Evoluţia istorică a conceptelor de conştiinţă şi conştienţă (II)
Citiți prima parte a articolului
Definiţia şi conceptul conştienței
Termenul conștiență derivă tot din latinescul conscientia (lb. lat. cum și scire, a fi conștient). În sensul său originar, a fi în stare de conștiență înseamnă a fi conștient de ceva și a împărtăși cunoașterea cu un altul sau cu sine; o altă accepțiune a termenului era pur și și simplu aceea de cunoaștere (Facco, 2020).
„Conștiența desemnează o stare corticală particulară, caracterizată printr-o sensibilitate specială, personală, la stimuli interni sau externi, marcând o conștientizare a persoanei proprii și a mediului ambiant. Conștiența reprezintă un aspect al funcționării creierului, este deci un fenomen nervos, propriu organismelor posesoare de sistem nervos central bine dezvoltat, devenind progresiv mai complexă pe măsura dezvoltării filogenetice și atingând gradul maxim la om odată cu apariția limbajului – fenomen esențial, care a contribuit la dezvoltarea ei”[3].
Conform dicționarului Larousse se consideră că ,,proprietatea de a fi conștient aparține în esență proceselor care implică mecanisme de control ale activității psihice interne spre deosebire de fenomenele automate care sunt în mod normal nonconștiente” (Larousse, 2006).
Profesorul Mohârță concluzionează în acest sens în lucrarea sa deja amintită mai sus: „Prin urmare Conștiența are semnificația de experimentare conștientă a vieții, capacitatea de a reflecta asupra lumii și asupra sinelui și de a acționa în conformitate și în armonie cu Sinele nostru și cu tot ce ne înconjoară” (Mohârță, 2019).
Eric R. Kandel, în lucrarea sa Mintea Tulburată. Ce ne spun ciudățeniile creierului despre noi înșine, evidențiază următoarele: ,,Când vorbesc despre conștiință[1], psihologii cognitiviști fac trimitere la diferite stări, în diferite contexte: trezirea din somn, conștientizarea apropierii unei persoane, percepția senzorială și planificarea și acționarea acțiunilor voluntare. Pentru a înțelege aceste stări diferite este necesar să analizăm conștiența din două perspective independente care se suprapun: prima perspectivă este starea de excitație generală a creierului – de exemplu, faptul că ești treaz versus somnul profund. Din această perspectivă, nivelul conștiinței se referă la diferite stări de stimulare și vigilență, de la trezirea din somn la conștientizarea gândirii conștiente normale, în vreme ce lipsa conștiinței se referă la situații precum somnul, coma și anestezia generală. A doua perspectivă este conținutul procesării în starea de excitație a creierului – de exemplu, faptul că-ți este foame, vezi un câine sau simți miros de scorțișoară. Din perspectiva conținutului, este necesar să stabilim ce aspecte ale informației senzoriale sunt procesate conștient și ce aspecte inconștient. Dacă nu ne aflăm într-o stare de veghe, nu putem procesa stimulii senzoriali, conștient sau inconștient” (Kandel, 2020).
Conținutul conștientizării, starea noastră de conștiență este mediată de cortexul cerebral. Profesorul John Searle evidențiază, în lucrarea sa Mintea. O scurtă introducere în filosofia minții, caracteristicile importante ale conștienței: a) sentimentul calitativ; b) subiectivitatea; c) unitatea experienței; d) intenționalitatea; e) dispoziția; f) distincția între centru și periferie; g) plăcerea și neplăcerea; h) situaționalitatea; i) conștiința activă sau pasivă; j) structura de gestalt; k) sentimentul de sine (Searle, 2018). Și celebrul cercetător Charles Tart distinge la rândul său în cercetarea State of Counsciousness (Starea de conștiență) din 1975 ca stări esențiale ale conștiinței luciditatea, energia și structura. (Mânzat, Brăzdău, 2003).
Bernard Baars și Stan Franklin propun în anii 1980 o teorie cognitivistă a conștienței. În acest sens, profesorii Mânzat și Brăzdău citează această opinie științifică în lucrarea lor amintită mai sus: „conform «teoriei accesului global» (global workspace theory) conținuturile conștiinței sunt conținute într-o zonă de acces global, acesta reprezentând un procesor central care mediază comunicarea între procesori inconștienți specializați. Când aceste instanțe specializate vor să transmită o informație întregului sistem psihic, ei o trimit către o zonă centrală, care se comportă ca un fel de centralizator, oferind informația celorlalte instanțe care o solicită sau care au nevoie de aceasta. În ansamblu, teoria lui Baars reprezintă o explicație a accesului cognitiv, arătând cum anumite conținuturi informaționale sunt accesibile întregului sistem. Obiectivul lui Baars nu este explicarea apariției conștiinței sau relația directă cu creierul, ci doar explicarea funcționării conștiinței în cadrul psihismului” (idem).
Abordarea avansată a cercetării conceptului conştienţei
În lucrarea sa din 2022 Izvorul Ascuns. De ce şi cum se naşte conştiinţa, psihanalistul Mark Solms autor al lucrării de mai sus arată că în 1995 filosoful australian David Chalmers a formulat „problema grea a conştienţei”. Această problemă se referă la faptul că la ora actuală nu există un consens ştiinţific referitor la acest subiect. Unde anume este generată conştiinţa în creier?
De 150 de ani s-a răspuns că se află în cortex! Şi atunci, se întreabă Mark Solms, ce se petrece în cazul copiilor cu hidroanencefalie unde cortexul lipseşte? Conştiinţa ar fi de așteptat să dispară în aceste situații şi totuşi, dovezile arată că aceşti copii nu sunt comatoşi sau în stare vegetativă ci dimpotrivă, comportamentul lor arată că ei sunt conştienţi. Totuşi Solms arată că aceşti subiecţi nu sunt lipsiţi de creier, adică cortexul nu a fost eliminat chirurgical. Deoarece etica interzice, evident, şi nu se pot face experimente pe oameni, atunci s-au făcut pe animale de laborator. Antonio Damasio, un alt cercetător celebru al domeniului, arată în acest sens că „mamiferele decorticate prezintă o persistenţă remarcabilă a comportamentului coerent, orientat spre obiective corespunzătoare senzaţiilor şi conştiinţei”. Situaţia experimentală este uluitoare: „mamiferele supuse decorticării cerebrale sunt mult mai active, mai emoţionale şi mai receptive faţă de cele normale” (Solms, 2022).
Cu privire la conştienţa oamenilor, neurofizicianul Francis Crick, laureat al Premiului Nobel pentru medicină, afirmase foarte sigur pe sine în 1994 în cartea sa The Astonishing Hypotesis: The scientific Search for the Soul (Uimitoarea ipoteză: Căutarea științifică a sufletului) că: ,,ipoteza uimitoare este că tu, bucuriile şi tristeţile tale, amintirile şi ambiţiile tale, sentimentul identităţii tale personale şi al liberului arbitru, nu eşti de fapt decât comportamentul unui mare ansamblu de celule nervoase, cu moleculele lor aferente” (idem). Dar un an mai târziu, filosoful australian David Chalmers a afirmat că preocuparea lui Francis Crick pentru corelativele neuronale ale conştiinţei era o problemă uşoară – una corelaţională, şi nu una cauzală, a cărei soluţie putea să explice unde, dar nu şi de ce şi cum apare conştiinţa. Pentru Chalmers, problema dificilă a conştiinţei era: cum şi de ce activităţile neurologice produc experienţa conştiinţei? Pentru el problema se învârtea în jurul a „ceva cum e” al experienţei: „Un organism are stări mentale conştiente dacă şi numai dacă există «ceva cum e să fii acel organism»”. Prin urmare, problema dificilă este: de ce şi cum apare calitatea subiectivă a experienţei din evenimente neurofiziologice obiective?
Câteva răspunsuri parțiale la „problema grea a conștienței” enunțată de David Chalmers
Dar cum se corelează conștiința și creierul între ele? Această problemă veche a fost cunoscută ca problema conștiință-trup, dar a fost recent denumită „problema dificilă”. Conform lui Chalmers (1999), principalele probleme pentru studiul conștienței sunt două: easy problem (problema ușoară) și hard problem (problema dificilă). Prima e ușoară pentru că modelul de cercetare este clar și intrumentele sunt disponibile: este paradigma mecanicistă tradițională a neuroștiințelor și a altor discipline științifice. Obiectivul esențial este cercetarea și înțelegerea diferitelor funcții cerebrale – precum limbajul și modificările acestuia (afaziile), diferitele funcții mentale, procese decizionale, mecanismele somn veghe – dintr-o perspectivă obiectivă în termeni cantitativi computaționali, neurochimici și neurofiziologici.
Problema dificilă – cea a trăirii subiective și a naturii experienței – este problema crucială și încă nerezolvată, nu mai puțin relevantă, dar calitativ diferită față de înțelegerea mecanismelor cerebrale unice care se află la baza vieții psihice.
Cercetătorii Enrico Facco și Fabio Fracas evidențiază excepțional în lucrarea Enigmele Conștienței (2019) următoarele aspecte lămuritoare: „Calitățile subiective ale experienței (de pildă: în ce constă experiența de înroșire a feței, a senzației dureroase din durere) au fost identificate cu denumirea de Qualia[4]. Qualia par să nu poată fi cercetate științific, cel puțin nu prin metoda de cercetare adoptată actualmente, deci scapă investigării, dar nu sunt mai puțin importante față de datele de tip mecanicist computațional ce fac obiectul neuroștiințelor, întrucât fără qualia dispare experiența, deci viața psihică însăși. De exemplu, experiența unei culori nu este mai puțin importantă decât lungimea ei de undă și impactul ei asupra receptorilor din retină. Sau experiența durerii față de mecanismele unice ale transmiterii sale în sistemul nervos central. Durerea e fără îndoială o experiență universală și una dintre problemele clinice practice cele mai relevante în medicină prin frecvența sa, suferința gravă și compromiterea calității vieții pe care le comportă. În vreme ce abordarea mecanicist-reducționistă asupra durerii (aparent a problemei ușoare) e indispensabilă pentru a-i înțelege mecanismele și a elabora noi terapii farmacologice capabile să interfereze cu căile ei de transmitere în sistemul nervos, acest demers este totuși insuficient: abordarea dominantă bazată pe utilizarea analgezicelor și medicamentelor adjuvante (precum antidepresivele) se dovedește adesea a fi sub așteptările medicilor și pacienților, în ciuda accesului la noi medicamente foarte puternice. Aceasta se petrece deoarece durerea este materie a experienței subiective – cum s-a stabilit prin definiția durerii universal acceptate în literatura științifică (Merskey,1994) – deci nu poate fi rezolvată doar pe calea ușoară. Merită să subliniem în acest sens că tehnicile de meditație și hipnoză, care fac parte din lumea conștiinței, au demonstrate clar mari capacități de modificare intenționată a activității zonelor cerebrale inconștiente ce aparțin neuromatricei durerii și de modulare fie a percepției, fie a reacției la stress asociate cu aceasta, cu o intensitate ce poate ajunge până la analgesia chirurgicală (Facco,2014, 2016).
Chestiunea ridicată de qualia și problema dificilă nu este, deci, doar ceva teoretic ce stă la baza conștienței, ci are o importanță clinică crucială. Deci este necesară înțelegerea experienței din punct de vedere subiectiv (din perspectiva persoanei) și înțelegerea felului în care să fie gestionată de conștiință modificând activitatea cerebrală. Este vorba despre un aspect de o importanță practică primară prin implicațiile terapeutice potențiale, căci hipnoza, meditația și alte tehnici comportamentale demonstrează efecte terapeutice importante. În același timp, acestea îi restituie subiectului suferind conștiența, responsabilitatea și rolul de parte activă în procesul gestionării simptomelor și al vindecării, în care terapeutul este catalizator, nu artizan. Doar așa este posibilă dezgroparea și readucerea la viață a acelei alianțe terapeutice autentice, iremediabil pierdute în abordarea mecanicistă, care îl reduce pe pacient la un purtător pasiv și irelevant al bolii.
În sinteză, definirea conștienței ca produs al complexității creierului e rezultatul unui acord de substanță al lumii științifice cu privire la faptul că experiența are o bază fizică în fiziologia creierului însă cum și pentru ce se realizează aceasta rămâne ceva neclar. Așa cum afirmă metaforic același Chalmers, nu e deloc limpede cum «acel soi de budincă de grăsime cenușie» (creierul) poate să traducă reacții chimice și activități electrice în experiențe și gândire cu semnificațiile lor, al căror flux se extinde cu mult dincolo de necesitățile impuse de lupta pentru supraviețuire. Acestora li se adaugă activitatea inconștientă, doar parțial sondabilă și mult mai vastă, misterioasă, dar nu mai puțin importantă decât cea conștientă. Dacă relația intimă conștiință-creier este indubitabilă, totuși nu este clar care este natura ei, în timp ce corelația dintre activitățile conștiinței și activarea circuitelor cerebrale nu semnifică un raport de cauză efect, ci doar de asociere: afirmarea contrariului, după viziunea materialistă, e ca și cum am susține că picioarele sunt cauza mersului, excluzând a priorii posibilitatea că putem merge pentru că de fapt conștiința a decis și a gestionat operațiunea prin modificări neuromusculare absolut necesare. O cauzalitate bidirecțională de la creier la conștiință și invers pare mai rațională, dar această viziune necesită o modificare de paradigmă. Deja e clar că de fapt conștiința poate să modifice creierul atât funcțional cât și structural și a venit momentul să-i restituim conștiinței acest rol negat apriori de materialismul sec. 20” (Facco, Fracas, 2020).
În final, filosoful D. Chalmers concluzionează abrupt și șocant arătând că „experiența nu face parte din universul fizic cunoscut” și pretinde că, de fapt conștiența necesită ceva fundamental la ontologia noastră, ceva nonfizic ce este mai mult decât proprietățile invocate de fizică, ceva care să completeze legile fizice. Mark Solms la rândul său este convins că Francis Crick dar și David Chalmers au căutat funcția conștienței într-o manieră eronată și în dimensiunea greșită. El spune: „Forma fundamentală a conștiinței[5] nu este ceva cognitiv, ca vederea, ci e ceva afectiv. Chalmers a avut dreptate – dar numai în acest sens – să sugereze că în realitate conștiința nu este o funcție cognitivă: funcția primară a conștiinței nu este să perceapă, să-și amintească sau să înțeleagă, ci să simtă! Ca să rezolve problema dificilă a conștiinței, știința este necesar să identifice legile care guvernează funcția psihică a simțirii. Sentimentul este forma fundamentală a conștiinței, premisa ei obligatorie!” (Solms, 2022).
Michael A. Graziano, cercetător la Princetown, propune ca soluție „teoria schemei atenției” în care arată că substanța conștienței nu este compusă din informații sau din mecanisme neuronale, ci este o esență eterică și inerentă persoanei. „Eu susțin că schema atenției funcționează în același mod. Conține un set bogat de informații, însă limitat. Descrie proprietățile atenției, dar nu proprietățile fizice mecaniciste. Pe baza acestui model intern, credem intuitiv într-o experiență mentală dinăuntrul nostru care poate deține informații și ne poate face să acționăm, așa cum face atenția, dar care nu are o relație anume cu nimic fizic. Aspectul fizic este irelevant pentru ea. Această esență conștientă, experiența în sine, este în acest sens metafizică. Nu poți să o atingi, nu e netedă, nu are textură, nu e dură, nu are relief, nu e grea nu e ușoară, mirositoare, verde sau ascuțită. Nu se încadrează nicăieri în aceste dimensiuni fizice, după cum atingerea nu există în dimensiunea gustului. Și totuși, conform acestei teorii, schema atenției face referire la cel puțin o proprietate fizică. Prezintă atenția ca având un centru fizic undeva în noi. Cu acest tip de model intern ar fi necesar să avem o intuiție despre o esență conștientă suprapusă lumii fizice, în sensul că putem să indicăm un loc și să spunem: e cam pe aici. E un fel de duh care se află într-un spațiu fizic, deși îi lipsesc alți parametri fizici. Potrivit acestei teorii, fantoma din mașină, energia conștientă din noi, este o intuiție provenită direct din schema atenției, cu o descriere incompletă a atenției” (Graziano, 2021).
Profesorul Ionel Mohârță evidențiază aportul cercetărilor lui Stuart Hameroff, Scot Hagan și alții de la universitatea McGill din Canada, care au elaborat o teorie colectivă privind natura conștienței umane: „Conform teoriei lor, microtubulii și membranele dendritelor reprezintă internetul trupului. Fiecare neuron din creier se poate conecta în același timp și poate vorbi cu oricare alt neuron, simultan, prin intermediul proceselor cuantice interioare. Toate aceste observații au confirmat cercetările lui Fritz Albert Popp. Conștiența ar fi un fenomen global care are loc peste tot în trup, și nu doar în creierul nostru. Conștiința la nivelul ei cel mai profund ar fi lumină coerentă” (Mohârță, 2019).
În actualitate, și dr. Tony Nader evidențiază în lucrarea sa Un ocean nemărginit de conştiinţă. Răspunsuri simple la marile întrebări ale vieţii: „Creierul este un transductor al conștienței. Poate experimenta conștiența. Dacă îl vătămăm pierdem conștiența. Conștiența, prin natura ei esențială se află dincolo de creier și de individualitate. Este ființă pură, neîngrădită, sinele a toate și al tuturor, câmpul unificat” (Nader, 2022).
Concluzii parțiale
Profesorul John Searle concluzionează în lucrarea amintită mai sus: „conștiința este cauzată de procese de micronivel situate în creier și se realizează în aceasta ca trăsătură sistemică sau de nivel superior. Dar această caracterizare nu abordează însăși complexitatea structurii și natura exactă a proceselor cerebrale implicate” (Searle, 2018).
De asemenea, și R. Kandel își precizează aprecierea rezervată cu privire la acest subiect ultracomplex: „Astăzi unitatea conștiinței-conștientizarea-eului rămâne cel mai mare mister al creierului. Sigmund Freud avea dreptate: nu putem înțelege conștiința fără să înțelegem că gândirea conștientă este impregnată de procese mentale, inconștiente complexe. Deși tulburările creierului pot perturba numeroase aspecte ale experienței noastre conștiente – cogniția, memoria, dispoziția, interacțiunea socială, voința, comportamentul – cea mai mare parte din ce am descoperit despre conștiință din aceste tulburări se aplică până acum interacțiunii dintre procesele conștiente și cele inconștiente. Cel mai probabil, această interacțiune este esențială pentru viitoarea înțelegere a modului în care ia naștere conștiința.” (Kandel, 2020).
Până acum nu cunoaștem o arie cerebrală localizată într-o dimensiune somatică și care să poată fi identificată drept centru neurologic funcțional al conștienței, putem vorbi doar despre fenomene psihologice, spirituale și neurologice emergente, aflate în dinamică și care pot fi măsurate separat într-o abordare relativ exactă și științifică. Așadar, avem ipoteze diferite paradigmatic care se referă la locul și natura conștienței. Rămâne ca într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, cei care vor analiza și studia mai aprofundat această stare psihologică de existență să utilizeze o paradigmă nouă și cuprinzătoare cu ajutorul căreia să identifice și să confirme natura și sursa conștienței umane, oricare ar fi aceasta și din oricare dimensiune s-ar iniția aceasta (n.a.).
Autor: Gabriel Ungureanu, dr. în psihologie, cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română
Bibliografie:
– Solms, M., Izvorul ascuns. De ce şi cum se naşte conştiinţa Editura Polirom, Bucureşti, 2022, p.64, 65, 271, 272.
– Nader, T., Un ocean nemărginit de conştiinţă. Răspunsuri simple la marile întrebări ale vieţii. Bucureşti, Editura Polirom, 2022, p.66.
– Graziano, M, S, A., Conştiinţa dintr-o nouă perspectivă. O teorie știinţifică a experienţei subiective. Bucureşti, Editura Humanitas, 2021, p.116, 117.
– Kandel, R, E., Mintea tulburată. Ce ne spun ciudăţeniile creierului despre noi înşine. Bucureşti, Editura Polirom, 2020, p.290,295,296,319.
– Zlate, M., Introducere în psihologie, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.243, 244
– Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p.
– Mânzat, I., Brazdău, O., Conştiinţa multidmensională. O perspectivă psiho-sinergetică, Bucureşti, Editura Psyche, 2003,p.143,144.
– Mohîrţă, I., Terapia sonoluminică. Calea evoluţiei psihospirituale, Craiova, Editura Sitech, 2023, p.185, 186, 187, 192.
– Mohârță, I., Dincolo de percepția obișnuită, Editura Herald, București, 2019, p.220,221.
– Searle, J, R., Mintea. O scurtă introducere în filosofia minţii, Editura Herald, Bucureşti, 2018, p.156, 158, 160, 161, 162, 163, 164, 166,180.
– Eliade, M., Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Editura Univers Enciclopedic, Editura Univers Ştiinţific, 1999, p.15.
– Nicola, Gr., Istoria psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, p.39, 46, 47.
– Aurelius, M., Gânduri despre sine însuşi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, p.83.
– Facco, E., Fracas, F., Enigmele conștienței, Editura For You, București,2020 p, 27,28,29,30,37,38,
– Larousse. Marele Dicționar al psihologiei, Editura Trei, București, 2006, p.253,254.
Webliografie
www.ro.wikipedia.org/wiki/Conștiință#Abordare_religioasă
www.ro.wikipedia.org/wiki/Conștiență
www.arpt.ro
Note׃
[3] www.ro.wikipedia.org/wiki/Conștiență
[4] Traducere greșită după R Kandel. Autorul se referă la conștiență, nu la conștiință. Acest tip de greșeală apare la multe lucrări traduse în limba română.
[5] Orice stare de conștiență are un aspect calitativ (Searle, 2018).
[6] Traducerea greșită a termenului. Corect este ,,conștiență”, n.a.
Citiți și:
Legea rezonanței oculte explică saltul cuantic din sfera trupului în cea a conştiinţei
Înţelepciunea este o expresie a cunoaşterii net superioare, profunde de sine, a stăpânirii depline de sine, a unei permanente călăuziri în viaţă în conformitate cu Principiile dumnezeieşti, universal valabile (I)
yogaesoteric
10 martie 2025