De unde vine patima mândriei? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa

Cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul.

Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa? După ce semne poate fi recunoscută? Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul.

Dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor:
„Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”.
În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, I-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine.

Mândria spune vorbe mari, înalte şi multe; caută în fel şi chip slavă, cinste şi laude; se ridică în slăvi pe sine şi faptele sale, iar pe ceilalţi îi dispreţuieşte şi îi defăimează; se laudă cu neruşinare, orice aspect bun ar avea, îl pune pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu; se laudă şi cu binele pe care, de fapt, nu-l are; îşi ascunde neajunsurile şi patimile, nu suferă să fie dispreţuită şi înjosită; nu primeşte îndemnuri, mustrări, sfaturi; se amestecă samavolnic în treburile altora; în nenorocire cârteşte, este nemulţumită şi adeseori huleşte.

Mândria este mânioasă, invidioasă; nu vrea ca cineva să fie deopotrivă cu ea şi cu atât mai mult mai presus de ea, ci ca ea să fie mai presus de toţi.

Mândria este urâcioasă şi este începutul şi rădăcina a tot păcatul. Ea se înalţă sus de tot, dar cade foarte jos. În cel mândru se sălăşluieşte în chip nevăzut diavolul; unde este semeţie, acolo este locuinţa necuratului. Mândria este un şarpe cu o mie de capete.

Citiţi şi:

Cum putem dobândi o importantă virtute – umilința

Învingători și cei învinși datorită EGO-ului lor exacerbat

Unele obstacole psihomentale care ne blochează deschiderea spiritual


 

yogaesoteric
23 mai 2020