Despre mitul modern al „inteligenței artificiale”

Observând că destui păstori și păstoriți, ba chiar și arhierei, din țară sau din străinătate, guvernanți și guvernați, de diverse vârste și ocupații, inclusiv aproape toată mass-media laică plină de pafariști poliexpertoși, nu știu mai nimic despre cibernetică, sau îi interpretează supradimensionat și eronat posibilitățile, rostogolind la nesfârșit povestioare despre mitul modern al „inteligenței artificiale” (capabilă să fericească planeta), nu și insolite ca ale lui Villiers de L’Isle-Adam, un simplu laic având însă harisma întrebărilor esențiale, responsabile, trezitoare și restauratoare de Adevăr: „De când a început Dumnezeu să vorbească cu mașinile? Din clipa în care a văzut întrebuințarea jalnică pe care oamenii o dau mașinilor!”, începem prin cea mai generală definire a acestei științe:

„Cibernetica este știința comunicației, conducerii și controlului în mașini, organisme vii și societate”, adevăratul ei părinte fiind compatriotul nostru, dr. Ștefan Odobleja, prin lucrarea sa genială Psihologia consonatistă, remarcată și prefațată elogios de marele filosof Constantin Noica, lucrare științifică de excepție, apărută cu zece ani înainte ca Norbert Wiener să publice cartea Dumnezeu și Golem (sic).

Desigur, cerem iertare specialiștilor veritabili din domeniu, care au alte exigențe, pe un palier mult mai înalt (întrucât aceștia nu confirmă nimic fără dovezi indubitabile), pentru aceste smerite reiterări lămuritoare, care-i vizează doar pe cei care întrețin interesat mitul, și nu pe ei ca oameni, ci doar năravul lor frivol, rentabil și nociv social.

„Prefață

Culegerea făcută din manuscrisele despre logică ale lui Ștefan Odobleja reprezintă – independent de rolul lor pentru întregirea Psihologiei consonatiste – o interesantă contribuție la formarea gândirii logice. Logicienii de astăzi, atât de siguri pe procedeele și calculul lor, ar putea lesne găsi că nu este destulă rigoare în paginile despre logică ale lui Odobleja. Dar și ei admit că din momentul în care nu te interesezi doar de rezultatele gândirii logice, ci îți pui problema constituirii ei, cum face Odobleja, descrierea căilor și proceselor ce duc la formele logicii, sau chiar la formalismul ei, este perfect îndreptățită.

În acest sens, partea a II-a din manuscrisul de față aduce contribuții sugestive și originale, în timp ce în partea I-a întârzie, în chip justificat desigur, asupra considerațiilor generale privitoare la logică. Începând de la tema sau „principiul rezonanței” (am putea spune al consonanței), între idei, lucrarea lui Odobleja propune și descrie, sub numele de „principii”, câteva metode și căi încă nesemnalate ale gândirii, precum: dinamogenia și inhibiția, nivelarea și denivelarea, instantaneitatea și acțiunea la distanță, suprapunerea, alegerea inversată etc.

Socotim necesară tipărirea acestei lucrări, mai puțin ca o contribuție directă la înnoirea logicii, cât ca una indirectă la înnoirea perspectivelor și punctelor de vedere ale culturii științifice de astăzi, o cultură în care ideile originale emise de Odobleja nu pot fi nesocotite.

Dacă el nu a putut să le valorifice până la capăt, suntem siguri că, în cultura română cel puțin, ele vor putea trezi, prin noutatea și cutezanța lor, mari vocații creatoare, de care avem nevoie, pentru calificarea noastră în cultura lumii.

Constantin Noica”

(Alexandru Surdu, Ștefan Odobleja – Logica rezonanței
Ref.: Bibliotecă digitală cu opera lui Ștefan Odobleja, membru post-mortem al Academiei Române, CNIV Romania, 2020, http://c3.cniv.ro/?q=2020/odobleja)

**********

Mașinile cibernetice nu au suflet și conștiință

Dacă astăzi cibernetica de ordinul întâi este considerată cibernetica inginerească, cibernetica de ordinul doi, cibernetica biologică, în schimb cibernetica de ordinul trei apare ca fiind cibernetica socială, având, din această perspectivă, proprietăți distincte față de cele pre-mergătoare. Cibernetica de gradul trei și Științele Complexității (1985) în prezent evidențiază: conectivitatea, interdependența, multidimensionalitatea și dinamismul, caracteristici „genetice” (sic) ale sistemelor complexe, complexitate dezorganizată/complexitate organizată. A se vedea și Stuart Kauffman, care vorbește și el perseverent despre „inteligența artificială”, sinergetică, teoria sistemelor vagi, complexitate, modificări și simulări, structuri disipate, teoria haosului și a sistemului haotic, complexitatea economică și legea profitului crescător, Științele Complexității etc.

Acum să ne odihnim olecuță, la umbra teiului bătrân, revenindu-ne de sub aiastă avalanșă de complexitate și complexualitate (sic), cugetând o clipă la ceva uimitor de sugestiv și revelator: Când am trecut de la mecanica newtoniană la mecanica denumită cuantică, comportamentul atomilor nu s-a schimbat! Dar când am trecut de la teoriile despre sisteme, la sistemele sociale, acestea funcționează diferit, că și atomii plâng.

De ce? Simplu ca bună ziua, oameni buni: dându-L la o parte pe Unicul Creator, noi fiind doar co-creatori și co-slujitori, în cel mai fericit caz, am fost furați de filosofii deșarte, ba mai rău, de-a dreptul malefice, inumane, antiumane și transumane, căci aici bate șaua mondo-fiara de la Bruxelles, ca să priceapă toată prostimea planetară (sic). De ce să numești „fiara” sau „bestia” (scrise cu majuscule – sic) o mașinărie, fie ea și gigantică, complexă și performantă ca posibilități de stocare, redare și utilizare a datelor introduse de oameni în ea, întrebați-i pe super-tehnicienii de la Bruxelles, al căror gust pentru morbid și malefic este deja vădit.

La fel au procedat și faimoșii fizicienii atomiști, unii laureați ai premiului Nobel (sic), care au realizat bomba atomică și sinistra ciupercă, ucigând sute de mii de oameni, crezându-se dumnezei pe pământ, dar murind toți de morți rele, năprasnice, sau prin sinucidere, ceea ce spune totul despre păcatul lor strigător la cer, căci plata păcatului, vai nouă, este moartea. Anchetați toți de o comisie guvernamentală, dădeau răspunsuri puerile, precum făceau și căpeteniile naziste, acuzate de crime de război și condamnate la moarte.

În zilele noastre, urmași de-ai lor îi fac „idioți” pe cei care nu se supun orbește noii mondo-dictaturi sanitare, tocmai ei, „iluminații svasticii”, care au provocat două războaie mondiale, ucigând zeci de milioane de oameni nevinovați, dar și folosind lagărele de concentrare și coșmarul camerelor de gazare……. Dragii mei dragi, sub ochii noștri, guvernanții lumii trec de la un satanism latent la unul manifest, zicând răului, bine și binelui, rău, așa că ne folosim de Armele Luminii, în duh și adevăr, căci cu noi este Dumnezeu!

„Astfel, la nivel epistemic, cibernetica de ordinul trei creează cunoaștere pentru ca aceasta să fie utilizată în vederea atingerii unor scopuri umane (n.n. – Iertăciune, să avem justețe în noi, coane specialistu’, dar nici măcar cibernetica de gradul treizeci și trei nu poate crea cunoaștere, ci taman invers: o cunoaștere științifică reală poate crea o cibernetică utilă oamenilor!). Ideile și teoriile sociale nu sunt altceva decât instrumente și mijloace ale schimbării sociale.

Dacă vrei să perfecționezi un sistem social, să spunem o firmă, atunci elaborezi o teorie mai bună asupra modului în care e necesar să funcționeze această firmă, după care modifici firma în concordanță cu teoria respectivă. Deși o astfel de abordare pare logică, noile teorii și idei ce apar sunt supuse unor restricții puternice, deoarece organismul social din care face parte firma se opune unui astfel de demers (restricții legale, materiale, dar și inerțiale), tinzând să prezerve vechea structură. Din această cauză, se formează o circularitate între teorie și sistemul social care determină modificarea treptată a teoriei, dar și a sistemului în acord cu teoria perfecționată. Treptat, se ajunge la un nou sistem social care corespunde mai bine scopurilor urmărite.”

(n. n. – Remarcăm lesne că, de fapt, scopul real este dominația și controlul social, așa că ce luăm pe merele progresului tehnic, dăm pe perele regresului moral, mergând până la propunerea fățișă a unei noi forme de sclavie socială cu chip „transuman” – sic, căci demonocrația nu are scrupule, nici vreun minim cod etic respectat, ci doar sporovăiește cinic despre ele prin agenții ei de influență – sic.)

Obs. – La întrebarea noastră simplă, firească și esențială, mărturisim apodictic, dacă mașinile cibernetice au suflet și conștiință? – toți cei întrebați, evident citindu-le selectiv doar concluziile (peste o mie de oameni de știință, trecuți într-o bibliografie imensă), nu au putut, nu au vrut sau nu au știut să răspundă tot simplu, firesc, esențial și apodictic: Nu au suflet, nici conștiință. Păi, dacă nu au suflet și conștiință, cum să aibă inteligență? De altfel, toți aiști istețomani ai planetei Terra, mai vechi sau mai noi, de regulă superbiști, necredincioși și încă opaci duhovnicește, sesizând totuși că vulpea lor sofistă are o coadă cam prea lungă, au mai scurtat-o, punând-o între ghilimele mari și numind-o „inteligență artificială”.

Vom remarca însă, cum mai toți acești promotori ai „binelui social” făcut cu forța, practicând entuziast tirania de orice fel, inclusiv a mașinăriilor și a aparaturilor, renunță treptat la ghilimele, fantazând nimicodoct despre „conștiința, codul etic și drepturile mașinilor”, ba chiar despre supremația lor într-o lume de coșmar dantesc. Mai apoi, un oarecare zăbăuc, aviator psihic, tot spicialist (sic), bolunzit de-a răulea (sic), prin spații tot mai virtuale și crepusculare, ne povestărește (sic) că unele mașinării cibernetice au început deja să viseze, precum lupul matrix, firește „oi electrice”……. Opaci, opaci, dar foamea de energie electrică din orice sursă naturală sau industrială le vâră moartea în circuite și mai cu seamă este pe bani mulți, neimpozabili, ca „așa-i în tenis”…….

Dragii mei dragi, doar cu duh umilit și rugăciune, ajutat de mai mulți frați ortodocși și credincioși cu fapta, am cerut cu umilință Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut Cerul și pământul, să ne lumineze cum să înțelegem corect problema, teologico-cultural, științific, moral și musai duhovnicește, pentru a fi și a rămâne în duh și adevăr.

Ca de obicei, lucrăm numai cu materialul clientului, în cazul de față aserțiunile dubitabile, ingenioase, uneori chiar stupefiante prin doza de umor involuntar (de ce să înlocuiești creierul uman natural, creat de Dumnezeu, cu un surogat al său inventat de către niște ucenici ai lui Faust, care singuri își definesc și numesc „știința” meta- sau chiar para-știință, adică ceva vădit para-normal. Să-i citim cu atenție și să-i comentăm, la măsura darului primit, rugându-ne pentru sufletele lor neliniștite, dar nu întotdeauna cu neliniștea cea bună (adică aceea care se întreabă lăuntric, oare îi place lui Dumnezeu ce facem cu talanții noștri primiți în dar?).

Informatica – studiul „agenților inteligenți”

În informatică, „inteligența artificială” („IA”), este inteligența expusă de mașini, spre deosebire de inteligența naturală, expusă de oameni și de unele animale. Informatica definește cercetarea „IA” ca studiu al „agenților inteligenți”: orice dispozitiv care își percepe mediul și efectuează acțiuni care maximizează șansa (sic) de a-și atinge cu succes obiectivele.[1] Mai exact, Kaplan și Haenlein definesc „IA” ca fiind „capacitatea unui sistem de a interpreta corect datele externe, de a învăța din astfel de date și de a folosi ceea ce a învățat pentru a-și atinge obiective și sarcini specifice printr-o adaptare flexibilă”. Termenul „inteligență artificială” este utilizat colocvial pentru a descrie mașinile care imită funcțiile „cognitive” pe care le asociază oamenii cu alte conștiințe umane, cum ar fi „învățarea” și „rezolvarea problemelor”.

N.n. – Și noi tot colocvial grăim: nici măcar nu imită, ci doar execută, mai lent sau mai rapid, programul introdus de un programator, un om cu calitățile primite în dar de la Dumnezeu, însă și cu limitele sale evidente, mașina neputând singură să iasă nicicum din aist program, ea făcând tot ceea ce face, fără a putea sesiza vreodată scopul programului său și mai cu seamă al programatorului, fiind în mod evident, non-inteligentă; dacă ar fi real inteligentă, la unele comenzi ale programatorului, imorale, aberante sau distructive, i-ar răspunde – nu fac asta, fiindcă-i un ceva rău și ticălos!

De altfel, este de subliniat un fapt evident și îmbucurător pentru noi, oamenii cu frică și dragoste de Dumnezeu: cel mai gigantic și super-performant computer sau „creier artificial”, zbârnâind prin circuite să-și spună așa, c-o grandomanie ridicolă și tâmpă, luată tot de la programatorii săi, nu este în stare să facă ceea ce poate cu ușurință un banal gândac negru de bucătărie, științific blatta orientalis; nu este capabil să-și procure singur energia vitală din mediul înconjurător, adică din natura creată de Dumnezeu; l-ai scos din priză, pe termen scurt, lung sau definitiv, adio, pa și n-am cuvinte – e doar un agregat mort, un Goliat modern, căzut ca popicul, dintr-o singură lovitură mortală; la o pană prelungită de curent electric, întreaga rețea planetară este k.o. sau out, cu urmări sociale, economice și politice foarte grave și incalculabile – sic.

Întrucât mașinile devin din ce în ce mai capabile, sarcinile considerate a necesita „inteligență” sunt deseori eliminate din definiția „IA” (n.n. – toate sarcinile necesită un strop de inteligență, așa că nu-i deloc înțelept să elimini inteligența, înlocuind-o cu un efect a cărui cauză a fost ștearsă – sic), un fenomen cunoscut sub numele de „efectul IA”. O observație în teorema lui Tesler spune că „IA este ceea ce nu a fost încă făcut”.[5] De exemplu, recunoașterea optică a caracterelor este adesea exclusă din domeniul „IA”, după ce a devenit o tehnologie de rutină. (n.n. – Cu alte cuvinte, dl. Tesler ne spune că nici inteligența sa nu era încă făcută, când a emanat „teorema”; dar să trecem peste aist sofism șchiop al domniei sale, căci oameni suntem, bre, nu roboți – sic).

Capacitățile moderne ale mașinilor clasificate în general ca „IA” includ înțelegerea vorbirii umane, concurarea la cel mai înalt nivel a unor sisteme de jocuri de strategie (cum ar fi șah și go), autovehiculele autonome, dar și rutarea inteligentă în rețelele de distribuție a conținutului și simulările militare (n.n. – cu scuzele de rigoare, mașinile doar înregistrează și execută ce li se comandă, deci nu înțeleg nimic, cu sau fără „rutare”, fiindcă verbul a înțelege presupune musai inteligență umană veritabilă – sic).

Împrumutând din literatura de management, Kaplan și Haenlein clasificau „inteligența artificială” în trei tipuri diferite de sisteme „IA”:

• „inteligență artificială analitică”, inspirată de om, și umanizată. „IA analitică” are doar unele caracteristici compatibile cu inteligența cognitivă; ea generează o reprezentare cognitivă a lumii și utilizează învățarea bazată pe experiențe anterioare pentru a informa deciziile viitoare.
• „IA” inspirată de om are elemente din inteligența cognitivă și emoțională; înțelegerea emoțiilor umane, în plus față de elementele cognitive, și luarea în considerare a acestora în luarea deciziilor.
• „IA” umanizată (n.n. – iertare, cu sau fără paranteze, nicio „inteligență artificială”, nici măcar „umanizată”, fie „prietenoasă”, fie „dușmănoasă”, nu se poate umaniza nici până la calendele grecești, fiindcă e ceva ce nu există, pur și simplu nu există, neavând cum să priceapă emoțiile umane și punct – sic), prezintă caracteristicile tuturor tipurilor de competențe (de exemplu, „inteligența cognitivă, emoțională și socială”), este capabilă să fie conștientă de sine atât ca atare, cât și în interacțiunile cu ceilalți (n.n. – în mod evident, o nouă enormitate ideativă, adăugată peste una mai veche, dublează ridicolul amândurora: cum să fie conștientă de sine o mașinărie fără suflet și conștiință, oricât de complexă, incapabilă să discearnă moral nimic din ceea ce programatorul uman i-a introdus în program? Până și beoțienii ar păli de invidie la o asemenea performanță deux ex machina – lat., un zeu dintr-o mașinărie – prin care ceva fără suflet prezintă brusc „inteligență cognitivă, emoțională și socială”; nu cumva arhiconii ciberneticieni și-au vârât olecuță codița non-inteligibilă, prin sofismul aista încă și mai șchiop, or poate anumiți programatori umani și-au cam adormit rațiunea, lăsând-o să nască monștri? Ptiuu, extrapolări din mai vechi extrapolări, strecurate sentențios printre alte extrapolări, dar nici pe arăturile Pitiei să nu o luăm, că doar suntem încă oameni de știință, folosind computerele, într-adevăr performante, numai ca pe niște instrumente foarte utile, manevrate cu măsură, competență și înțelepciune!).

Cibernetica vine de la grecescul kybernetike, adică guvernare

„Inteligența artificială” a fost fondată ca disciplină academică în 1956, și de atunci a trecut mai multe valuri de optimism, urmate de dezamăgiri și pierderi de fonduri (cunoscute sub numele de „ierni ale IA”), urmate și ele de noi abordări, succes și reînnoirea finanțării. Pentru cea mai mare parte a istoriei sale, cercetarea „IA” a fost împărțită în subdomenii care adesea nu au reușit să comunice între ele (sic). Aceste subdomenii se bazează pe considerații tehnice, cum ar fi obiective specifice (de exemplu, „robotica”, sau „învățarea automată”), utilizarea unor anumite instrumente („logica” sau rețele neurale artificiale – sic), sau pe diferențe filosofice profunde.

Subdomeniile se bazau și pe factori sociali: anumite instituții sau activitatea anumitor cercetători(n.n. – corect, neuronale; deci „robotica”, roboteala, învățarea mecanică, bazate pe „logica unor rețele neurale artificiale” sau „pe diferențe filosofice profunde”, îi vor învăța pe inventatorii lor cum să „supraviețuiască” într-o lume de coșmar, pe care nici Goya nu a întrevăzut-o în toate subdomeniile ei, fiindcă genialul pictor gândea și trăia omenește, într-o lume fără „competențe IA”, în care existau însă, din belșug, genii creștine autentice, în toate domeniile reale…….).

Printre problemele (sau obiectivele) tradiționale ale cercetării „IA” se numără raționamentul, reprezentarea cunoștințelor, planificarea și învățarea, prelucrarea limbajului natural (n.n. – Și mă rog în ce scop, fals demiurgic, e necesar să fie prelucrată vocea sublimă a unei soprane cântând „Ave Maria”?), percepția și capacitatea de a muta și manipula obiecte. Inteligența generală se numără constant printre obiectivele pe termen lung ale domeniului. Abordările includ metode statistice, „inteligență computa-țională” și „IA” simbolică tradițională (n.n. – Mă frec la fiecare ochi, omenește, abordându-mă cu grijă, nu mașinal, realizând brusc că deja mașinile induc belele lexicale sigure, precum „inteligența computațională”, de ce nu computero-irațională, și „IA simbolică tradițională”, sora ei siameză, tot computero-irațională, ca să zic-așa, glumind serios, că deh, așa suntem noi românii, ne îndreptăm dorso-nițeluș „stăpânii”).

În „IA” se folosesc multe instrumente, între care versiuni de optimizare matematică și de căutare, rețele neurale artificiale (sic) și metode bazate pe statistici, probabilități și economie. Domeniul „IA” se mai bazează pe informatică, inginerie informațională, matematică, psihologie și lingvistică, filozofie și multe alte domenii (n.n. – Acușica, dragii moșneagului, dacă era la redactare vreun lingvist autentic scria corect cuvântul filosofie, care din grecește înseamnă atracție, iubire de înțelepciune, ceea ce cam lipsește domeniului „IA”, că iacă, dragii mei dragi, cum mă spurcă și pe mine pupăza aiasta „computațională” de la Bruxelles, de-i auto-poreclită de toți mondo-fanaticii „fiara” sau „bestia”, stai-ar Îngerul cercetător peste toate sinapsele mai pârdalnice…….).

Domeniul a fost întemeiat pe afirmația că inteligența umană „poate fi descrisă atât de precis încât poate fi făcută o mașină pentru a o simula” (n.n. – Aiasta n-o s-o creadă nici mutu de la manutanță, fiindcă din fericire o conștiință luminată de Har, măi, fraților vitregi și pseudo-filosofi fără rezonanță, este absolut imprevizibilă și con-creativă până la măsuri inimaginabile, așa că nu poate fi sesizată decât haric, nicidecum „descrisă atât de precis, încât poate fi făcută o mașină pentru a o simula”: „nema curca, nema șpec”, ca să-l citez pe un creștin hâtru!

În conștiința omului pătrunde cu adevărat numai Creatorul ei, așa că hai să nu mai zicem vorbe de clacă mondo-sofistă, întrucât ne râd și curcile clonate). Acest aspect ridică argumente filosofice cu privire la natura conștiinței și la etica creării de ființe artificiale dotate cu inteligență umană (n.n. – Văleu, ce-or mai fi și aiaste „ființe artificiale dotate cu inteligență umană”, că ne aflăm în plin delir pseudo-științific, știind cu toții: până și diavolul intră mai întâi în oameni și abia apoi îi îndeamnă să folosească malefic orice invenție, că daia i se zice împielițatul și nu înmașinatul – sic), și care sunt toate chestiuni și teme care au fost îndelung explorate (sic): mit, ficțiune și filozofie (d) încă din antichitate.

Unii oameni consideră și că „IA” ar fi un pericol pentru omenire (sic), dacă progresează necontrolat. Alții cred că, spre deosebire de revoluțiile tehnologice anterioare, „IA” va crea un risc de șomaj în masă (n.n. – Orice progresează necontrolat implică pericole, dar există din fericire o Cenzură Dumnezeiască, care nu îngăduie ca orice mit, orice ficțiune, orice filosofie lumească și orice manipulare diavolească să și izbutească. Un instrument omenesc folosit moral și responsabil poate fi necesar. Același instrument folosit imoral și iresponsabil – sau chiar scelerat – devine un pericol mortal pentru omenire și atunci e imperios necesar să fie strict controlat).

În secolul al XXI-lea, tehnicile de „IA” au înregistrat o renaștere în urma unor progrese concomitente în puterea de calcul, acumulării de cantități mari de date și înțelegeri teoretice; iar tehnicile „IA” au devenit o parte esențială a industriei tehnologice, ajutând la rezolvarea multor probleme dificile în domeniul informaticii, ingineriei software și cercetării operaționale (n.n. – Văzurăm cu toții, văzurăm pe pielicica noastră veche toate aiaste pusee fals demiurgice repetate, dar nu ne folosirăm cu nimic din ele, așa că ne apucarăm bine de Mantia Adevărului și ne lepădarăm de Ianus, ca la Sfântul Botez Ortodox, stuchindu-l și pe față, și pe verso, de trei ori, făcându-ne Sfânta Cruce, drept și des, precum biruiră bunii și străbunii noștri. Amin).

Argument ortodox

„Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care o plâng și care o cântă / Pe la vatra lor țăranii.”

Apoi dragii mei dragi, toți cei care în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am și îmbrăcat, nu avem de ce să ne temem, căci până la sfârșitul vieții fiecăruia dintre noi și până la Parusia, Împăratul Hristos va fi cu noi, întărindu-ne, luminându-ne și călăuzindu-ne prin neliniștea cea bună, în lupta cea bună, noi având grije de suflet, de duhul cel nemuritor. Căutând și păstrând cultura Duhului, toți cei chemați la Taina Mântuirii primim prin Har o înțelegere duhovnicească specială, care ne ajută în orice împrejurare, dacă vom păstra cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! De nimic nu se tem mai mult demonii decât de Sfânta Cruce, și de mărturisitorii ortodocși, păstori și păstoriți, care, rămânând neclintiți în Dreptarul Ortodox, înțeleg limpede că:

1. Mașinile cibernetice nu au suflet, conștiință și nici inteligență artificială, așa că ele nu sunt răspunzătoare de răul sau relele pe care le-ar putea produce, ci răspunderea revine în întregime oamenilor necredincioși, necugetați, necinstiți și imorali, care le programează intenționat în sens rău și distructiv. Evident, nu mașinile vor răspunde înaintea lui Dumnezeu, pentru utilizarea lor în scopuri criminale, ci oamenii care au comis o asemenea blestemăție vor da socoteală la Judecata particulară și generală, înaintea Arhiereului Ceresc și Judecătorului Cel Nemitarnic, Domnul nostru Iisus Hristos, Care îndelung zăbovește, dar și răsplătește;

2. Toți cei care ne lăsăm pătrunși și cuceriți pe deplin de iubirea hristică, nu ne mai temem de moarte și de nimic din lumea aceasta trecătoare, căci dacă Împăratul Hristos e cu noi, cine va putea sta împotriva noastră? Tocmai am demonstrat că frica este pentru cei necredincioși, nu pentru credincioși, fiindcă tot Domnul ne învață că fricoșii nu vor intra în Împărăția Luminii veșnic neînserate. Și la mine, moșneagul, a venit de multe ori frica obișnuită, frica de moarte, de boală, de suferință, de pierderi, dar am izgonit-o cu Frica de Dumnezeu, începutul înțelepciunii învietoare, care m-a îndemnat lăuntric să nu mă mai tem de nimic din lumea aiasta și așa fac, izgonind-o cu rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu ai Milă de întreaga Ta zidire, chemată la Taina Mântuirii, și de mine, păcătosul. Și întotdeauna frica obișnuită dispare și în mine se lasă o pace adâncă, vie, cugetătoare, de neclintit, pe care numai Domnul o are și ne-o dăruiește, dintr-o Iubire pururi nebiruită!

Așa-i felul meu înnăscut de-a fi: reactiv, activ și combativ, și așa vreau să și mor, în rugăciune și cu duh umilit, cu inima înfrântă și smerită, iubind și mărturisind sub Sfânta Cruce, cu bucurie și recunoștință, fiind armă nebiruită împotriva tuturor legiunilor de demoni, văzuți și nevăzuți. Nu o fac pe viteazul, nici pe eroul, nici măcar pe curajosul, întrucât lesne mi-aș vădi singur lașitatea, dar toată ființa mea, așa cum a vlăstărit ea lăuntric, e într-o luptă duhovnicească de toată vremea, numai cu Harul lui Dumnezeu, Rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, ale Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, ale întregului Sobor Ceresc al Sfinților Apostoli, Prooroci, Mucenici, Cuvioși și Mărturisitori, ale tuturor Puterilor Cerești și Cete Îngerești, ale întregii Biserici Ortodoxe străbune, de aici și pretutindeni, al cărei fiu umilit și credincios sunt, precum și ale duhovnicului meu. De aceea, dintr-o veche experiere și fericită ucenicie sub Epitrahilul Ceresc al marilor noștri Duhovnici și Sfinți ai închisorilor, vă îndemn cuviincios și stăruitor în rugăciune, dragii mei dragi, să izgonim orice frică omenească, păstrând-o doar pe cea Dumnezeiască, care sigur întărește, miluiește și mântuiește. Să folosim cu nădejde învietoare toate Armele Luminii și Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, strigând cât putem înlăuntrul nostru: Doamne, miluiește-ne pe noi, păcătoșii. Amin.

3. „IA”-ul aista mincinos și amăgitor, de care nici măcar pruncuții noștri botezați ortodox, mugurași de Dumnezeu, nu se sperie, pare-se a veni de la Ianus, zeitate italiană păgână, reprezentată cu două fețe, precum sunt toți fățarnicii și amăgitorii teomahi ai lumii, din orice secol și loc al pământului, care puteau să-i dea fiarei sau bestiei, tot un demon, numele de Ianus, celebrându-i agonaliile pe 9 ianuarie, dar probabil având deja un „creier artificial” (a se vedea dicționarul de mitologie al lui George Lăzărescu, prefațat de Zoe Dumitrescu Bușulenga – maica Benedictina, editura Ion Creangă, București, 1979), i-a părăsit și simțul elementar al realității;

4. „Inteligența artificială” din zilele noastre, chiar dacă ar ajunge până la dimensiunile întregii planete, tot un nimic din țărână, fără deschideri transcendentale, ar rămâne pentru vecie, raportată la nemărginirea Dumnezeului Cel Veșnic Viu, și în Prea Sfânta Treime Slăvit și închinat, lipsindu-i și alte atribute omenești esențiale uimitoare, toate daruri ontologice și mărimi nemăsurabile din începuturi: dragostea, credința, nădejdea, evlavia, smerenia, mila, jertfelnicia, caritatea, înțelepciunea, dreapta socoteală, îndelunga-răbdare pre-văzătoare, claritatea, bucuria, intuiția, subtilitatea, gingășia, simțul estetic, simțul humorului, patosul, patetismul, con-creativitatea (am citit odată un soi de jalnică pseudo-versificație, emanată scrâșnit de un computer de ultimă generație, absolut ineptă, o hârâitură sincopată, deși în memoria imensă a calculatoarelor moderne pot fi introduse mii de opere poetice umane geniale, din care desigur, dacă ar avea discernământ artistic, mașinăria ar fi putut scoate măcar un text epigonic acceptabil, dar nu poate nici atât, lipsindu-i, ca și echipei de programatori poliexpertoși, simțul ridicolului (dimpreună cu bunul-simț elementar), ce-i lipsește și tatălui minciunii, care tartorul cel mare mai este numit, de când a căzut din Cer ca un fulger. Și a căzut din trufie pentru totdeauna, căci nu se poate smeri!

5. Dragii mei dragi, Sfântul Cuvios Părinte Paisie Aghioritul ne învăța că de omul curajos și moartea se teme, căci curajul îi vine de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Omorâtorul morții, iar frica vine de la cel rău, care ne șantajează cu păcatele noastre nespovedite, mai vechi sau mai noi, ce-i dau putere asupra noastră, câtă vreme nu ne spovedim și nu ne oprim din ele. Nu „inteligența artificială” sau alte prostii sofiste, de speriat ageamii, naivii și pe cei slabi de înger, ci numai Împăratul Hristos ne hotărăște mântuirea, aici și Dincolo. Voi reitera pentru frățiile voastre un modest poem mai vechi, scris cu binecuvântarea și rugăciunile Părintelui nostru Stareț Sofian (propus pentru proslăvire de către Preafericitul Patriarh Daniel în Sfântul Sinod), și numai de aceea posibil de folos sufletesc:

Am doar viață

„De omul credincios și plin de bărbăție
duhovnicească și moartea se teme…”
(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul)

La ceas de pace-n pârgă și răgaz,
Mă vizitase iarăși moartea,
(Mai sigur neavând ucaz);
Zbârlită, insistentă, repezită,
Zărghită rău și cătrănită,
Pocită arătarea de necaz…
Zvâcnise toanta prin zăplaz
De crucea casei fiind oprită,
Făcută drept, un veșnic azi!
Acum zbiera și mi se târguia,
Să scot crucile din zăplaz,
Că sare ea și îl potrivește,
Cu coasa mi-l trebăluiește,
Mi-l ciuntește, cârpăcește,
Tot un zvârcol ca de diavol,
Spăimos pe măsura mea,
Numai să-mi vină de hac…
Că nu-i nevoie de atâtea cruci
În toată casa și pe la uluci,
Când sunt ditamai zăplanul;
De nu pe loc, atunci la anul,
Îmi încropește și o năsălie,
Să stau în ea pentru vecie,
Fără cruci, sfinte icoane,
Candele sau vii metanii,
Ci doar cu hârca în brațe
Să petrec, fără soroace…
Văzând cât se obrăznicește,
Și cu diavolul se încuscrește,
Nici vreo clipă nu glumește,
O luai și eu la trei păzește,
Scurt și mai pe neaoșește:
Uite ce-i, moarte tâmpă,
Viața cea mai scumpă
E trăită în sfântă bucurie,
Rugăciune, post, trezvie,
Iar tu fost-ai omorâtă,
Ajungând o simplă hârcă,
De când Hristos Împăratul
Ți-a luat vecia și veleatul!
Tu ai rămas o tristă slugă,
Ce doar lașii îi mai sperii,
Or pe cei cu inima-n pungă;
Ai mare grijă, când mai vii,
Să nu te arzi printre făclii,
Căci la sorocul tainic, sfânt,
Domnul Vieții îmi va trimite
Îngerii Săi și în mormânt;
Nu c-aș merita pe cele sfinte,
Dar toată viața am crezut
Numai în El, tu n-ai cuvânt!
Pieri, fugi, sări peste zăplaz,
Să nu dai de vreun necaz,
Du-te la cine te-a îmboldit
Să porți un bold bontit;
Nu ai putere asupra mea,
Ești zvârlită ca o cârpă
Și pe deasupra foarte tâmpă,
Ascultând de întunecatul,
Care te trimite iar hai-hui…
Pune-ți moarte pofta în cui,
Spune-i că vine și rândul lui!
Ți-o zic de-aici și drept în față,
Eu n-am moarte, am doar viață,
Și chiar de Domnul va îngădui
La adormirea mea să vii,
Până și orbitele alea goale
Îți vor crăpa de mirare:
Pe Hristos atât L-am adorat,
Încât prin El am și înviat!
Hai, du-te, piei, fugi, pleacă,
Până nu te-omori încă o dată…

PS: După ce am încheiat textul de față, ca o sinteză a numeroase alte sinteze, în care mi-am aplecat cugetul cu modestie, respect și recunoștință pentru cei care de-a lungul unei vieți au slujit Adevărului în știință, cultură și artă, exprimându-l prin lucrări fundamentale în toate domeniile, inclusiv în cibernetică, fiindu-le un veșnic învățăcel, dar și c-o dureroasă milă pentru cei ce resping Adevărul Veșnic Viu; am înțeles că aceștia, din superbie, „uită” să mărturisească faptul dovedit, că în mașinăriile cibernetice, fie și de ultimă generație, nu există rețele neuronale vii, cum se laudă, ci doar imitații ale diverselor structuri histologice deja existente, mai reușite sau mai puțin reușite, imitații alcătuite din structuri electronice asamblate cu migală, ce-i drept uimitor de ingenios, și puse să lucreze, mă rog să funcționeze, dar musai alimentate cu energie electrică, condiție sine qua non, pentru ca noul Ianus să se „însuflețească” și aiasta, evident, numai pe perioada alimentării cu curent electric la parametrii optimi, sau doar până la prima depanare, parțială or generală…….

Întorcându-mă în timp cu 65 de ani, am retrăit prima mea lecție de anatomie, când am citit emoționat, ca orice novice, inscripția mare de deasupra intrării în sala de disecție: „Anatomia este știința formei vii” – Francisc Rainer. Îmi era foarte greu să cred că trupurile acelea omenești moarte mă vor învăța paradoxal ceva viu! Având un intelect submediocru, au trecut ani până ce-am prins subtilitatea gândului acestui mare anatomist al nostru, dar celebrul Profesor, după atâta amar de vreme, iarăși mă ajută: printr-o analogie, măruntaiele electronice neînsuflețite mă fac să prețuiesc și mai mult sublimul Creației Dumnezeiești.

Acum se poate susține argumentat că toate mașinăriile reprezintă știința formelor imitate după organismele vii, create de Dumnezeu, fiind doar un instrument de lucru, mai complex și mai rafinat, dar tot instrument! În cazul geneticii medicale, adevărul e și mai dureros: aiastă știință împrumută pe termen nelimitat (eufemism pentru furtișag), material genetic viu creat numai de Dumnezeu, de oriunde îl găsește existent și funcțional, împăunându-se apoi în mod ridicol și jenant că ar fi creat viață în laborator (sic).

Ambele iluzii de atotputernicie științifică, cramponate pe același palier cognitiv șubred, ca sacul vechi și petecul nou, din pricina aroganței și cecității omenești larg și rapid răspândite, se înrudesc cu cealaltă gugumănie, tot mai des repetată, a dezvoltării exponențiale în eternum a științelor terestre efemere, ceea ce reprezintă o absurditate perfect defectă, precum un raționament vicios reluat la nesfârșit într-un cerc vicios: noi, cu inteligența ca oțelul, vom rămâne ca… oțelul, culegând tot mușețelul! Cauza este una singură: mândria luciferică!

Sub diverse forme, acum cea a mitului modern al „inteligenței artificiale”, noul Ianus, ca orice mașinărie folosită irațional, devine doar un instrument antemergător al răului în lume, sau al forței obscure a universului, căci diavolului oricum i-am zice tot diavol rămâne (a se re/vedea demonstrația impecabilă, pe alocuri patericală, asupra răului în lume făcută de Denis de Rougemont!).

Revenind, constatăm că giganticul Ianus, ca un moloh cu picioare de lut, nu este capabil să producă singur nici măcar un schelet de silogism notabil; computerul a mai fost denumit, cu un humor ionescian irezistibil, „marele oligofren”, întrucât toată retorica oficială, meta-științifică și emfatică, nu poate ascunde adevărul gol-goluț: cel mai sofisticat și ultra-performant computer modern se comportă ca un papagal oarecare, reproducând exact ceea ce a introdus în el, cu bune și rele, echipa de programatori, aitiști cum li se mai zice, cu managerul lor cu tot, incapabil de vreun comentariu propriu, nu spiritual, dar măcar suportabil…….

De pildă, dacă-i scrii, glumind, hai sictir (pleacă din fața mea, în limba turcă), când încearcă să-ți corecteze greșeli inexistente de semantică, fiind incapabil să sesizeze subtilitățile sub-, meta- și ultra-textului uman, într-un context dat, cu scuzele de rigoare, din pricina limitelor teologice, spirituale, științifice, culturale, duhovnicești și morale ale programatorilor, ne putem aștepta oricând să ne răspundă automat, tot cu un hai sictir, habar neavând că-i o glumă.

Aiasta ne amintește de pățania lui Socrate, care plimbându-se și meditând pe malul mării a fost izbit de un zăbăuc care alerga orbește, urlând tot el: „eu nu mă dau la o parte din fața oricărui prost!”. Socrate i-a răspuns foarte calm: „ba eu mă dau, poftiți, treceți!”. Păstrând proporțiile și tâlcul povestirii, plină de un haz savuros, și eu, prostănacul, mă voi da la o parte bucuros din fața oricărui Ianus post-modernist care-mi va scrie, neprogramat de nimeni, ci doar cu „inteligența-i artificială”, să plec din fața lui, în orice limbă vor dori mușchii lui mitologici, că eu, bre, moșneagul octogenar, tot nu vreau să știu decât o singură limbă, olecuță mai ghinișor, limba sfintelor cazanii. Amin.

Dragii mei dragi, acum la final, musai să vă mai zic ceva; singura mea problemă reală și statornică, într-adevăr mare și grea, cât o știe numai Bunul Dumnezeu, mă însoțește peste tot: oare scriind doar cu sângele sufletului meu, mă voi face de vreun folos, măcar după plecarea mea la cele veșnice? Doamne, în mâinile Tale sfinte, care m-au făcut și m-au zidit, îmi pun toată nădejdea, învață-mă poruncile, îndreptările și îndurările Tale cele bogate.

Dragii mei dragi, deși recunosc sincer că-mi este mai dor să plec decât să rămân, vă mai cer iertare încă o dată, pentru că v-am iubit mult, dar numai întru Hristos Domnul! Mă cutremur, mă umilesc, mă sfiiesc, mă rușinez omenește și-Ți cer, suspinând, cu genunchii inimii plecați sub Icoana din adânc: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, binecuvântează să ajungă pentru toți cei cu care mă rog Dragostea Ta negrăită și nebiruită, precum și Rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în care fost-am scăldați, chiar dacă inima mi-a fost rău zdrențuită de rănile păcatelor mele, anevoie de rostit, dar de purtat. Amin. Amin. Amin.

Autor: dr. Ioan Gându

Citiți și:
Iulian Capsali: Nu există inteligență artificială. Este o minciună propagandistică
Inteligența artificială, capitalism de supraveghere
CEO-ul OpenAI: Inteligența Artificială poate învăța „persuasiunea la un nivel supraomenesc”, astfel încât să preia controlul asupra conștiințelor noastre

 

yogaesoteric
27 februarie 2024