Cum să îţi asculţi conștiinţa morală: Lecţii de la Hus și Ieronim

Doug Marlette realizează desenul animat cu papagalul Doris. Doris este pe cale să mănânce o ciocolată. Apoi aude: „Doris, sunt eu, conștiinţa ta! Lasă ciocolata.” Doris se uită în dreapta. Întreabă: „De unde știu că ești conștiinţa mea? Arată-mi ecusonul.” „Nu am un ecuson”, revine vocea. „Păi lasă gluma, domnule! Știi ce poţi păţi dacă te prefaci că ești o conștiinţă?” „Păi, nu… eu, niciodată…” În ultimul cadru, Doris zâmbește: „Când ai o conștiinţă, cea mai bună apărare a ta este o ofensă pe măsură!”
Acest desen animat oglindește profund propria mea luptă de a înţelege conștiinţa morală. În cea mai mare parte a vieţii nu am avut curajul și bravada lui Doris să sfidez vocea conștiinţei. Mai degrabă am împărtășit acea luptă despre care vorbește Martin Weber în My Tortured Conscience (Conștiinţa mea torturată).

Această bătălie a fost îngreunată de faptul că știam că nu pot să fug de propria conștiinţă. Știam că nu este bine să fac așa ceva. Am crescut în California, unde am văzut mulţi papagali așa ca Doris în confruntare cu propria conștiinţă. Făceau tot felul de „fapte bune” pentru a-și liniști conștiinţa. Senzualitatea și egoismul le-au estompat simţurile. Dar știam că și această conștiinţă personală exigentă nu era întotdeauna bună.

În acest articol voi expune experienţa lui Ian Hus, așa cum este consemnată în Tragedia veacurilor, pentru a evidenţia astfel limitele conștiinţei personale și ale modului de a o contrabalansa prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Ian Hus

Ian Hus s-a format ca discipol credincios și înflăcărat al Bisericii Romano-Catolice. Cea mai mare parte a gândirii sale a fost influenţată de tradiţiile comunităţii sale religioase și de scrierile folosite în slujba preoţiei. Și-a consolidat caracterul și a dovedit o influenţă tot mai mare atât în biserică, cât și între locuitorii Boemiei. Viaţa lui cucernică l-a făcut, de asemenea, să se simtă dezgustat de practicile rele ale unora dintre liderii bisericii din vremea lui.

Din dorinţa de a înţelege mai bine cum să-și sporească influenţa pe care o exercita deja, a început să studieze direct Scriptura și a găsit o nouă înţelegere a principiilor Împărăţiei lui Dumnezeu. Citirea Scripturii i-a contestat propria gândire și convingerile fundamentale despre biserica sa. În timp ce se lupta cu autoritatea bisericii și în paralel cu înţelegerea tot mai bună a Scripturii, a început să experimenteze un conflict lăuntric profund. Această neliniște i-a provocat un chin adânc.

Ellen White, citându-l pe Wylie, remarca:
„Conștiința lui Hus, în această etapă a parcursului său, pare să fi fost scena unui conflict dureros. Cu toate că biserica urmarea să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunţase la autoritatea ei. Biserica Romană era încă pentru el mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul și vicarul lui Dumnezeu. Hus se lupta împotriva abuzului de autoritate, nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs o luptă teribilă între convingerile și înţelegerile lui și dictatele conștiinţei sale. (…) Așa arăta îndoiala care îl chinuia ceas de ceas.”

Conflictul părea să aibă loc între „convingeri generate de (…) înţelegere” și „imperativul (…) conștiinţei morale”. Și ce război cu siguranță a fost acesta la un preot evlavios!

Când am citit acestea pentru prima dată, am vrut să strig: „Hus, urmează imperativul conștiinţei morale! Cu conștiinţa ta este necesar să trăiești. Las-o să-ţi biruie înţelegerea și să pună capăt conflictului dureros!” Dar, pe măsură ce am citit mai multe și am ajuns să înţeleg libertatea pe care volumul Tragedia veacurilor urmărea să o promoveze, am ajuns să văd altfel situația. (Da, exact cartea folosită cel mai adesea pentru a-i speria pe unii adventiști cu fanatismul concepţiei despre sfârșitului timpului, îmi reamintea profund efectele eliberatoare ale Evangheliei prin reforme autentice.) În plus, propria mea experienţă de viaţă mă învăţase care sunt limitele conștiinţei personale.

Conștiinţa lui Hus fusese parţial modelată de Dumnezeu și parţial de autoritatea sistemului papal. S-a străduit să facă distincţie între ce îi spunea lectura sa din Biblie și trăirile din sfera conștiinţei, dezvoltate încă din copilărie. Anii de conformare la Biserica Romano-Catolică îi formaseră convingeri care erau contestate de ceea ce citea și înţelegea din Scriptură. Acest chin era ca și cum creierul I s-ar fi pus împotrivă. S-a simţit obligat să asculte de biserică – aceasta fusese o autoritate în viaţa sa – dar, în același timp, a început să înţeleagă că există o altă autoritate, cea a Bibliei.

Wylie ne spune că Hus a rezolvat acest conflict dureros găsind „soluţia care părea cea mai potrivită”. A constatat „că se mai petrecuse cândva”.
Ce anume se mai petrecuse? Hus reflecta la trecut pentru a-și înţelege prezentul. Ce se petrecuse cândva și se repeta acum era aceeași persecuţie împotriva lui Iisus. Wylie continuă: „Ca odinioară, în zilele Mântuitorului, preoţii din biserică deveniseră niște oameni răi care își foloseau autoritatea legală în scopuri ilegale.”

Hus nu era pregătit să propună suprimarea autorităţii bisericii, dar avea destul de mult bun-simţ să concluzioneze că autoritatea și puterea erau folosite greșit. Acest fapt l-a dus pe Hus la un principiu general sau la un ghid pe care l-a folosit și i-a încurajat și pe alţii să îl folosească. Această regulă era că „preceptele Scripturii, primite prin înţelegere proprie, este necesar să guverneze conștiinţa personală”. Aceasta a fost soluţia care a atenuat conflictul său lăuntric. De asemenea, aceasta a fost soluţia care a pus în mișcare motorul Reformei. Am considerat că acesta poate deveni și soluţia mea personală.

Faptul că Ellen White preia accentul pus de Wylie pe caracterul aproximativ al soluţiei este adecvat în context. Întotdeauna avem părerea că reformatorii gândeau cu o conștiință 100% edificată cu privire la ceea ce făceau. Nu. Ei părăseau contextul alimentat de idei false din care proveneau, însă niciodată nu făceau aceasta complet, pe deplin, ci numai aproximativ. Acest proces al părăsirii necesită învăţare dureroasă, iar învăţarea se bazează pe aproximări.

Înţelegerea nu este ceva ce Dumnezeu distruge pentru a ne forţa să ne conformăm moral. Este ceva ce El dezvoltă în noi pentru a ne câștiga ascultarea și devotamentul moral. Wylie nu spune că Hus a găsit o soluţie, ci „o aproximare”. Înţelesul ajunge să fie construit, abolit și reconstruit temporar. Aproximările implică faptul că mai târziu ar putea fi găsite soluţii „mai bune”. „Putem avea încredere că fiecare zi devine mai limpede și mai luminoasă, iar Dumnezeu ne va dezvălui tot mai mult de la o zi la alta” (Proverbele 4:18; 2 Petru 1:19-21). Astfel, Reforma nu s-a încheiat niciodată și nu ar fi potrivit să se termine niciodată, nici pentru noi.

Suferinţa generată de conflictul trăit de Hus „l-a făcut să adopte pentru conduita sa, cât și să predice altora, maxima că învăţăturile Scripturii oferite înţelegerii este necesar să îndrume conștiinţa personală; cu alte cuvinte, Dumnezeu vorbește prin Biblie, nu biserica ce vorbește prin preoţi este călăuza infailibilă”. Soluţia sa poate deveni și a noastră.

Dumnezeu a întors lumina pătrunzătoare a libertăţii asupra lui Hus. Lumina a străpuns întunericul. Dumnezeu l-a iubit pe Hus și a vrut ca slujitorul Său să experimenteze o eliberare profundă. Hus a răspuns acestei eliberări. Dar rezultatele au fost costisitoare. Reacţia autorităţilor papale a fost teribilă. Într-un timp scurt, și autorităţile politice au ajuns să acţioneze împotriva lui Hus. Ambele tabere au folosit „imaginaţia malefică” și controlul conștiinţei pentru a dispreţui ideile nou descoperite de Hus. Dacă cineva citește declaraţiile abuzive făcute în dreptul lui Hus (disponibile pe internet), poate vedea cum s-au invocat motive religioase împotriva sa. Satana le-a dat adversarilor săi precepte religioase și fraze morale menite să-l chinuie pe Hus.

Ellen White descrie etapele finale ale vieţii lui Hus. Văzându-l pe Hus împotrivindu-se pretenţiilor lor false, liderii religioși și politici au fost „martorii acestui prim sacrificiu în lunga luptă prin care era necesar sa fie asigurată libertatea conștiinţei personale”. De ce? Pentru că a fost prima recunoaștere reală din timpurile moderne că noi, în forul nostru lăuntric, suntem captivi unor forţe profunde care opun rezistenţă călăuzirii lui Dumnezeu, chiar până la punctul de a folosi conștiinţa personală împotriva înţelegerii adevărate.

Lecţia lui Ieronim

Istoria lui Hus m-a ajutat să mă fortific împotriva afirmaţiilor false ale unei conștiinţe proprii exagerate. Cu toate acestea, după ce l-am avertizat cu privire la abuzul pe care îl poate exercita imperativul conștiinţei proprii, este necesar să-i reamintesc cititorului cealaltă extremă.

Această precauţie vine din viaţa lui Ieronim, imediat după moartea lui Hus. Ieronim, fiind închis în așteptarea morţii, a ajuns în situaţia în care „rezistenţa morală i-a cedat și a consimţit să se supună consiliului”, inclusiv până la „condamnarea doctrinelor lui Wycliffe și Hus”. „Prin acest procedeu, Ieronim a dorit să aducă la tăcere glasul conștiinţei sale și să scape de condamnare.”

Iat-o din nou, conștiinţa! De data aceasta, ea ar fi fost necesar să fie luată în seamă. Acum, rolul înţelegerii vine din nou în ajutor. „Dar în singurătatea celulei, el a văzut mai clar ce făcuse. Și-a amintit de curajul și de credincioșia lui Hus, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la Maestrul dumnezeiesc pe care se angajase să-L slujească și care pentru el suferise moartea pe cruce.”

Dumnezeu acţionează ,,personal“ și ,,colectiv” pentru a oferi înţelegere profundă, care este singura în măsură să susţină conștiinţa morală. Mila Învăţătorului a îngăduit o altă ,,testare” pentru ucenicul Său Ieronim, iar de această dată Ieronim nu a ratat miza, datorită dozării corecte a înţelegerii și conștiinţei personale. Da, Ieronim a fost mai târziu bântuit de greșelile sale, dar harul și adevărul au strălucit mai puternic și, prin unirea înţelegerii și a conștiinţei, Ieronim a devenit martir, datorită harului pe care îl avem în Hristos.

Libertate, conștiinţă și moralitate

Examinarea conflictelor trăite de Hus și de Ieronim ne ajută să le înţelegem pe ale noastre. Aceștia ne invită, peste timp, să înţelegem mai bine propriul nostru conflict, lumea în care trăim și scopul lui Dumnezeu de a ne oferi o mai bună înţelegere. Ellen White observă că misiunea ei de a scoate în evidenţă aceste lupte în viaţa poporului lui Dumnezeu nu constă „atât de mult (…) în a prezenta noi adevăruri referitoare la luptele din vremurile trecute, cât în a scoate la iveală fapte și principii care au legătură cu evenimentele viitoare”.

Înţelegerea fundamentului conștiinţei morale ne poate pregăti pentru provocările libertăţii religioase cu care ne confruntăm astăzi și cu care ne vom confrunta tot mai mult într-o lume care urmărește să ne facă să ne conformăm (Romani 12:2).

În cele din urmă, „libertatea religioasă nu se poate forma în familii, biserici și naţiuni decât după ce s-a edificat mai întâi în universul nostru lăuntric”. Și acest proces este rareori ușor. Moralitatea și conștiinţa care își fac auzite vocile sunt adesea formate atât din materiale bune, cât și din materiale rele. Nu se poate arunca totul. Nici nu se pot urma automat toate dictatele sale. Moralitatea nu este Dumnezeu. Conștiinţa noastră nu este întotdeauna vocea lui Dumnezeu. Moralitatea și conștiinţa este necesar să fie dirijate. Dumnezeu este antrenorul. Moralitatea și conștiinţa care o transmite pot fi asemănate cu sarea. Sarea este esenţială în mâncare, dar sarea singură nu face mâncarea. Este necesar sa fie amestecată cu alte ingrediente, altfel va deveni toxică și distructivă.

Libertatea este unul dintre acele alte ingrediente de care are nevoie moralitatea. Moralitatea în absenţa libertăţii degenerează în luarea de decizii rigide, în ascultare forţată și conformare nefiltrată. Libertatea oferă conștiinţei și moralităţii spaţiu pentru alegeri. Acel spaţiu creează oportunităţi psihologice și sociale profunde pentru creșterea etică. În absenţa acesteia, o persoană, un grup sau o naţiune poate respecta moralitatea într-un mod care poate alimenta o revoltă mai profundă sau o conștiinţă proprie fără înţelegere, care interpretează un scenariu moral orb faţă de nevoia umană.

Aici rezidă tensiunea profundă: moralitatea și conștiinţa purifică și motivează oamenii să facă bine, dar moralitatea și conștiinţa în ele însele sunt utile numai atunci când sunt alimentate de înţelegere profundă și prin citirea Bibliei.

Deci, acesta este sfatul meu, cât se poate de simplu. În primul rând, aveţi nevoie de conștiinţă. Nu o discreditaţi. În al doilea rând, conștiinţa este necesar să vă fie instruită.

Autor: Duane Covrig, profesor la Școala de Educaţie din cadrul Universităţii Andrews, Berrien Springs, Michigan, SUA.

Citiţi şi:
Cum ni se fură libertatea
Libertate fără implicare nu există!
Onoarea de a fi non-aliniat sau starea de disidență ca necesitate morală

yogaesoteric
18 octombrie 2021