Dependența de război

De ce puterile occidentale par mereu pregătite să se implice în războaie? Dacă ne gândim la ce s-a petrecut în Afghanistan, răspunsul nu poate fi acela că marile puteri ale Vestului se pricep să câștige un război și o fac de fiecare dată. Iar Ucraina este învăluită în ceața războiului și a propagandei și este greu de spus dacă sprijinul Vestului va alunga armata rusă și din Donbas, și din Herson, și din Zaporojie, și din Crimeea.

Răspunsul este sugerat de un analist economic american de origine croată, Alex Krainer, într-un articol publicat în ianuarie 2022, cu o lună înaintea invaziei ruse în Ucraina: pentru imperii, succesul nu se cunatifică în victorii, războaiele nu este neapărat necesar să fie câștigate, ele este însă nevoie să fie cvasipermanente, pentru că sunt o mare afacere pentru o elită restrânsă și sunt un mecanism sistemic de reglare.

Ucraina este un exemplu bun: din momentul invaziei ruse și până la acest început de an 2023, SUA au oferit Ucrainei ajutoare militare de circa 24 de miliarde de dolari. Se adaugă o sumă similară sub formă de ajutoare financiare și umanitare. Dacă luăm în calcul și angajamentele luate în Congresul SUA pentru lunile ce urmează, ajutorul american pentru Ucraina depășește 112 miliarde dolari. Aceste sume sunt prezentate pe site-urile Pentagonului sau ale Casei Able. Ce nu se spune este că o bună parte din acești bani nu va ajunge la ucrainenii care au nevoie de ei pentru a lupta sau la civilii care se străduiesc să supraviețuiască – o bună parte din acești bani va trece din buzunarul statului american în cel al producătorilor de arme.

Sumele de mai sus par foarte mari, însă sunt infime în comparație cu 35.000 de miliarde de dolari. Aceasta este suma despre care un audit efectuat la Pentagon în 2020 a concluzionat că a intrat într-o „gaură neagră”, în ultimele decenii. O dată și jumătate PIB Statelor Unite și-a pierdut urma. Auditul a descoperit că în registrele Pentagonului au fost operate sute de mii de modificări. Prin urmare, este foarte posibil ca mare parte din sumă să fi fost contabilizată de mai multe ori. Dar asta nu elimină posibilitatea ca acesta să fie cel mai mare transfer de bogăție din istorie și ca acest transfer să continue cu fiecare nou război.

„Ar fi necesar să ne punem întrebări legat de faptul că Vestul este implicat mai mereu în războaie. Numitorul comun al majorității conflictelor din lume sunt SUA, Marea Britanie și NATO”, atrage atenția Alex Krainer.

Potrivit Congresului SUA, Statele Unite au fost implicate în 251 de intervenții militare în străinătate, începând din 1991. SUA au inițiat peste 80% din conflictele care au avut loc în lume începând din 1946. Acest procent arată că avem de-a face cu o cauză sistemică. Iar Alex Krainer are o ipoteză – capcana deflaționistă. Economistul aplică în analiza sa teoria istoricului american Carroll Quigley, care a studiat influența elitelor financiare din SUA, a scris despre multe teorii ale conspirației, un istoric care a fost apreciat mult chiar de fostul președinte Bill Clinton.

Într-un sistem economic închis, suma bunurilor și serviciilor de pe piață este egală cu costul agregat al producerii acelor bunuri și servicii. Sumele cheltuite de companiile care oferă bunuri și servicii pentru salarii, materii prime, chirie, avocați, dobânzi reprezintă veniturile celor care cumpără acele bunuri și servicii. Profitul este venitul antreprenorului. Apare însă o problemă – tendința consumatorilor de a economisi. Economiile făcute de consumatori reduc puterea de cumpărare de pe piață, iar astfel nu mai pot fi cumpărate toate bunurile și serviciile și scad profiturile. Pentru ca toate bunurile să fie vândute, pe piață este nevoie să intre toate economiile făcute de consumatori.

În mod normal, aceasta se petrece prin investiții. Însă când investițiile sunt mai mici decât economisirea, puterea de cumpărare va rămâne insuficientă. Aceasta este capcana deflației.

Din aceasta capcană se poate ieși fie prin reducerea ofertei de bunuri și servicii, fie prin creșterea puterii de cumpărare, fie prim ambele variante simultan. Prima variantă ar stabiliza economia la un nivel de activitate scăzut. A doua varianta ar stabiliza economia la un nivel de activitate ridicat. Lăsat să funcționeze de la sine, sistemul economic modern ar adopta de regulă prima variantă, care duce la reducerea producției, șomaj și reducerea venitului național. Pe de altă parte, economiile oamenilor se reduc până când nivelul lor ajunge la nivelul investițiilor și economia se stabilizează la un nivel inferior. Însă acest proces nu a fost lăsat să se desfășoare în timpul marii crize din 1929-1934, pentru că discrepanța dintre distribuirea veniturilor între bogați și săraci era atât de mare, încât, pentru ca bogații să-și reducă economiile, ar fi fost necesar ca mare parte din populație să ajungă în sărăcie absolută. Pentru a evita revoltele, guvernele țărilor industrializate au apelat la două măsuri: 1. Distrugerea bunurilor și 2. Producerea unor bunuri care nu intră pe piață.

Distrugerea bunurilor nu înseamnă neapărat distrugerea lor fizică, ci și utilizarea sub capacitate a mijloacelor de producție. Însă distrugerea aceasta se poate face și prin război. A cheltui pentru distrugerea bunurilor de pe piață sau pentru reducerea producției sunt măsuri greu de aplicat în state democratice, pentru că reduc venitul acelor țări. A cheltui pentru monumente ce nu aduc profit, pentru proiecte uriașe precum programele spațiale este ceva mai ușor, însă nu sunt soluții pe termen lung. Cea mai bună abordare ar fi ca statul să investească în infrastructură, în tehnologie, în mijloace de producție performante care să ridice standardul de viață al tuturor, pe termen lung. Însă asta ar însemna îndepărtarea de capitalismul privat și este o soluție respinsă în țările cu ideologii capitaliste și dominate de un sistem bancar privat. În locul acestei soluții, țările dezvoltate preferă cea mai periculoasă variantă – cheltuieli masive pentru înarmare.

Un avantaj este că aceste cheltuieli militare ajută industria grea, care oferă multe locuri de muncă. Apoi, cheltuielile militare sunt ușor de justificat prin prisma securității naționale. Investițiile masive în înarmare duc însă la creșterea influenței complexului militaro-industrial din țările dezvoltate (fapt asupra căruia a atras atenția mai bine ca nimeni altul președintele Dwight Eisenhower), aspect care ajunge să se reflecte și în politica externă.

Țările care adoptă un asemenea model intră într-un cerc vicios care duce în cele din urma la ascensiunea fascismului – adoptarea de către oligarhie a unei formule autoritare de guvernare, pentru a-și asigura interesele și a împiedica reformarea societății. În ultimul secol, marile economii europene au apelat la înarmare pentru a depăși crizele fără a reforma economia și societatea. Asta a fost una dintre cauzele celor două războaie mondiale. Modelul istoric al ieșirii dintr-o criză prin intermediul înarmării și escaladării unor conflicte a implicat evoluții politice și economice identice cu cele actuale.

Așadar, față de distrugerea fizică a produselor pe cheltuiala statului, așa cum se petrecea în timpul Marii Depresiuni, războiul este varianta mult mai digerabilă din punct de vedere politic, venind cu o mulțime de așa-zise narațiuni moralizatoare pentru societatea modernă și asigurând menținerea la putere și mascarea incompetenței guvernelor. Apoi, războaiele și cheltuielile uriașe ale reconstrucției post-conflict au rolul sistemic de a scoate pe piață, sub o formă sau alta, economiile tuturor consumatorilor și asigură în același timp și profiturile urmărite de „elite”. Să mai mire faptul că administrația Obama-Biden-Clinton a primit sub formă de cec în alb un Premiu Nobel pentru Pace?

Citiți și:
SUA au lansat 469 de războaie și intervenții din 1798
Pe termen lung, războaiele ne aduc un plus de securitate și ne fac mai bogați

yogaesoteric
9 februarie 2023