Cum a făcut Occidentul din Ucraina o armă împotriva Rusiei

27 0

În articolele pe care le-am scris pentru Sonar21, am susținut în mod constant un singur argument: războiul din Ucraina nu a fost o criză care a izbucnit în 2022. A fost rezultatul unui proiect occidental deliberat, desfășurat pe parcursul a zeci de ani, menit să facă din Ucraina un instrument de slăbire a Rusiei – proiect dus la îndeplinire sub pretextul „parteneriatului” și al „menținerii păcii”. Și, după ce au petrecut treizeci de ani construind acel instrument, Washingtonul și NATO vor face cu Ucraina exact ceea ce au făcut cu fiecare client înaintea ei: o vor arunca în momentul în care nu va mai fi de folos.

Nasul cămilei: 1992-1999

Occidentul și-a strecurat nasul sub cortul ucrainean aproape în clipa în care Uniunea Sovietică s-a prăbușit. Mecanismul oficial a demarat în 1992, când Ucraina a aderat la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic al NATO. Legăturile militare concrete au urmat rapid: Programul de Parteneriat de Stat SUA-Ucraina cu Garda Națională din California în 1993, aderarea Ucrainei la Parteneriatul pentru Pace și primul său exercițiu comun în 1994, precum și înființarea zonei de antrenament Yavoriv lângă Liov.

Eticheta de „menținere a păcii” era doar o camuflare, iar exercițiile în sine o dezvăluie. Odată ce exercițiile „Sea Breeze” din Marea Neagră au început să includă lupta antisubmarină la sfârșitul anilor 1990, pretextul umanitar a dispărut. Nu se exersează vânătoarea de submarine pentru a oferi ajutor în caz de dezastru. O faci pentru a te pregăti să lupți împotriva marinei ruse. Am petrecut 23 de ani elaborând scenarii pentru exerciții militare ale Forțelor de Operațiuni Speciale ale SUA și cunosc diferența dintre un joc de antrenament și o repetiție pentru război. Acestea erau repetiții – un program structurat pentru a instrui și echipa Ucraina să lupte împotriva Rusiei, dacă va fi nevoie, cu NATO de partea sa.

Compară asta cu 1999, când NATO a acceptat Polonia, Ungaria și Republica Cehă. Această extindere a încălcat asigurarea lui James Baker că alianța nu se va deplasa „niciun inch” spre est – o promisiune pe care Bill Clinton pur și simplu a aruncat-o la gunoi. Și nu este o coincidență că, atunci când a izbucnit războiul, Rusia a lovit baza de la Yavoriv în primele săptămâni ale lunii martie 2022. Știau exact ce fusese construit acolo și de ce.

De la partener la membru de facto: 2000-2010

Următorul deceniu a dus treaba la bun sfârșit, transformând Ucraina într-un membru NATO în toate privințele, cu excepția denumirii. Luați în considerare o cifră: între 2000 și 2010, Ucraina s-a clasat printre primele șase țări gazdă ale exercițiilor NATO și ale Comandamentului European al SUA, cu Georgia chiar în urma sa. Două țări care nu erau membre au găzduit mai multe exerciții ale Alianței decât marea majoritate a statelor membre efective. Asta nu înseamnă parteneriat. Este o dovadă clară că Occidentul intenționa să integreze ambele țări, indiferent de ce spunea Moscova.

Până în 2010, doar două elemente mai separau Ucraina de statutul de membru cu drepturi depline: nu plătea cotizații și nu beneficia de garanția prevăzută la articolul 5. Din toate punctele de vedere operaționale – Sea Breeze, Rapid Trident, conducta de la Yavoriv, planurile anuale de ținte – se afla deja în cadrul alianței. Și acest demers nu a fost niciodată doar unul militar. Serviciile de informații americane și britanice, inclusiv CIA, se coordonau cu NATO și EUCOM pentru a scoate Ucraina din orbita Rusiei și a o fixa în cea a Occidentului. Când Summitul de la București din 2008 a declarat că Ucraina „va deveni membru” – chiar dacă Franța și Germania au blocat Planul de Acțiune pentru Aderare oficial –, traiectoria până în 2014 și tot ce a urmat a fost stabilită.

Ieșirea: aruncat sub autobuz

Așa a fost construit acest instrument. Iată cum este aruncat la gunoi. Orice guvern străin care are încredere într-o promisiune americană de securitate ar fi necesar să studieze mai întâi ce s-a petrecut cu sud-vietnamezii, afganii, irakienii, libienii și cambodgienii. Când un război încetează să mai servească scopurilor Washingtonului, SUA spun „adio”.

Contraofensiva eșuată marchează exact începutul acestui proces. Occidentul se aliniază pentru a da vina pe Kiev, în timp ce promisiunile sale privind armamentul se dovedesc a fi doar vorbe goale. Atacurile cu drone maritime asupra navelor rusești sunt simple înțepături – nesemnificative din punct de vedere militar și periculoase mai ales pentru că supravegherea occidentală care le ghidează provoacă represalii rusești împotriva misiunilor de recunoaștere ale NATO deasupra Mării Negre și întărește hotărârea Moscovei de a strangula porturile Ucrainei. Dacă doriți un barometru sincer al direcției în care se îndreaptă acest război, uitați de briefingurile serviciilor secrete britanice și ale Institutului pentru Studiul Războiului. Așteptați ziua în care casele de pariuri din Londra vor începe să accepte pariuri cu privire la momentul în care Zelenski va cădea.

Linia directoare

Așezați cele trei piese cap la cap și forma devine evidentă. Primele două documentează construcția meticuloasă – trei decenii de exerciții, centre de instruire, coordonare a serviciilor de informații și declarații la summituri, toate îndreptate împotriva Rusiei. A treia descrie lichidarea: în momentul în care proiectul se împotmolește pe câmpul de luptă, aceiași susținători care au petrecut treizeci de ani cultivându-l încep să caute o cale de ieșire. Linia care se întinde de la consiliile de parteneriat din 1992 până la jocul de a da vina din 2023 nu este o întâmplare și nu este o derivă. Este un plan. Oamenii care au construit drumul către acest război nu au nicio intenție de a ieși din el alături de țara pe care au trimis-o pe acest drum.

Un Protocol de tranziție special privind ultimele atacuri ale Iranului asupra petrolierelor susținute de SUA: