Credinţa fermă în Dumnezeu reconfigurează în mod benefic o mare parte din creierul fiinţei umane (efectul placebo şi enigmele lui)
Cercetări recente au evidenţiat că participarea la un program intensiv de meditaţie yoghină vizând apropierea de Dumnezeu produce modificări măsurabile în regiunile cerebrale asociate cu memoria, imaginea de sine, empatia şi stresul. Cercetătorii de la Spitalul General din Massachusetts susţin că, în cadrul studiului lor, aceste modificări au apărut după o perioadă relativ scurtă, de opt săptămâni. Descoperirile au fost publicate într-un articol din revista Psychiatry Research: Neuroimaging. Ele evidenţiază transformări benefice la nivelul materiei cenuşii, produse de meditaţia yoghină profundă. „Practica meditaţiei este asociată în general cu un sentiment de pace şi de relaxare, iar acest studiu demonstrează că transformarea structurii creierului constituie substratul organic al transformărilor benefice la nivel cognitiv-comportamental pe care le produce meditaţia yoghină”, afirmă dr. Sara Lazar, autoarea studiului.
Studii anterioare ale colectivului coordonat de dr. Sara Lazar au evidenţiat diferenţe structurale între creierele indivizilor care nu practică meditaţia şi creierele practicanţilor avansaţi ai meditaţiei: aceştia din urmă prezintă o îngroşare semnificativă a cortexului cerebral în zonele pe care savanţii le consideră asociate cu atenţia şi integrarea emoţională. În cadrul actualei cercetări, în care s-a folosit tehnica de vizualizare prin rezonanţă magnetică, pentru a evidenţia structura creierului, grupul de studiu a fost constituit din 16 participanţi la un program de meditaţie de 8 săptămâni, desfăşurat la Universitatea din Massachusetts. S-a realizat, de asemenea, vizualizarea prin rezonanţă magnetică a creierului, pentru un grup de control alcătuit din non-practicanţi ai meditaţiei, pentru un interval de timp similar.
Analiza imaginilor obţinute prin rezonanţă magnetică, care s-a focalizat asupra zonelor creierului unde au fost sesizate anterior diferenţe în cazul celor care practicau meditaţia, a evidenţiat o densitate mărită a materiei cenuşii în zona hipocampului, a cărui activitate este asociată cu învăţarea şi memoria, şi în structurile asociate cu conştienţa de sine, compasiunea şi introspecţia. Efectele de reducere a stresului raportate de participanţii la programul de meditaţie au fost şi ele corelate cu scăderea densităţii materiei cenuşii în zona amigdalei, a cărei activitate este legată de anxietate şi stres. Niciuna dintre aceste transformări nu au fost observate la grupul de control, aceasta indicând că ele nu au apărut prin simpla trecere a timpului.
„Este fascinant să observăm plasticitatea creierului şi să aflăm că prin practica meditaţiei putem juca un rol activ în transformarea creierului, îmbunătăţindu-ne calitatea vieţii şi bunăstarea lăuntrică”, a declarat dr. Britta Hölzel, unul dintre autorii lucrării şi cercetător la Universitatea Giessen din Germania.
La rândul lor, cercetătorii de la Universitatea California din Los Angeles au efectuat un studiu prin care au demonstrat că practica meditaţiei poate modifica în mod benefic structura creierului.
Astfel, cercetătorii au constatat că cei care practică meditaţia prezintă conexiuni mai strânse între regiunile cerebrale şi semne mai reduse ale atrofiei cerebrale cauzate de vârstă. Conexiunile cerebrale mai puternice măresc viteza cu care se transmit semnalele electrice în întregul creier, nu doar în anumite zone. Studiul a fost efectuat cu ajutorul a 27 de practicanţi activi ai meditaţiei şi a 27 de subiecţi de control, repartizaţi echilibrat în funcţie de vârstă şi sex. Grupul practicanţilor meditaţiei şi cel de control constau, fiecare, din 11 bărbaţi şi 16 femei. Numărul anilor de practică varia între 5 şi 46, iar tehnicile de meditaţie includeau SHAMATHA, VIPASSANA şi ZAZEN.
Cercetătorii au folosit tehnica de vizualizare prin tensor de difuziune, o modalitate relativ nouă de reprezentare care permite observarea conectivităţii structurale a creierului. Ei au remarcat că diferenţele între practicanţii meditaţiei şi subiecţii de control nu se mărgineau la o zonă-nucleu a creierului, ci implicau reţele la scară largă, care includeau lobii frontal, temporal, parietal şi occipital şi corpul calos anterior, precum şi structura limbică şi celulele-stem ale creierului. A fost evidenţiată o pronunţată conectivitate structurală la nivelul tuturor căilor cerebrale în cazul practicanţilor meditaţiei. Cele mai mari diferenţe între cele două grupe au fost observate în tractul corticospinal (o colecţie de axoni care leagă cortexul cerebral al creierului şi măduva spinării), în fasciculul superior longitudinal (mănunchiuri lungi, bidirecţionale de neuroni, care conectează partea anterioară şi posterioară a telencefalului) şi fasciculul uncinat (constituit din materie albă care conectează părţi ale sistemului limbic, precum amigdala şi hipocampul, cu cortexul frontal).
„Meditaţia este cel mai puternic exerciţiu mental, care are capacitatea de a transforma în mod fundamental structura creierului”, afirmă Eileen Luders de la Universitatea California din Los Angeles, concluzionând: „Colectarea de probe arată că practica activă, frecventă şi regulată a meditaţiei, ce produce modificări ale tracturilor profunde de materie albă ale creierului, poate deveni relevantă pentru pacienţii care suferă de demielinizarea şi atrofia materiei albe.”
Efectul placebo: puterea vindecătoare a credinţelor benefice care declanşează procese corespondente de rezonanţă ocultă
Toţi studenţii la medicină află, cel puţin în treacăt, că mintea poate influenţa trupul. Ei învaţă la şcoală că există oameni care se vindecă atunci când cred că li se administrează un medicament eficient pentru boala de care ei suferă, chiar dacă atunci ei iau, fără să ştie, o simplă pastilă fabricată din zahăr. Medicina defineşte acest termen ca fiind „efectul placebo”. Celebrul cercetător ştiinţific Bruce Lipton îl numeşte însă „efectul credinţei”, ca să sublinieze faptul că percepţiile şi credinţele noastre, fie că sunt corecte sau incorecte, au un impact major atât asupra comportamentului, cât şi asupra trupului nostru, fiind dovada unei uimitoare capacităţi de autovindecare a fiinţei umane.
Cu toate acestea, medicina alopată – recurgând la scuza comodă că „totul este ceva ce se petrece doar în mintea pacienţilor” – a expediat efectul placebo în domeniul empirismului, explicându-l în mod simplist, în cel mai bun caz, prin sugestibilitatea şi slăbiciunea pacienţilor. La facultatea de medicină se trece repede peste efectul placebo, pentru ca studenţii să poată să ajungă la „adevăratele instrumente ale medicinei moderne”, cum ar fi medicamentele de sinteză şi chirurgia.
Aceasta este o greşeală uriaşă. Efectul placebo ar trebui să fie o temă majoră de studiu la facultatea de medicină. Ar fi chiar indicat ca această facultate să formeze medici care să recunoască puterea interioară de vindecare inerentă fiinţei umane. Ar fi bine ca medicii să nu se lase amăgiţi că puterea minţii ar fi ceva inferior puterii chimicalelor sau a bisturiului. Cu toţii ar trebui să depăşim convingerea materialistă că organismul nostru este doar un mecanism, iar părţile sale sunt simple piese componente, care când se îmbolnăvesc au nevoie de o intervenţie externă pentru a se însănătoşi.
Este mai mult decât necesar ca efectul placebo să devină ţinta unor eforturi de cercetare majore şi bine finanţate. Dacă cercetătorii din domeniul medical şi-ar da seama care sunt pârghiile efectului placebo, ei le-ar da medicilor un instrument eficient, bazat pe energie şi lipsit de efecte secundare, prin intermediul căruia să trateze cu succes boala. Vindecătorii bioenergeticieni spun că ei deja au astfel de instrumente, însă cu cât cunoaştem mai multe despre efectul placebo, cu atât vom fi mai capabili să îl folosim în situaţii clinice.
Motivul pentru care conştiinţa umană a fost dată la o parte atât de brutal în medicină nu este atât rezultatul unei gândiri dogmatice, cât al unor considerente mercantile, financiare. Patronii companiilor farmaceutice şi-au făcut o socoteală simplă: dacă oamenii de rând ajung să înţeleagă că puterea propriei lor fiinţe le poate vindeca trupul bolnav, atunci ei nu mai merg la doctor şi – mai important – nu mai cumpără medicamente!
Adevărul gol-goluţ este că firmele producătoare de medicamente urmăresc să identifice pacienţii care reacţionează bine la pastilele placebo, cu scopul de a-i elimina din testele clinice iniţiale, astfel încât produsele lor să poată fi promovate şi să le aducă şi mai mulţi bani. În mod inevitabil, producătorii din industria farmaceutică sunt profund nemulţumiţi de faptul că în cele mai multe teste clinice ale lor, placebo-urile, medicamentele „false”, se dovedesc a fi la fel de eficiente ca şi cocktailurile lor chimice atât de elaborate.
Deşi companiile producătoare de medicamente susţin că ele nu aprobă medicamente ineficiente, este clar că eficienţa pastilelor placebo este o ameninţare pentru industria farmaceutică. Mesajul concernurilor de medicamente este cât se poate de clar: dacă nu poţi să învingi concurenţa pastilelor placebo prin metode cinstite – atunci pur şi simplu elimin-o!
Faptul că cei mai mulţi medici nu sunt învăţaţi să ia în considerare impactul major al efectului placebo este o ironie, pentru că există istorici care susţin cu dovezi că, în mare parte, istoria medicinei este istoria efectului placebo. În cea mai mare parte a istoriei medicale, doctorii nu au avut metode eficiente de luptă împotriva bolilor. Câteva dintre tratamentele mai renumite pe care medicina le prescria odinioară sunt luarea de sânge, tratarea rănilor cu arsenic şi proverbialul remediu bun la toate, uleiul de şarpe cu clopoţei. Fără îndoială că unii pacienţi (după unele estimări, chiar o treime din populaţie), fiind deosebit de susceptibili la puterea de vindecare a efectului placebo, şi-au ameliorat starea de sănătate cu acele tratamente. În lumea de azi, când un medic îmbrăcat cu halat alb aplică medicaţia cu o atitudine plină de autoritate, pacienţii tind să creadă că tratamentul acela funcţionează – şi chiar aşa se şi petrece, fie că este vorba de un medicament adevărat, fie că este vorba de o pastilă de zahăr.
Deşi, în mare, medicina a ignorat modul în care funcţionează remediile placebo, recent, câţiva cercetători tradiţionali în domeniul medicinei au început să-şi îndrepte atenţia către acest subiect. Rezultatele studiilor lor sugerează că nu numai tratamentele ciudate precum cele din secolul al nouăsprezecelea pot avea un efect placebo, ci şi tehnologia sofisticată a medicinei moderne – inclusiv cel mai „concret” dintre instrumentele medicale, chirurgia. Un studiu al Facultăţii de Medicină Baylor, publicat în 2002, în New England Journal of Medicine, a evaluat intervenţia chirurgicală la pacienţii cu dureri severe şi incapacitante la genunchi. Autorul principal al studiului, dr. Bruce Moseley, avea preconcepţia că intervenţia chirurgicală la genunchi le este de ajutor pacienţilor săi: „Toţi chirurgii buni ştiu că, în ceea ce priveşte chirurgia, nu există efect placebo”. Însă Moseley a încercat să înţeleagă care parte anume din intervenţia chirurgicală le aduce uşurare pacienţilor săi.
Pacienţii incluşi în studiu au fost împărţiţi în trei grupuri. La un grup, Moseley a îndepărtat cartilajul deteriorat de la genunchi. La un alt grup, a spălat rotula, îndepărtând ţesutul despre care se credea că este cauza efectului inflamator. Ambele metode sunt tratamente standard pentru artrita la genunchi. Cel de-al treilea grup a avut parte de o intervenţie chirurgicală „falsă”. Pacientul era sedat, Moseley făcea trei incizii standard, iar apoi vorbea şi se comporta ca şi cum ar fi fost într-o operaţie – chiar stropea zona cu apă sărată dintr-un vas, pentru a simula sunetul procedurii de spălare a genunchiului. După patruzeci de minute, Moseley sutura inciziile, la fel cum ar fi făcut şi în cazul unei intervenţii chirurgicale normale. La toate grupurile a fost prescrisă aceeaşi schemă de îngrijire postoperatorie, care includea şi un program de exerciţii.
Rezultatele au fost şocante. După cum era de aşteptat, starea pacienţilor din grupurile cărora li s-a făcut intervenţie chirurgicală s-a îmbunătăţit, însă şi starea pacienţilor din grupul placebo s-a îmbunătăţit la fel de mult ca a celor din celelalte două grupuri! În ciuda faptului că în fiecare an se fac şase sute cincizeci de mii de operaţii chirurgicale pentru artrită la genunchi, la un cost de aproximativ cinci mii de dolari fiecare, lui Moseley îi erau clare rezultatele: „Meşteşugul meu de chirurg nu le-a adus niciun beneficiu real acestor pacienţi. Întregul beneficiu al intervenţiei chirurgicale pentru osteoartrită la genunchi a fost… egal cu efectul placebo”.
Programele de ştiri de la televizor au ilustrat grafic uimitoarele rezultate ale experimentului. Materialele filmate arătau membrii grupului placebo mergând şi jucând baschet – pe scurt, făcând ceea ce înainte de „operaţie” nu puteau face. Vreme de doi ani, pacienţii din acest grup nu au aflat că li se făcuse o falsă operaţie. Un membru al grupului placebo, Tim Perez, care înainte de „operaţie” abia mergea în baston, putea să joace după aceea baschet cu nepoţii lui. În declaraţia pe care a făcut-o pentru canalul de televiziune Discovery Health, el a sintetizat astfel ideea-forţă a fenomenului care s-a petrecut: „Orice este posibil în lumea asta, dacă îţi pui mintea. Ştiu că mintea omului poate să facă minuni”.
Alte studii au demonstrat puterea credinţei sau, altfel spus, a efectului placebo şi în tratarea altor boli, printre care astmul şi boala Parkinson. Tratamentele placebo sunt celebre între tratamentele pentru depresie, încât psihiatrul Walter Brown, de la Facultatea de Medicină a Universităţii Brown, a propus pastilele placebo ca prim tratament pentru pacienţii cu depresie uşoară sau moderată. Pacienţilor li se spunea că primesc un remediu care, deşi nu conţine niciun ingredient activ, au o eficienţă deosebită. Studiile au evidenţiat că pastilele placebo funcţionează chiar şi atunci când oamenii ştiu că nu li se administrează în realitate un medicament.
O indicaţie despre puterea efectului placebo ne vine şi dintr-un raport al Departamentului Statelor Unite pentru Sănătate. Raportul concluzionează că în vreme ce 50% dintre pacienţii cu depresii severe care iau medicamente antidepresive prezintă unele ameliorări, 32% dintre aceştia prezintă aceleaşi ameliorări doar ca urmare a efectului placebo. Chiar şi această statistică semnificativă subestimează efectul placebo. Mulţi participanţi la studiu îşi dau seama că fac parte din lotul căruia i se administrează medicamente antidepresive, fiindcă lor le apar efecte secundare neplăcute, care nu se manifestă la cei ce iau doar pastila placebo. Odată ce pacienţii îşi dau seama că li s-a administrat un medicament adevărat – adică, de îndată ce încep să creadă că iau pastila cea adevărată, ei devin şi mai susceptibili la efectul placebo.
Dată fiind puterea efectului placebo, nu este de mirare că bogătaşii care domină industria medicamentelor antidepresive, cu o cifră de afaceri de 8,2 miliarde de dolari, se simt atacaţi de criticii care îi acuză că fac o reclamă deşănţată a efectelor acestor medicamente. Într-un articol publicat în 2002 în revista Prevention and Cure (Profilaxie şi tratament) a Asociaţiei Psihologilor Americani, sub titlul Noile medicamente ale împăratului, profesorul de psihologie Irving Kirsch, de la Universitatea Connecticut, a dezvăluit că 75% din efectul antidepresivelor (măsurat prin teste clinice) poate fi obţinut folosind doar pilule placebo.
În anul 2001, Kirsch a fost nevoit să invoce Legea libertăţii informaţiei pentru a obţine informaţii despre testele clinice făcute pe principalele antidepresive, deoarece aceste rezultate nu erau disponibile la Food and Drug Administration (Administraţia pentru Alimente şi Medicamente). Datele obţinute au evidenţiat adevărul şocant că diferenţa de efect curativ între medicamentele de sinteză şi pastilele placebo făcute din zahăr era cu totul nesemnificativă. În schimb, medicamentele antidepresive provocau şi efecte secundare foarte neplăcute, cum ar fi greaţa şi disfuncţiile sexuale, şi, în plus, măreau riscul comiterii suicidului în cazul copiilor, adolescenţilor şi tinerilor.
Un alt aspect interesant cu privire la eficacitatea antidepresivelor este că, de-a lungul anilor, ele au înregistrat rezultate din ce în ce mai bune – ceea ce probează că efectul lor placebo se datorează, în parte, marketingului agresiv. Cu cât mai mult era trâmbiţat miracolul antidepresivelor în mass-media şi în reclame, cu atât mai eficiente deveneau acestea. Credinţa oamenilor este factorul decisiv! Trăim astăzi într-o lume în care oamenii cred că antidepresivele funcţionează – şi atunci, ele chiar funcţionează. O doamnă din California, Janis Schonfeld, care era designer de interior şi care a participat la testele clinice din 1997 realizate pentru stabilirea eficacităţii medicamentului Effexor, a fost la fel de „uimită” ca şi Perez, când a aflat că i se administrau de fapt pastile placebo. Nu numai că administrarea pastilelor a scăpat-o de depresia care o chinuise vreme de peste treizeci de ani, dar tomografiile făcute pe durata studiului au indicat că activitatea cortexului ei în zona prefrontală se îmbunătăţise foarte mult. Îmbunătăţirile erau cât se poate de reale, nu ţineau deloc „doar de închipuirea ei”. Când mintea se transformă sub influenţa unei credinţe ferme, aceasta are efect şi la nivelul sistemelor biologice. Mai mult, Schonfeld a suferit şi de greaţă – un efect secundar obişnuit al Effexorului. Ea este exemplul tipic de pacient a cărui stare se îmbunătăţeşte cu tratamentul placebo. Când a aflat că nu i se administrase de fapt adevăratul medicament, femeia a fost convinsă că doctorii făcuseră o greşeală la etichetare, pentru că ea „ştia” sigur că i se administrase acel medicament. Ca urmare, a insistat ca cercetătorii să-şi verifice însemnările de două ori, pentru a se asigura că nu i se administrase medicamentul.
Bizarul efect nocebo: puterea malefică a credinţelor nefaste ce generează procese funeste de rezonanţă ocultă
Deşi mulţi dintre cei care lucrează în domeniul medical sunt conştienţi de efectul placebo, puţini au luat în considerare implicaţiile acestuia pentru autovindecare. Dacă gândirea benefică, creatoare ne poate scoate din depresie şi poate să vindece un genunchi bolnav, să ne gândim ce poate să facă gândirea malefică, distructivă! Atunci când mintea redă starea de sănătate prin sugestionare benefică, acest fenomen se numeşte „efectul placebo”. În mod contrar, când aceeaşi minte este angajată în sugestionare malefică, care poate să distrugă sănătatea, efectele nefaste care apar sunt numite „efectul nocebo”.
În medicină, efectul nocebo poate fi la fel de puternic ca şi efectul placebo – un aspect pe care ar trebui să-l ţinem minte de fiecare dată când intrăm în cabinetul unui medic. Prin cuvintele şi prin comportamentul lor neadecvat, pe care mulţi dintre ei le consideră „profesionale”, medicii le pot transmite pacienţilor mesaje care le distrug speranţa de vindecare – mesaje care sunt complet deplasate. De exemplu, Albert Mason crede că incapacitatea sa de a le transmite optimism pacienţilor i-a zădărnicit aproape toate eforturile în cazul bolnavilor cu ihtioză. Un alt exemplu este puterea potenţială a afirmaţiei: „Mai ai de trăit şase luni”. Dacă alegem să credem acest mesaj al doctorului, este probabil să nu mai petrecem prea mult timp pe acest pământ.
Emisiunea Placebo: Mintea mai presus de medicină din 2003 transmisă la canalul de televiziune Discovery Health, poate fi considerată un bun compendiu al unora dintre cele mai interesante cazuri din medicină. Una dintre părţile mai deosebite ale emisiunii prezenta cazul unui doctor din Nashville, Clifton Meador, care a reflectat la puterea potenţială a efectului nocebo vreme de treizeci de ani. În 1974, Meador avusese un pacient, Sam Londe, vânzător de pantofi ieşit la pensie, care avea cancer la esofag – afecţiune considerată 100% fatală la vremea aceea. Londe a fost tratat de cancerul respectiv, însă întreaga comunitate medicală „ştia” a priori că acest cancer la esofag avea să apară din nou. Aşa că moartea lui Londe, la câteva săptămâni după diagnostic, nu a fost deloc o surpriză.
Surpriza a venit însă după moartea lui Londe, când autopsia a scos la iveală că nu exista în trupul său o masă tumorală care să-l omoare. Avea câteva pete pe ficat şi una pe plămân, dar nu era nici urmă de cancer la esofag, despre care toată lumea credea că îl omorâse. Meador a declarat pentru Discovery Health: „S-a spus că a murit de cancer, dar nu avea în realitate cancer”. Atunci de ce murise Londe, dacă nu avea cancer la esofag? Nu cumva murise tocmai pentru că crezuse că urma să moară? Cazul încă îl bântuia pe Meador, la treizeci de ani după moartea lui Londe: „Credeam că are cancer. El credea că are cancer. Toată lumea în jurul lui credea la fel… nu cumva el şi-a pierdut în acest fel speranţele de vindecare?” Cazuri tulburătoare de nocebo sugerează că medicii, părinţii şi învăţătorii pot să distrugă prin pretinsa lor ştiinţă speranţa oamenilor, „programându-i” să creadă că sunt neputincioşi.
Credinţele noastre benefice sau malefice nu au impact numai asupra sănătăţii, ci şi asupra tuturor aspectelor din viaţa noastră. Henry Ford avea dreptate în ceea ce priveşte eficienţa liniilor de asamblare din fabricile sale de automobile, şi avea dreptate cu privire la puterea minţii: „Dacă crezi că poţi, dar şi dacă crezi că nu poţi… în ambele cazuri ai dreptate.”
Să ne gândim la cazul omului care a băut pe nerăsuflate bacteriile despre care medicina credea că provoacă holera, fără a păţi nimic. Să ne gândim la oamenii care merg pe jar, fără să se ardă. Dacă se clatină în credinţa lor nestrămutată că pot să o facă, sfârşesc prin a se arde la tălpi. Credinţele acţionează ca nişte filtre pe un obiectiv fotografic şi modifică modul în care vedem lumea – iar sistemul nostru biologic se adaptează la aceste credinţe.
Atunci când realizăm cu adevărat că credinţele noastre au atâta putere, deţinem cheia libertăţii. Deşi nu este uşor să transformăm codurile tiparelor noastre genetice, totuşi putem, cu credinţă în Dumnezeu şi cu perseverenţă, să modificăm ceea ce gândeşte mintea şi să alegem cu totul altceva.
Putem întotdeauna să alegem ceea ce dorim şi vrem să facem sau să devenim. Putem să ne filtrăm viaţa prin credinţe benefice „colorate în roz”, care să ne ajute să ne dezvoltăm, sau putem să folosim un filtru întunecat de credinţe nefaste, care transformă totul în negru şi ne face trupul şi mintea mai susceptibile la boală.Putem să trăim o viaţă plină de frică sau una plină de iubire. Alegerea este în întregime a noastră!
Dacă alegem să vedem lumea ca fiind plină de iubire, trupul nostru va reacţiona dezvoltându-se sănătos. Dacă alegem să credem că trăim într-o lume întunecată, plină de frică, sănătatea trupului nostru va fi compromisă, căci, la nivel fiziologic, ne vom retrage într-o reacţie de protecţie.
Trebuie să învăţăm cum să ne folosim mintea în mod creator, pentru că dezvoltarea reprezintă secretul vieţii. Desigur că secretul vieţii nu este deloc secret, căci marii înţelepţi, cum a fost Iisus, ne spun aceeaşi poveste de mii de ani încoace. Acum, ştiinţa indică şi ea în aceeaşi direcţie. Nu genele, ci credinţele noastre sunt cele care ne controlează viaţa şi creează premisele unui trup mai mult sau mai puţin sănătos.
O viziune creatoare, optimistă, şi întreţinerea cu putere şi perseverenţă a unor gânduri benefice este nu numai o cerinţă sufletească, ci şi una biologică pentru o viaţă fericită şi sănătoasă. Credinţa în Dumnezeu şi raportarea la El ca la o forţă binefăcătoare nemărginită poate avea numai efecte benefice în viaţă. Deloc întâmplător, înţeleptul Mahatma Gandhi spunea la un moment dat, într-un mod foarte semnificativ: „Credinţele noastre devin gândurile noastre, gândurile noastre devin cuvintele noastre, cuvintele noastre devin acţiunile noastre, acţiunile noastre devin obiceiurile noastre, obiceiurile noastre devin valorile noastre, valorile noastre devin destinul nostru.”
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Herculane 2013, publicat de Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.
Citiţi şi:
Efectul placebo – triumful minţii asupra corpului
Știința confirmă puterea de vindecare a rugăciunii
yogaesoteric
12 mai 2017