Complexe de securitate (III)

 

Citiți a doua parte a articolului 


Securitatea regională nu poate fi discutată fără a lua în calcul complexele de securitate. Teoria complexului de securitate este una originală, fiind abordată pentru întâia oară de Barry Buzan în a sa lucrare Popoarele, statele şi teama, publicată în 1983, deşi unele elemente care stau la baza construcţiei teoretice pot fi găsite şi în lucrările mai vechi despre echilibrele locale de putere şi subsisteme. Odată cu trecerea anilor, teoria a fost completată în mai multe lucrări şi articole de Barry Buzan sau în colaborare cu alţi cercetători, precum Ole Waever sau Jaap de Wilde. Contribuţii mari la îmbogăţirea dar şi la criticarea interpretării lui Buzan au adus David A. Lake şi Patrick M. Morgan.

Ideea de bază care se desprinde din lucrările celor amintiţi mai sus este că securitatea, în noua eră în care am intrat, devine un concept complex, un fenomen relaţional deoarece nu vom putea înţelege securitatea naţională a niciunui stat existent fără a înţelege modelul internaţional al interdependenţei securităţii şi inclusiv al celui regional. Din acest motiv, teoria complexului regional de securitate dă o altă interpretare noii structuri a securităţii, evaluând relativa balanţă a puterilor şi a relaţiilor mutuale înăuntrul şi între noile tendinţe regionale şi locale. Teoria complexului de securitate distinge între nivelul de interacţiune al puterilor globale, care sunt capabile de a transcede distanţa şi interacţiunea la nivelul subsistemului micilor puteri al căror mediu este regiunea locală. Ideea principală a teoriei complexului de securitate este aceea că, de la cele mai periculoase ameninţări până la cele mai scurte distanţe, interdependenţa securităţii este în mod normal modelată de un grup de state care formează un complex de securitate. Acestea sunt preocupate în cursul istoriei să observe în principal capabilităţile şi intenţiile vecinilor lor, procesele de securitizare, gradul interdependenţei securităţii fiind mai intens între actorii care fac parte din astfel de complexe decât aceia care sunt în afara lor.

O altă idee importantă în ceea ce priveşte complexele de securitate regională se referă la abordarea sistem-subsistem, reflectată cel mai bine în contextul Războiului Rece. Existenţa unui sistem global puternic dominat de conflictul dintre două superputeri a condus frecvent la penetrarea sistemelor regionale şi a căutat să reînvie aprecierea dinamicilor conflictului regional într-un mod mai extins. Spre exemplu, URSS şi SUA ca actori globali au aplicat un fel de overplay (acoperire) asupra complexului de securitate european, sfârşitul Războiului Rece determinând acest complex să iasă de sub egida overplay-ului.

Însă, pe lângă aceste aspecte, noua teorie a complexului de securitate oferă un cadru conceptual în clasificarea securităţii regionale într-un set de modele, dovedind totodată că există o bază solidă pentru studiile comparative ale securităţii regionale, pe care le plasează în contextul nivelurilor statului şi al sistemului.

Cea mai corectă definire a complexului de securitate a oferit-o Barry Buzan: „un complex de securitate se defineşte ca un grup de state ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securităţile lor naţionale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de altaˮ. Sintagma de „complex de securitateˮ are avantajul de a indica atât caracterul atributului care defineşte grupul (securitatea), cât şi noţiunea de interdependenţă intensă, care distinge un grup anumit de vecinii săi. Aşadar, complexele de securitate subliniază interdependenţa rivalităţii dar şi pe cea a intereselor împărtăşite.

În alte lucrări, definiţia complexului de securitate a fost reformulată în sensul minimalizării concepţiei stat-centrice şi militare, focalizându-se pe un fundament conceptual al posibilităţilor implicării mai multor actori diferiţi din diverse sectoare ale securităţii. Aceste formulări mai complicate nu modifică însă ideea de bază a conceptului, aceea că părţile substanţiale ale procesului de securitizare şi desecuritizare în sistemul internaţional se vor manifesta în grupuri regionale care sunt durabile şi distincte faţă de nivelul global al procesului securitizării. Fiecare nivel necesită să fie înţeles izolat (prin sine însuşi) cât şi cum interacţionează cu el.

Într-o anumită direcţie, noţiunea de complex de securitate este pur şi simplu un procedeu analitic, servind ca o lentilă de percepţie menită să aducă în centrul atenţiei nivelul regional al analizei cu mai multă claritate. Reprezintă o modalitate ca relativa autonomie a dinamicii securităţii regionale să iasă în evidenţă din nivelurile local şi sistemic, ajutându-ne totodată să localizăm şi să identificăm formaţiunile regionale specifice, oferind un limbaj şi un cadru pentru studiile comparate. Dar în alt sens, ideea complexului de securitate reprezintă mai mult decât o abstractizare dificilă, fiind considerat un fenomen empiric, cu rădăcini istorice şi geopolitice. Empirismul lor explică nivelul mediator pe care îl au asupra relaţiilor dintre marile puteri şi statele locale. Din punct de vedere teoretic, ele pot deriva atât din nivelul statului, cât şi din cel al sistemului iar dacă le abordează de jos în sus, ele rezultă din interacţiunile dintre statele individuale. În schimb, văzute de sus în jos, complexele de securitate sunt generate de interacţiunea anarhiei cu geografia.

Definirea unui complex de securitate implică şi sarcina de a-l identifica, care ţine mai mult de emiterea de judecăţi despre forţa relativă a interdependenţelor dintre diferitele ţări dar şi de anumiţi factori care îl determină. Fiecare complex de securitate este caracterizat prin diferite tipuri de interacţiuni între elementele sale. Natura, regularitatea şi intensitatea acestor interacţiuni variază mult de la un complex la altul. În unele locuri acestea sunt foarte puternice, precum între India şi Pakistan, în altele relativ slabe, ca între Indonezia şi Australia. În alte situaţii interdependenţele sunt benefice, ca în neutralităţile de întrajutorare mutuală dintre Suedia şi Finlanda, sau nefaste, ca în rivalitatea triunghiulară între Iran, Irak şi Arabia Saudită. De obicei, ele reies din relaţiile locale, dar atunci când sunt implicate puteri foarte mari, un întreg grup de state se pot aduna laolaltă împotriva unei ameninţări externe. Asuprirea statelor europene occidentale de către rivalitatea dintre superputeri în timpul Războiului Rece oferă un bun exemplu de acest fel de interdependenţă.

Putem face un pas mai departe şi să afirmăm că un complex de securitate există acolo unde un set de relaţii de securitate reiese din fundalul general datorită caracterului său relativ puternic, orientat către interior, şi relativei slăbiciuni a interacţiunilor sale de securitate faţă de vecini, orientate spre exterior. Spre exemplu, puternicele legături de insecuritate dintre Iran şi Irak le situau cu claritate în acelaşi complex, în timp ce legăturile relativ slabe dintre Iran şi Pakistan sau dintre Burma şi toţi vecinii săi sugerează existenţa unor graniţe între complexe.

Dovezi pentru existenţa complexelor de securitate provin şi din modelul războiului. Este de remarcat că mai multe războaie considerabile din Asia de Sud nu au avut practic niciun impact asupra Asiei de Sud-Est sau asupra Golfului. Invers, războaiele majore din Asia de Sud-Est sau din zona Golfului au avut relativ puţin impact în Asia de Sud. Aşadar, această izolare de frământarile vecinilor sugerează existenţa a trei complexe de securitate locale distincte în acea zonă.

Odată încheiat efortul de definire a complexului de securitate, este important să fie precizate principalele trăsături precum şi scopurile pe care ar ar fi necesar să le urmărească un asemenea complex:
– este creat pe baza acordurilor dintre două sau cel puţin trei state;
– este un instrument de cooperare voluntară;
– are un caracter durabil sau chiar permanent;
– sarcinile acestuia sunt orientate către prevenirea conflictelor;
– urmăreşte rezolvarea paşnică a disputelor;
– desfăşoară activităţi de menţinere a păcii;
– desfăşoară acţiuni umanitare.

Însă, principala trăsătura a unui complex de securitate este că el are o strategie de securitate, elaborată şi subscrisă de către toţi membrii complexului. Spre exemplu, Uniunea Europeană, văzută ca un complex de securitate, are propria strategie de securitate – strategia Solana. NATO are şi ea strategia sa de securitate, strategie elaborată la summit-ul de la Roma din 1991 şi îmbunătăţită la summit-urile de la Praga (2002) şi Istanbul (2004).

Dacă trăsăturile şi scopurile unui complex de securitate sunt relativ simplu de identificat şi formulat, nu la fel se poate spune şi despre factorii care conduc la apariţia unui asemenea complex. Un asemenea factor ar putea fi legăturile culturale şi rasiale. Nu pare improbabil ca trăsăturile culturale şi rasiale împărtăşite de un grup de state să le facă să-şi acorde mai multă atenţie unul altuia în general şi să legitimeze intervenţiile mutuale în afacerile de securitate reciproce în mod special. Desigur, un complex de securitate există atunci când două sau mai multe state au un contact suficient între ele şi au un impact mare asupra deciziilor celorlalte pentru a se comporta ca părţi ale unui întreg. Cu toate acestea, complexele de securitate există doar atunci când au interese şi valori comune, se concep pe ele însele ca fiind legate de un set comun de reguli, participă la munca instituţiilor comune şi au o cultură sau civilizaţie comună. În acest sens nu este dificil să se găsească dovezi că factorii culturali arabi, latino-americani sau islamici facilitează şi legitimează interdependenţa securităţii în interiorul unui grup de state.

Orientul Mijlociu Extins reprezintă un bun exemplu în sensul celor exprimate mai sus, cu menţiunea că în constituirea unui complex de securitate factorii culturali şi rasiali pot fi un factor de contribuţie important, dar vin totuşi după percepţia securităţii care este factorul definitoriu. Acest factor cultural şi rasial este deosebit de clar în Orientul Mijlociu, o zonă vastă ce se întinde din Maroc până în Oman, din Siria până în Somalia. În acest spaţiu, ideea de naţiune arabă si forţă politică transnaţională a islamismului se combină pentru a crea o arenă politică regională puternică. Naţionalismul arab şi islamismul trezesc amândouă identitatea statelor locale şi legitimează un grad neobişnuit de înalt de interpretare a securităţii. Ele stimulează o înclinaţie deosebită pentru stabilirea organizaţiilor regionale (Liga Arabă, Consiliul de Cooperare al Golfului, Consiliul de Cooperare Arabă, Grupul Ţărilor Magrebiene) şi chiar promovare a fuziunilor dintre state.

Un alt factor care conduce la constituirea unui complex de securitate îl reprezintă, de obicei, un nivel ridicat al ameninţării sau al fricii, care este resimţit mutual de două sau mai multe state importante. Dacă sunt puteri de nivel mondial, aceste state sunt, de cele mai multe ori, vecini apropiaţi. Totodată, şi un nivel înalt al încrederii şi prieteniei poate servi ca forţă unificatoare, aşa cum se petrece în cazul ţărilor membre ale ASEAN sau cu grupul ţărilor nordice.

Unul dintre motivele pentru folosirea criteriului mutualităţii în definirea unui complex de securitate este problema care există altminteri din cauza unei legături de securitate asimetrice între două state locale importante. Relaţia dintre China, pe de o parte, şi India şi multe dintre statele sud-est asiatice, pe de alta, oferă un exemplu elocvent.

Complexele de securitate se mai constituie şi datorită factorilor socio-politici. Stabilitatea socială şi politica internă indică un grad mare de dezvoltare cum este cazul statelor puternice: SUA, Marea Britanie, Germania etc. sau un nivel redus al dezvoltării, care defineşte aşa-zisele „regiuni vagabondˮ, precum şi statele slabe, eşuate. Coeziunea socio-politică ridicată determină formarea unor aşa-zise complexe de securitate internă, care îşi reflectă influenţa în exterior în funcţie de afinităţile şi interesele comune.

Un ultim factor care contribuie la apariţia complexelor de securitate este cel economic. Atunci când căutăm grupurile de state care constituie complexe de securitate, suntem preocupaţi în primul rând de dimensiunea militară, politică şi socială a securităţii. Motivul pentru care aceste sectoare sunt mai relevante este acela că relaţiile economice nu sunt condiţionate de proximitatea geografică precum cele militare şi politice. În consecinţă, problema securităţii economice are o dinamică relaţională foarte diferită de cea a securităţii militare şi politice. Factorii economici joacă un rol în determinarea puterii statelor în interiorul complexelor locale dar şi în stabilitatea internă şi coeziunea lor ca actanţi. Ei pot juca, de asemenea, un rol important în motivarea structurii interesului extern în complexul local, precum în cazul SUA şi al ţărilor producătoare de petrol din Golful Persic. Totodată, factorii economici pot afecta perspectivele integrării regionale, perspective care influenţează evoluţia unui complex de securitate. Asia de Sud, de exemplu, oferă mai puţine perspective de cooperare economică decât Europa de Vest, deoarece similarităţile dintre economiile ţărilor Asiei de Sud le fac mai degrabă să fie în competiţie decât complementare.

După ce am arătat care sunt factorii necesari în dezvoltarea complexelor de securitate, este necesar să fie amintit că un asemenea complex este totuşi greu de găsit, din cel puţin două motive. În primul rând, în unele zone statele locale sunt atât de slabe încât puterea lor nu se proiectează prea mult, dacă se proiectează cumva dincolo de propriile lor graniţe. Aceste state au perspective de securitate orientate spre interior, totodată neexistând suficientă interacţiune de securitate între ele pentru a genera un complex local. Acest aspect este valabil pentru unele părţi ale Africii şi pentru micile state insulare din Oceanul Pacific, unde puterile foarte slabe sunt despărţite de vaste întinderi de apă. În al doilea rând, este vorba de fenomenul de „acoperireˮ, fenomen care apare atunci când prezenţa directă a puterilor exterioare într-o regiune este suficient de solidă încât să suprime acţiunea normală a dinamicii securităţii în rândul statelor locale.

Ajunşi totuşi în situaţia de a identifica un complex de securitate, întâlnim o nouă dificultate: localizarea cu precizie a graniţelor acestor complexe. Există trei motive pentru care această localizare este dificilă. În primul rând, graniţele dintre două complexe de securitate se dizolvă într-o schimbare majoră a modelului dinamicii securităţii regionale. În al doilea rând, este vorba despre existenţa unei interdependenţe unilaterale a securităţii, care se produce atunci când complexele superioare şi inferioare sunt adiacente fizic. În fine, o a treia dificultate în identificarea graniţelor complexelor de securitate este cauzată de situaţiile în care două sau mai multe noduri de interdependenţă ale securităţii există într-un singur grup de state, care oferă temeiurile pentru a fi considerate drept un singur complex.


Citiți a patra parte a articolului


Citiți și:

PLANURILE AMERICII PENTRU HEGEMONIA MONDIALĂ

Treptat, spre o armată europeană

 

yogaesoteric
11 iulie 2019


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More