De ce ne urăsc?

 

de Michael Lesher


I-ați văzut, nu-i așa? Atacurile personale violente, înjurăturile, amenințările cu moartea? Dacă ați citit articole precum cele scrise de mine – scrise de un evreu care recunoaște umanitatea palestiniană – și v-ați făcut timp să aruncați o privire peste câteva dintre comentariile cititorilor, știți despre ce vorbesc.

Dacă nu – ei bine, de dragul simplicității, haideți să luăm în considerare doar atacurile adresate mie. (Gideon Levy, Amira Hass, Norman Finkelstein și prietenul meu Jonathan Ofir, printre alții, toți și-au atras astfel de insulte.) Un evreu religios de fațadă m-a numit în mod public „deviant”, „dușman”, „un evreu din cea mai josnică speță”; ba chiar m-a comparat cu colaboraționiștii naziști, concluzionând că din moment ce „nu am nici măcar moralitatea unui șobolan de canal”, ar fi mai potrivit pentru un evreu religios să mă omoare.

Un caz excepțional? Mi-aș dori să fie așa. Unul dintre articolele mele recente trăgea atenția asupra dezumanizării palestinienilor care se opun ocupației israeliene. Ca răspuns, o serie de cititori evrei m-au descris ca pe un „căpcăun”, „un sub-om”, „o ființă dezgustătoare”, „un dușman al iudaismului” și un „bufon nebun ce-și acordă prea multă importanță” cu „opinii bolnave, diforme”. Un alt evreu ortodox – împrumutând o pagină din pamfletul nazist Entartete Kunst – sugera că preocuparea mea pentru drepturile palestiniene nu ar putea însemna decât că există o pată undeva în descendența mea evreiască.

Și așa mai departe.

Sigur, aș putea să ignor toate aceste comentarii. Dar prefer să le înțeleg. Pentru că dacă nu înțelegem ce îi îndeamnă pe evrei la asemenea calomnieri bizare – toate acestea în timp ce se consideră a fi mai presus de orice reproș – este evident că nu vom putea să le schimbăm opiniile. Și dacă nu reușim să o facem, numai drepturile palestinienilor vor avea de suferit: oamenii incapabili de un discurs civilizat despre instituțiile pe care le prețuiesc sunt eo ipso incapabili să își păstreze civilizația vie. Așa că este periculos să întorci complet spatele invectivei – oricât de stupidă și superficială – însăși stupiditatea atacurilor indică faptul că autorii acesteia sunt o amenințare la adresa propriei lor culturi – care este și a mea.

Deci, de ce aruncătorii cu noroi ne urăsc atât de mult? Iată câteva aspecte pe care le pot discerne în spatele gălăgiei lor.

1) S-au autoiluzionat. Vreme de zeci de ani, mulți evrei – mai ales evreii israelieni și cei crescuți așa încât să se identifice cu Israelul – au fost învățați că aparțin unei rase superioare, una care, prin natura sa, nu face rău dacă nu este necesar. La fel ca cetățenii lui Mark Twain din Hadleyburg, ei cred în superioritatea lor morală deoarece asta li s-a predicat, fără încetare, ca fiind esența identității lor: a pune la îndoială aceasta ar însemna să se îndoiască de sine.

Astfel că, renumitul scriitor evreu-american Jeffrey Goldberg, care a îmbrățișat cetățenia israeliană la timp pentru a asista la torturarea prizonierilor palestinieni și la represiunea militară brutală care a caracterizat răspunsul IDF-ului la copleșitor de nonviolenta primă Intifadă, a putut să transpună pe hârtie mândria resimțită în legătură cu bărbăția marțială a Israelului și să insiste cu pioșenie că evreii israelieni sunt superiori din punct de vedere moral palestinienilor pe care îi ucid.

Și nu e vorba că Goldberg ar fi prost sau nesincer în mod intenționat. Doar că este atât de devotat fanteziei purității evreiești încât nu poate să recunoască ceea ce vede cu ochii proprii fără să-și primejduiască simțul identității. La fel ca Heinrich Himmler, care se lăuda că ofițerii SS, deși au văzut „sute de cadavre unele peste altele”, „au rămas oameni de treabă” datorită „sufletului german nevinovat” și „idealismului” – calități niciodată întâlnite la „oamenii străini” pe care au fost forțați să îi extermine – Goldberg trebuie să insiste că, în ciuda tuturor evidențelor, palestinienii sunt în mod natural violenți, în timp ce „noi [israelienii], nu încercăm să omorâm copii”.

2) Au antrenamentul fricii. La fel cum au fost învățați să își asume propria superioritate, criticii noștri au fost învățați să urască și să se teamă de cei pe care îi reprimă. Și de ce nu? Dacă vrei să asuprești un alt popor cu o conștiință curată, trebuie să te convingi – sau să îți permiți să fii convins – că victimele tale sunt monstruoase, rele prin definiție. Acum mai bine de doi ani, am citat într-unul dintre articolele mele o slujbă despre care s-a vorbit mult, în care un rabin ortodox își sfătuia turma să evite toate alimentele non-cușer deoarece „arabii nu caută altceva decât sângele evreiesc” – sugerând că palestinienii nu sunt doar criminali, ci și vampiri, tânjind să sugă sângele din venele evreiești, dar ar fi împiedicați să facă asta atunci când sângele este pur. (Din cauză că ei nu sunt, presupun.) Încă nu am dat peste un evreu ortodox căruia să i se pară grotesc acest pasaj, dimpotrivă, mai mulți m-au denunțat pentru că l-am pus sub semnul întrebării.

Dimpotrivă, astfel de oameni au fost învățați să identifice virtutea exclusiv la cei pe care îi cunosc. În loc să vadă loialitatea, dreptatea, compasiunea, ca pe niște calități pe care le împărtășesc cu omenirea în general, expunerea lor la aceste trăsături în propriile lor comunități nu face decât să le consolideze simțul unicității: dacă noi suntem așa, atunci ei nu pot fi așa. Asta a avut în minte Sartre atunci când a scris că „dacă evreul nu ar fi existat, antisemitul l-ar fi inventat”. Și tot de aceea, așa cum a remarcat Laith Saud, acei americani (și evrei) de astăzi care vor să vadă în ei „o înțelepciune pură” trebuie să și-i imagineze pe ceilalți – palestinieni, arabi, musulmani în general – ca fiind „pur barbari”. Pentru prizonierii acestei concepții, binele pe care îl știu la ei trebuie să fie numai al lor ca să fie real.

3) Sunt demoralizați. În spatele bravadei și al discursului plin de ură, adepții sloganului „Israelul înainte de toate” sunt un grup confuz, tulburat, nefericit. Statul care părea odată olimpian în ochii lor și-a dezvăluit picioarele de lut. Utopismul găunos al primilor lideri ai Israelului a croit drum unei societăți de tip Jim Crow în care grămezi de tineri evrei scandează lozinci rasiste în timp ce Ministerul Justiției, nu mai puțin pe față, tolerează crima. Suporterii Israelului care pe bună dreptate critică politicile anti-imigrație ale lui Donald Trump sau condamnă violența armatei siriene împotriva civililor, în interior sunt stânjeniți când iau în considerare faptul că Israelul face exact aceleași lucruri de zeci de ani. Ei vor să creadă în superioritatea lor, dar faptele le cam stau în drum.

James Baldwin observa cu ascuțime în anii ’60 că „prețul absolut prohibitiv pe care Sudul a trebuit să îl plătească pentru a-l ține pe negru la locul lui” nu „a reușit decât să creeze ceea ce este, cu certitudine aproape absolută, cea mai derutată și mai demoralizată populație albă din lumea vestică”. Același lucru este valabil pentru israelienii de astăzi și, la fel de adevărat, mi-e teamă, în cazul evreilor care mă condamnă pentru că repet anumite adevăruri din istoria Israelului și despre continua sa ocupație a pământului palestinian. Păcatele mele, oricum ar vrea acești oameni să le descrie, sunt minore față de violența la care și-au supus ei propriile conștiințe. Eliminați principiile morale dacă acestea nu accentuează și mai tare supremația evreiască; vă debarasați de realități, de fapte; întoarceți spatele drepturilor omului atât de migălos încorporate în jurisprudența internațională după ororile celui de-al Doilea Război Mondial; spuneți nu dreptății și da apartheidului; vă descotorosiți de orice cunoștință, de orice fost prieten care vă indică adevărurile inconfortabile; faceți negoț cu religia voastră (dacă sunteți religioși) pentru o bucată de pământ furat – și pentru ce aveți să trăiți, cu excepția unei țărâne care nu a fost niciodată a voastră? Acești zioniști nu au de ce să fie invidiați; în spatele furiei lor le aud durerea.

Deci, ce este de făcut cu ei? Din păcate, antidotul evident – informarea pentru a contracara ignoranța – nu prea este eficient. Dacă acești oameni voiau adevărurile, le-ar fi absorbit cu mult timp în urmă: astăzi, adevărata dificultate este să păstrezi capul cuiva suficient de adânc în nisip pentru a evita să cunoască adevărurile. Deci ignoranța lor este doar carapacea unei maladii mai profunde.

Eu propun o abordare diferită. În loc să ne educăm criticii noștri cu adevăruri, eu sugerez ca întâi să le demonstrăm forța convingerilor noastre morale. Facem asta nu răspunzând insultelor cu insulte, ci adresându-ne lor ca unor ființe umane – așa cum ne adresăm palestinienilor. Fără a ne opri vreo secundă din căutarea dreptății, putem, cu calm, cu tristețe, să îi provocăm insistent pe dușmanii noștri să se justifice. Susțin ocupația? De ce? Pot justifica apartheidul? Cred că pot împăca eticile evreiești cu furtul și violența? Dacă da, cum?

Astfel de întrebări mi se par mai logice decât apologetica. Până la urmă, nu noi, ci criticii noștri sunt cei care trebuie să se justifice, ei, nu noi, sunt cei care datorează o explicație și o autoapărare. Și trebuie să vadă că știm asta și că nu vom înceta să o afirmăm, orice s-ar petrece. Poate că asta nu va opri atacurile la persoană. Dar cred că poate schimba accentul discursului.

Apropo, nu mă aștept ca dușmanii mei să fie domoliți de încercarea mea de a le înțelege motivele. Ei nu vor să fie înțeleși; în adâncul adâncurilor, ei sunt terifiați că s-ar putea înțelege pe ei înșiși.

Eu fac efortul deoarece dreptatea pentru Palestina nu poate fi căutată într-un vacuum. Lui Edward Said îi plăcea să citeze un vers frumos al poetului Aimé Cesaire: „Există loc pentru toate randevuurile victoriei”. Idealurile mărețe pentru care ne luptăm sunt destinate tuturor. Și cuvintele pe care le rostim despre aceste scopuri este necesar să ia în considerare pe toată lumea – chiar și pe cei care ne urăsc.

Citiți și:

Cinci adevăruri ascunse și tragice despre Israel, SUA și Europa

Lista indezirabililor evrei pentru Israel

De la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (I)

 

yogaesoteric
25 septembrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More