de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Citiți aici prima parte a acestui articol
Este cu putinţă ca unii dintre voi să vă puneți întrebarea: „Ce trebuie să fac pentru a fi şi a rămâne o fiinţă umană care se respectă?“. Răspunsul la o astfel de întrebare este clar şi simplu: „Aceasta implică să avem şi să manifestăm întotdeauna demnitate“.
Dincolo de aparenţe, demnitatea este respectul, consideraţia pe care o merită o fiinţă umană. Principiul demnităţii permite să luăm în considerare valoarea fiinţelor umane şi presupune cum trebuie să le tratăm şi cum nu trebuie să le tratăm. În cazul unei fiinţe umane, a o trata în mod demn înseamnă a o trata într-o manieră eminamente umană sau, altfel spus, aceasta presupune să o tratăm ca pe o fiinţă umană, nici mai mult nici mai puţin, ca pe un obiect sau ca pe un animal. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că un animal poate să fie tratat într-un mod nedemn, dar este aberant să se ajungă ca un animal să fie tratat întocmai ca o fiinţă umană. Demnitatea ţine astfel cont că umanitatea fiinţei umane nu este doar un dat ce este înscris în structura ei biologică, căci ea trebuie de asemeni să se trezească, să se dinamizeze şi să se structureze. Merită să amintim aici cugetarea celebră a lui Erasm, care într-una dintre scrierile sale spune: „Cu rare excepţii, fiinţa umană nu se naşte om, ci devine“.
Toate fiinţele umane, fără nicio excepţie trebuie să fie tratate în mod demn, fie că sunt bolnave, fie că sunt în agonie, fie că sunt criminale, fie că sunt teroriste. Montaigne spunea: „Fiecare fiinţă umană conţine în sine întreaga formă a condiţiei umane.“ Având în vedere acest aspect se poate spune că, prin intermediul fiecărei fiinţe umane, umanitatea în totalitatea ei este aceea care poate fi afectată şi, prin urmare, în felul acesta pot fi afectaţi toţi ceilalţi. Reciproc, reprezentarea propriei noastre umanităţi este legată de umanitatea tuturor celorlalţi. A trata în mod nedemn o anumită categorie de fiinţe umane, în special datorită deficienţelor lor fizice sau psihice, înseamnă că de fapt atentăm la demnitatea fiinţei umane în general. Nimeni nu poate să renunţe niciodată la demnitatea fiinţei umane. Altfel spus, demnitatea este şi rămâne un respect pe care ni-l datorăm fiecare dintre noi nouă înşine.
Este, de asemeni, important să reţinem că sadismul nu este un drept al fiinţei umane. Libertatea fiinţei umane este esenţialul demnităţii ei, dar ea nu este suficientă căci, după cum ştim, în unele situaţii libertatea se manifestă ca fiind libertatea acelora care sunt lipsiţi de umanitate.
Între demnitate şi respect există o anumită legătură. La modul general vorbind, respectul este sentimentul sau atitudinea prin care se recunoaşte demnitatea celuilalt. Filosoful Protagoras considera respectul împreună cu dreptatea ca fiind unul dintre cele două principii ordonatoare ale vieţii umane, ce au fost oferite fiinţelor umane de zeul Hermes ca dar de la Zeus. În „Etica“ filosofului Kant, respectul deţine un loc central. În viziunea sa, respectul este un sentiment de natură particulară, singurul care îşi are originea în raţiune, în conştiinţă şi, ca atare, este o formă de sentiment moral.
Respectul este un sentiment specific ce apare în conştiinţa ce ascultă de legea morală. Nu întemeiază această lege, ci se limitează să funcţioneze ca mobil menit să facă din această lege maxima comportamentului nostru. Respectul nu este niciodată inspirat de principii, ci numai de fiinţele umane în cadrul lumii fizice. Unii gânditorii nu consideră respectul de sine ca fiind o datorie morală individuală, ci îl consideră ca fiind „un bine primar“, un bine pe care în mod virtual orice fiinţă umană îl poate integra ca fiind un sui-generis obiect al dorinţei ei raţionale. Respectul de sine include simţul propriei valori, intima convingere că de fapt concepţia despre bine, propriul proiect de viaţă sunt demne de a fi puse în practică. În unele cazuri aceasta se asociază cu credinţa în capacitatea de a realiza propriile intenţii în măsura în care stă în puterea acelei fiinţe umane să le realizeze.
Nici respectul de sine, nici stima de sine nu sunt echivalente cu iubirea de sine sau cu faptul de a fi interesaţi. A avea stimă de sine este la modul general înţeles ca a avea o excelentă părere despre propriile merite, cum ar fi, spre exemplu, referitoare la competenţele proprii, la realizările proprii sau la un caracter bun, chiar admirabil. A avea respect de sine este, din contră, adeseori interpretat ca fiind o dispoziţie ce implică să recunoaştem şi să reacţionăm într-un mod adecvat propriului nostru statut. [Aici se încheie definirea termenului demnitate.]
Sentimentul demnităţii implică interiorizare şi face cu putinţă descoperirea unei valori inefabile. Apariţia în universul lăuntric al fiinţei umane a unei stări pregnante, constante de demnitate o ajută să evite prompt săvârşirea actelor malefice tocmai datorită respectului de sine. Trezirea şi amplificarea unei stări de respect de sine ne ajută să evităm să ne facem în mod intenţionat fie chiar şi cel mai mic rău. Trezirea respectului de sine se află la baza abţinerii de a săvârşi nu contează ce acţiuni malefice, nefaste. O conştientă trăire și manifestare a unei stări de demnitate evidenţiază un proces de rezonanţă ocultă ce apare în universul fiinţei umane datorită branşării ei la o sferă specifică, nesfârşită de forţă ce există în Macrocosmos şi care este accesată instantaneu de îndată ce fiinţa umană acţionează şi gândeşte astfel încât să provoace în universul ei lăuntric un proces de rezonanţă ocultă cu această energie specifică.
Energia subtilă elevată a demnităţii umane conferă astfel o valoare intrinsecă ce se manifestă în şi prin intermediul acelei fiinţe umane ca atare, independent de caracteristicile ei fizice sau de poziţia ei socială. O fiinţă umană plină de demnitate emană prin câmpul ei subtil de forţă energia specifică a demnităţii. Atunci când într-o fiinţă umană este din plin trezită demnitatea, aceasta îi conferă o tainică autoritate morală. În astfel de situaţii, acea energie subtilă tainică a demnităţii ce se manifestă în şi prin fiinţa ei face ca ea să fie întotdeauna tratată ca un scop în sine, iar aceasta exclude implicit ca celelalte fiinţe umane ce şi-au trezit într-o anumită măsură starea de demnitate să o trateze pe acea fiinţă umană întocmai ca pe un mijloc.
Observarea atentă şi neabătută a acestei realităţi de fapt generează un anumit câmp subtil de forţă în jurul fiinţei umane ce şi-a trezit demnitatea şi aceasta generează în marea majoritate a fiinţelor umane o stare spontană de respect. În sens psihic, demnitatea evidenţiază o stare specifică de conştiinţă pe care fiinţa umană o are cu privire la propria ei valoare, în calitate de făptură ce a fost făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în care este fără încetare prezentă o infimă scânteie din esenţa lui Dumnezeu Tatăl, care este spiritul nemuritor. Sentimentul demnităţii, ce implică o anumită interiorizare şi chiar o conştientizare a valorii tainice dumnezeieşti ce există în fiecare om, se opune în acest sens sentimentului onoarei, care face ca o fiinţă umană să depindă în special de rangul ei şi de statutul pe care îl are.
Având în vedere toate acestea, se poate spune că în timp ce onoarea este o valoare a ierarhiei, demnitatea este o valoare tainică a egalităţii. Această egalitate se referă la faptul că atunci, la început, toate fiinţele umane ce au fost create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu au primit totodată o tainică valoare dumnezeiască. În limbajul curent actual, demnitatea tinde să fie confundată cu simpla imagine de sine. Tocmai de aceea, bizarii partizani ai eutanasiei militează în mod aberant pentru „o moarte în demnitate“. Trezirea şi aprofundarea conştientă a stării de demnitate declanşează un proces specific de rezonanţă ocultă în universul fiinţei umane cu energia subtilă a demnităţii şi aceasta conferă apoi o evidentă autoritate morală, prestigiu, nobleţe. Aprofundarea stării de demnitate face să se trezească în universul fiinţei umane o stare înălţătoare de gravitate şi măreţie.
Demnitatea este o importantă trăsătură de caracter a fiinţelor umane care s-au transformat considerabil din punct de vedere spiritual. Este esenţial să reţinem că apariţia unei stări de maturitate lăuntrică este implicit legată de trezirea spontană a stării de demnitate. Trezirea şi aprofundarea unei stări exemplare de demnitate îi conferă fiinţei umane posibilitatea de a se analiza cu o mare luciditate şi o ajută să se obiectiveze. Un gânditor spunea: „Cei înţelepţi prezintă şi manifestă în mod spontan o evidentă stare de demnitate, cei imbecili şi făţarnici o teatralizează şi se prefac că o au“. De îndată ce în fiinţa umană începe să se trezească din ce în ce mai mult demnitatea, aceasta o face totodată să se supună în mod spontan legilor dumnezeieşti.
Atunci când o fiinţă umană îşi trezeşte din ce în ce mai mult în universul ei lăuntric demnitatea, aceasta o face să se înalţe în mod spontan deasupra celorlalte fiinţe umane care deocamdată nu şi-au trezit această virtute. O asemenea fiinţă umană este însă conştientă că energia subtilă, elevată a demnităţii nu provine în realitate de la ea. Prin intermediul unei profunde cunoaşteri de sine, o asemenea fiinţă umană descoperă că, de fapt, energia subtilă, elevată a demnităţii este nesfârşită şi provine de la Dumnezeu. Un proverb folcloric spune: „Chiar dacă buzunarele tale sunt goale, veghează pentru ca pălăria ta să rămână dreaptă aşa cum trebuie“.
Citiți și:
Câte ceva despre umilinţă şi valoarea ei în practica spirituală
Despre dragoste şi iubire…
yogaesoteric
26 septembrie 2013
