Despre democrație dinspre suflet

Democrația pare potrivită mai degrabă pentru îngeri. Dacă o dai pe mâna oamenilor, devine oligarhia celor bogați. Oligarhiile nu sunt tiranii și, în acest sens, a avut dreptate cel care a spus că maximum de bine garantat prin alegeri democratice constă în faptul că tiraniile nu se pot impune pentru perioade mai lungi decât intervalul dintre alegeri. Da, democrațiile fac imposibil răul cel mai mare, dar nu garantează binele cel mai mare. Cei care au impus democrația, la finele secolului al XVIII-lea, au cunoscut opinia antică potrivit căreia neajunsul major al acestei forme de guvernare rezidă în faptul că aduce multă mediocritate la conducerea treburilor publice.

În cursul secolului al XIX-lea, mediocritatea nu a putut elimina meritocrația din joc dat fiind că partidele politice nu permiteau mediocrilor să ajungă la conducerea lor. După Primul Război Mondial au putut avea succes partide pseudo-meritocratice. Ce se schimbase? Votul universal era noutatea care a făcut pârtie unor politicieni cu un simț precar al realităților, dar care au învățat să promită ceea ce masele doreau să li se promită. Votul universal a creat masa. Iar masa este incapabilă de discernământul care separă mediocrația de meritocrație.

Răspunsul față de criza adusă de emergența masei nu a putut fi altfel decât oligarhic, și anume prin construirea unui etaj nou, al bogaților, care avea să ghideze etajul democratic în numele unui discernământ mai puțin precar decât acela masificat. Acest etaj fusese prefigurat în ideea modernă a constituționalismului. Dar cum și Constituțiile pot ajunge sub votul universal, episodul elitist al unei Constituții nu are cum să apară prin reforme succesive, ci prin răsturnări revoluționare ale vechii ordini. Rolul istoric al tiraniilor a fost acela că au hrănit răsturnări revoluționare.

Răul adânc din binele acesta care vine la capătul unui rău istoric avea să se facă manifest atunci când ideea de revoluție a fost regândită pentru mase. Acesta era abisul din ideea comunistă și aceasta a fost fundătura din ideea nazistă. Dacă și revoluțiile pot să cadă acolo unde discernământul este precar, istoria devine o poartă către infern. Lecția pare să fi fost învățată și reformistul este azi opțiunea învingătoare, în spatele căreia oligarhia își proiectează propriile revoluții.

Toate acestea s-ar fi petrecut altfel dacă am fi putut deveni creștini până la capăt. Prima victimă a discernământului precar a fost însă chiar creștinismul. Cine ar mai putea accepta azi că reformismul ar fi mai eficient dacă ar avea în vedere sufletul? Abia așa ordinea exterioară (societală) ar fi reformabilă și ea, și anume cu temei. Elitismul n-ar mai fi ceva execrabil pentru mase dacă am fi pe deplin creștini, căci harul preoțesc – se știe – nu e dat democratic.

Utopiile egalitariene își imaginează că au rădăcinile în evanghelii, dar acolo nu e vorba de egalitatea socială, ci de meritocrație sufletească individualizată.

Walter Benjamin a constatat că înțelesul pe care îl dăm veșniciei s-a schimbat de fiecare dată când am ajuns la un nou înțeles asupra faptului de a muri. Dacă nu am fi rătăcit calea către creștinism, am ști că înainte de a avea trup material (fizic) avem corp spiritual. Așa erau corpurile noastre în Rai. Prin urmare, am ști că trecerea prin moarte este o întoarcere în lumea corpurilor noastre non-fizice. Așadar, am ști că fără reforme sufletești această întoarcere este lipsită de „profit”.

Cursa nebună după profit material în lumea exterioară sufletescului nostru este, azi, cel mai puternic înlocuitor de creștinism. Și cea mai mare minciună despre spiritul evangheliilor se află în schizofrenia acestui ideal social care aleargă după doi iepuri: și egalitate, și profit.

Citiți și:
Andrei Marga: Integritatea ca valoare
Sfârșitul democrației: „Marea resetare” (I)
Libertatea sau binele comun? Interpretări ale noţiunii de „democraţie”

yogaesoteric
5 mai 2022