Crasa şi adeseori nebănuita boală a prostiei are întotdeauna leac (II)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Citiți prima parte a articolului

Orbirea spirituală 

Procesul de alunecare în stări de TAMAS din ce în ce mai accentuate favorizează instalarea şi accentuarea stării de orbire spirituală. Starea de prostie în care fiinţa alunecă atunci este evidentă şi adeseori chiar dramatică. Celor care se află lângă o astfel de persoană nu le vine să creadă, mai ales în primele etape, că aşa ceva este cu putinţă, dar pe măsură ce timpul trece, devine din ce în ce mai evident că procesul de orbire spirituală se instalează şi îl împinge pe omul respectiv în abisuri de prostie, răutate, năuceală, larvaritate, de exacerbare a importanţei de sine şi a orgoliului spiritual.

Despre cumplita stare de orbire spirituală se vorbeşte chiar şi în cartea sfântă a creştinismului. În cadrul mesajului biblic, tenebrele prostiei devin simbolul păcatului. Acestea conduc fiinţa umană la o stare de îndârjire, de rea voinţă, în care îl refuză pe Dumnezeu. Orbirea dobândeşte astfel o semnificaţie spirituală.

Atunci când profeţii, care sunt mesageri inspiraţi de Dumnezeu, dispar, poporul israelit devine orb din punct de vedere spiritual. El nu mai este capabil să discearnă şi să interpreteze semnele miraculoase pe care Tatăl Ceresc i le face. În astfel de cazuri, conducătorii săi nu mai sunt capabili să vadă pericolele. Atunci când dreptatea şi comuniunea profundă cu Dumnezeu încetează, poporul tatonează „întocmai ca nişte orbi care caută un zid”. În ziua Judecăţii dumnezeieşti, cei păcătoşi care s-au comportat ca nişte orbi îşi vor primi răsplata pentru păcatele şi fărădelegile lor.

În textul Noului Testament tema orbirii spirituale deţine un loc important. Potrivit cuvintelor pline de înţelepciune ale lui Iisus, fariseii „sunt întocmai ca nişte orbi care îi ghidează pe alţi orbi.” În Evanghelia lui Ioan drama respingerii lui Iisus este descrisă ca un refuz al luminii dumnezeieşti şi al înţelepciunii, care a fost deja prezis de către profetul Isaia. Apostolul Ioan spune că ura îndârjită, neîncetată, precum şi bogăţia îi fac pe oameni să devină orbi spirituali.

În viziunea apostolului Pavel, starea de orbire spirituală este determinată de orgoliu, răutate, necredinţă şi îndoieli. Între apostolii lui Iisus, avem cazul cumplit al lui Iuda, care în mod evident a lunecat şi apoi a fost cuprins de starea de orbire spirituală. În final, tocmai din cauza orbirii spirituale a fost cu putinţă să-l vândă pe Iisus pentru un pumn de arginţi.

A vedea fără să vezi

Faimoasa americancă Helen Keller, care s-a născut nu numai oarbă, ci şi surdă, a fost vizitată la un moment dat de o bună prietenă, care tocmai se întorsese dintr-o lungă drumeţie prin pădure. Helen Keller spune: „Pentru că eram curioasă, am întrebat-o ce a văzut. Ea mi-a răspuns, spre uimirea mea: «Nu am văzut nimic deosebit.»” Helen Keller adaugă: „Dacă acest răspuns mi s-ar fi dat pentru prima oară, mi s-ar fi părut că este de necrezut. Dar deja mă obişnuisem cu astfel de răspunsuri, deoarece mulţi dintre aceia care au ochi, în realitate văd foarte puţin.”

Atunci când în fiinţa noastră se trezeşte înţelepciunea inimii, atunci când suntem capabili să ne bucurăm aşa cum se cuvine de toate minunăţiile care ne înconjoară, atunci când descoperim în mod intuitiv tot ceea ce este frumos, tot ceea ce este potenţial sublim în fiinţele umane cu care venim în contact, reuşim să vedem cu adevărat ceea ce este dincolo de aparenţe şi, în felul acesta, fiecare zi devine pentru noi o nouă revelaţie, un nou moment de încântare, de exaltare, de transfigurare în faţa frumuseţilor pe care DUMNEZEU ni le revelează.

Gânditorul Emerson a spus cândva: „Dacă stelele ar apărea într-o singură noapte, doar la un interval de o mie de ani, atunci foarte mulţi oameni ar crede în acea privelişte mirifică, ar adora acel moment şi ar păstra pentru multe generaţii amintirea de neşters a acelei nopţi unice, care ar fi pentru ei plină de un mister magic.”
Dar pentru că cei mai mulţi dintre noi ne-am obişnuit deja cu imaginea stelelor sus pe cer, în miez de noapte, nu mai suntem capabili să le vedem într-un mod transfigurator. Iar multora dintre noi, dacă le privim din când în când noaptea în natură, ni se par insignifiante şi ne apar ca un poster afişat într-o sală de aşteptare, undeva, într-o gară.

Amintiţi-vă cum aţi simţit măcar o dată în viaţă stelele din miez de noapte atunci când eraţi îndrăgostit sau îndrăgostită şi vă plimbaţi sub cerul liber împreună cu aleasa sau alesul inimii. Comparaţi apoi starea de atunci cu starea banală pe care aţi avut-o în alte nopţi petrecute după aceea în natură. Veţi observa că transpare o diferenţă semnificativă.

Asemenea orbului din Noul Testament care a fost vindecat prin miracol divin de Iisus, mulţi dintre noi avem nevoie să ne trezim sufletul, să ne trezim înţelepciunea inimii şi să ieşim din starea de orbire spirituală în care ne aflăm sau în care am alunecat ulterior datorită greşelilor noastre grave ori datorită alegerilor nefaste, eronate pe care le-am făcut.

O asemenea stare de orbire spirituală este strâns legată de existenţa unei stări de prostie în fiinţa noastră. Însă atunci când se trezeşte cu adevărat înţelepciunea inimii, orbirea spirituală încetează şi începem să vedem cu adevărat tot ceea ce înainte nu exista pentru noi, dar continua să existe şi să umple de încântare, de frumuseţe, de uimire pe toţi cei cu sufletul trezit.

Noi, oamenii, putem să fim orbi în mai multe feluri. Fizic, pentru că ochii noştri nu sunt capabili să oglindească realitatea fizică; sau este cu putinţă să avem ochii fizici intacţi şi cu toate acestea să nu fim în stare să receptăm frumuseţea divină, armonia inefabilă şi mesajele tainice care emană din anumite peisaje, din unii copaci, din anumite păsări, din anumite animale, din anumiţi semeni ai noştri. Toate acestea evidenţiază că ne aflăm printre sărmanele fiinţe umane care au vederea fizică intactă, dar suferă inconştient datorită orbirii spirituale.

În cazul sărmanilor care au alunecat înapoi, după ce reuşiseră să se trezească şi – prin intermediul înţelepciunii inimii şi sufletului – să vadă ceea ce nu este cu putinţă să vadă, starea de orbire spirituală este consecinţa inevitabilă a greşelilor grave pe care le-au făcut, a crizelor lăuntrice care i-au afectat într-un mod dramatic şi i-au făcut apoi să ia decizii neghioabe, nefaste.

Orbirea spirituală în care se află acum aceşti oameni, după ce au regresat, este întotdeauna exact ceea ce merită. Ei acţionează cu îndârjire pentru a rămâne în starea lor dramatică în care, dincolo de aparenţe, sunt nişte infirmi. Atunci când îi contemplăm cu atenţie, cu detaşare şi luciditate, descoperim că frecvenţa lor dominantă de vibraţie ocultă şi punctul lor de vedere s-au schimbat radical în rău.

Şi pentru că atât frumuseţea, cât şi urâţenia se află în universul lăuntric al privitorului, nu este de mirare că aceste fiinţe umane neagă cu vehemenţă acum, cu răutate, cu încăpăţânare, tot ceea ce înainte considerau că era bun, armonios şi frumos. În astfel de cazuri este evident că ele şi numai ele sunt şi rămân în pierdere. Ele şi numai ele se complac în mod inconştient într-o stare de infirmitate lăuntrică. Pentru a reveni în starea anterioară, în care le era cu putinţă să recepteze frumuseţile şi aspectele tainice, sublime, ar trebui să refacă drumul ascendent şi să ajungă din nou în punctul de răscruce, de la care s-au rătăcit şi au luat-o razna.

Cu toate acestea, atunci când ne apropiem şi urmărim să le ajutăm să înţeleagă ce se petrece, observăm îndârjirea demoniacă, încăpăţânarea, răutatea furibundă ce se manifestă prin ele, deoarece au fost între timp acaparate de anumite influenţe demoniace care le-au făcut să regreseze. Asemenea oameni se află într-o stare dramatică, în care orbirea spirituală este acceptată şi chiar dorită ca tot ceea ce este mai bun. Ei se lasă manipulaţi, batjocoriţi şi afectaţi prin intermediul influenţelor demoniace, abisale.

În cazul în care li se atrage atenţia însă, neagă cu vehemenţă dramatica lor schimbare în rău şi sunt chiar capabili să spună că noi suntem cei nebuni şi obtuzi, deoarece în ei nu s-a produs nimic rău. Astfel de sărmane fiinţe umane neagă realitatea cu încăpăţânare şi cu o evidentă stare de iritare.

Somnul spiritual naşte monştri

Cineva a asistat la reacţia unui cuplu de turişti americani care călătoreau cu trenul undeva, printr-o ţară din Africa. La un moment dat, trenul s-a oprit într-unul dintre acele sate extrem de sărace şi un grup de copii africani costelivi şi în mod evident înfometaţi s-a apropiat de peron. Se uitau cu multă poftă la mâncarea pe care cei doi turişti o aşezaseră pe măsuţa de lângă fereastra trenului. Pentru a nu lăsa ca această scenă şocantă să le strice bucuria mesei, unul dintre cei doi americani s-a ridicat şi a tras draperiile.

Mulţi dintre noi acţionăm la fel ca acest turist şi suntem vinovaţi pentru faptul că tragem draperiile atât în faţa nevoilor noastre lăuntrice stringente, cât şi asupra anumitor nevoi ale lumii în care trăim cu toţii. Unii dintre noi suntem orbiţi de imensa noastră bogăţie financiară şi nu ne dăm seama că inima noastră este deja împietrită. Continuăm să existăm zi de zi, fără să intuim măcar o clipă că ne complacem într-o stare îngrozitoare de orbire spirituală. Nu ne putem imagina că o mamă  de undeva dintr-un sat din vestul Africii este nevoită să decidă pe care din cei şase copii ai ei ar trebui să-l lase să moară din lipsă de hrană. Sau ne este imposibil să concepem că peste 150.000 de oameni dorm în fiecare noapte pe străzile oraşului Calcutta, pentru că nu au nici măcar o cocioabă amărâtă în care să locuiască.

Nu ne impresionează deloc, atunci când ne aflăm în starea de orbire spirituală, sărăcia aproape de neconceput a milioanelor de oameni ce trăiesc în America de Sud, care mănâncă zi de zi din tomberoane şi beau apă murdară, fără nicio speranţă de a primi ajutor, sau nu ne pasă de sărăcia şi starea de subnutriţie de nedescris care există în mahalalele de la periferia unor mari oraşe ale lumii.

O poveste veche din China antică vorbeşte despre un om care râvnea să aibă aur. Într-o zi a mers într-o prăvălie de bijuterii, a înşfăcat mai multe obiecte de aur şi a fugit. Imediat după aceea el a fost prins şi întrebat: „Cum a fost cu putinţă să furi aurul care aparţinea altcuiva, ziua în amiaza mare, de faţă cu atâţia oameni?” Vădit stânjenit, hoţul a răspuns: „Vă rog să mă credeţi, când am intrat în prăvălie n-am văzut nimic altceva în afara acelor bijuterii de aur. Fie că mă credeţi, fie că nu, eu n-am văzut în acea încăpere niciun om.” Dacă ne aflăm în starea cumplită de orbire spirituală, aceasta este şi rămâne problema noastră. Pur şi simplu nu mai suntem capabili să vedem aşa cum văd fiinţele umane cărora li s-au trezit sufletul şi înţelepciunea inimii.

Puţini dintre cei care se află în starea cumplită de orbire spirituală îşi dau seama că a se comporta în felul acela nebunesc, masochist le face chiar lor imens de mult rău.

Când refuză ajutorul celor dispuşi să-i impulsioneze să se transforme şi să redevină cum au fost, nu fac altceva decât să se ipostazieze într-o stare distructivă, cunoscută de mii de ani în filosofia greacă sub denumirea generică de heautontimonumeros, adică „cel ce se pedepseşte singur”. Atât în cazul în care ne aflăm de la început în starea evidentă de orbire spirituală, cât şi dacă am lunecat ulterior în ea, este stringent necesar să facem tot ceea ce este dumnezeiesc profund binefăcător şi util pentru a ne redobândi sau pentru a dobândi vederea plină de bun-simţ.

Asta ne va ajuta să ne obiectivăm şi să ne dăm seama de regresul sau de starea jalnică de orbire spirituală în care deocamdată ne complacem. Iar atunci când vom percepe empatic şi plin de bun-simţ suferinţele şi strigătele tăcute de ajutor ale semenilor noştri, vom şti că am ieşit din starea de orbire spirituală care ne-a chinuit atâta amar de vreme.

Un om care a fost orb spiritual, dar s-a trezit în mod spontan şi s-a desprins din capcană a fost Thomas Anthony Dooley. Tânărul medic american a lucrat întâi în marină, iar apoi şi-a consacrat viaţa oferirii de ajutor medical gratuit pentru toţi locuitorii din Laos.

La un moment dat, Tom Dooley a spus: „Vă mărturisesc sincer că nu-l pot vedea pe Dumnezeu atunci când mă uit la o maşină Mercedes Benz, dar când aici, în junglă, îi privesc pe aceşti oameni săraci şi bolnavi pe care nu-i ajută nimeni, îmi este mult mai uşor să-l descopăr în fiinţele lor pe Dumnezeu. Mi-ar plăcea şi mie să locuiesc într-un oraş american şi să conduc o astfel de maşină. Mi-ar plăcea să beau din când în când un scotch cu gheaţă şi în plus, mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu fete frumoase. Cu toate acestea simt o imensă iubire şi o mare fericire atunci când mă aflu aici şi le sunt de folos acestor oameni săraci şi bolnavi.”

Este evident că lui Tom Dooley i-a revenit acea vedere, acel mod de a percepe fiinţele umane care caracterizează naturile nobile a căror înţelepciune tainică a inimii s-a trezit din plin. Mai mult decât atât, Tom Dooley a descoperit prin experienţă directă că dăruind el dobândeşte de la Dumnezeu la fel de mult şi poate chiar mai mult. Acest om a descoperit fiorul tainic dumnezeiesc ce a însufleţit-o aproape întreaga existenţă pe celebra Maica Tereza, care a activat plină de iubire divină şi de altruism în India.
 
Articol preluat din revista Yoga Magazin.

Citiți a treia parte a articolului

Citiți și:

Unele obstacole psihomentale care ne blochează deschiderea spirituală

Legea dăruirii oculte
Compasiunea este totodată iubirea atotmilostivă a lui DUMNEZEU
 

 

yogaesoteric
17 septembrie 2015