciodată.

Câtă bătaie de joc şi cu câtă nonşalanță se prezintă la televiziunile occidentale cum o mână de oameni „bine intenţionaţi” din „țările dezvoltate” duc, de exemplu, cutii cu seringi de unică folosinţă ca ajutor umanitar celor care au muncit din greu pentru fiecare dolar şi pe care l-au pătat cu sângele lor pentru a-l trimite în SUA, fără a reuşi totuși să plătească ceva din împrumutul contractat! Popoarele sărace încă nu înţeleg că aceste împrumuturi sunt o capcană ticăloasă ce este necesar să fie evitată cu orice preț şi că odată ce au intrat în hora datoriilor se afundă tot mai mult în mlaștina pierzaniei. Este alegerea între a crea un sistem în care să trăieşti după cum îţi permiţi sau să alegi să îţi creeze alţii modul de viaţă după cum vor ei.

Marele jurnalist Greg Palast făcea referire la FMI, BM şi WTO ca la un „triunghi de oţel al globalizării” în slujba Trilateralei, care aduce răul ţărilor în curs de dezvoltare indiferent de condiţiile în care tratează cu cineva.

Aceste organizaţii, FMI, BM, WTO, promovează o politică anti-stat care conduce la globalizarea dictată de „triunghiul de oţel”, la pavarea drumului către eliminarea din ecuaţie a independenţei naţionale şi la crearea unor structuri de conducere la nivel planetar.

Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2009, se referea la NATO, FMI, BM şi WTO ca fiind „măşti interschimbabile ale unui singur sistem guvernamental”, aici având în vedere Comisia Trilaterală. Primul pas în direcţia subjugării economice îl reprezintă, în opinia lui Stiglitz, PRIVATIZAREA, pe care el o numeşte ironic sub o altă formă: ȘPĂGALIZAREA (Briberazation).

Exact aceasta s-a petrecut în 1995 în Rusia, când Rezervele Federale ale SUA au pus la bătaie prin mită fonduri importante în vederea realegerii lui Boris Elţân, umilul lor agent mason, pe care şi-l doreau din nou președinte al Federației Ruse. Din păcate pentru aceşti şacali ai economiei mondiale, din anul 1999 la conducerea Rusiei a venit un conducător cu adevărat patriot, Vladimir Putin. El a preferat să facă niște concesii unor ruşi influenţi (oligarhi), dar pe care a putut să îi ţină sub control (şi o face în continuare cu succes). Putin a evitat astfel un dezastru de proporții uriașe care s-ar fi putut produce în cazul vânzării necontrolate a sectoarelor strategice ale Rusiei către Occident.



Citiți și:


Tot mai multe ţări din America latină rup relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional

Cum pregătesc Societățile secrete pe ascuns Guvernul mondial  

yogaesoteric
28 octombrie 2019



Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More