Cel mai eficient mijloc nu este amenințarea cu bâta, ci îndoiala demoniacă ce este însoțită de frică: ,,Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă./ Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare./ Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând ca e nălucă și de frică au strigat./ Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!/ Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă./ El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus./ Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!/ Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 24-31)
Îndoiala se cultivă adesea chiar din familie. Urmează sistemul de educație secular, de la grădiniță până la nivel academic, sistem care nu vrea ore de religie și icoane, ci educație diversă (și diversionistă). Cultivată sistematic, îndoiala, din stadiul de pupă, se metamorfozează în larvă și apoi în fluturele certitudinii. Certitudinea că nu există Dumnezeu, deoarece nu a putut fi pus în evidență, nici prin calcule și nici prin experimente. Chiar în situații-limită, de viață și de moarte, chiar dacă vorbește Dumnezeu în persoană – ,,Eu sunt; nu te teme!” – cel devenit ateu ramâne prizonierul îndoielii și al certitudinii că legile universului sunt chiar și mai presus de Dumnezeu:
,,Un ateu a căzut de pe o stâncă. În timp ce cădea, el s-a prins de o mică rădăcină. A rămas astfel, atârnat între cer și prăpastia de sub el, știind că nu va mai rezista multă vreme. Atunci, i-a venit o idee.
– Dumnezeule! a strigat el cât îl ținea gura.
Tăcere! Nu i-a răspuns nimeni.
– Dumnezeule, a strigat el din nou. Dacă exiști, salvează-mă și îți promit că voi crede în tine și că voi învăța și pe alții să creadă.
Din nou tăcere! Subit, s-a auzit o voce ca de tunet, care l-a făcut aproape să dea drumul la rădăcina de care se ținea:
– Așa spun toți atunci când se află la greu!
– Nu, Doamne, nu! A strigat el, cu ceva mai multă speranță. Eu nu sunt la fel ca alții. Nu vezi, am început deja să cred, acum când ți-am auzit și vocea. Nu mai trebuie decât să mă salvezi și voi proclama pretutindeni numele Tău, până la capătul pământului.
– Foarte bine, a răspuns Vocea. Te voi salva. Dă drumul la rădăcina aceea.
– Să dau drumul la rădăcină? a strigat omul nevenindu-i să-și creadă urechilor. Mă crezi nebun?”
(Anthony de Mello)
Îndoiala merge însoțită de frica de legile care guvernează universul fizic, după cum se vede din pericopa evanghelică și din povestioara de mai sus. Dar și frica de legile cetății, care pedepsesc pe cel care crede în Hristos: „Iar Simon-Petru stătea și se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva ești și tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat și a zis: Nu sunt./ Una din slugile arhiereului, care era rudă cu cel căruia Petru îi tăiase urechea, a zis: Nu te-am văzut eu pe tine, în grădină, cu el?/ Și iarăși s-a lepădat Petru și îndată a cântat cocoșul.” (Ioan 18, 25-27).
Petru s-a vindecat însă și de îndoială și de ambele genuri de frică. Dar noi?
Citiți și:
Cele 17 pericole nebănuite ale îndoielilor demoniace
Activitatea cerebrală şi trezirea credinţei în DUMNEZEU… (I)
yogaesoteric
6 iunie 2018