Dezmembrând otomanii și colonizând Palestina

 

Proiectul Zionist de colonizare a Palestinei a fost conceput într-o lungă perioadă de timp și a parcurs diferite etape, dar nu ar fi fost posibil fără implicarea Marii Britanii, a Franței și a Statelor Unite ale Americii mai târziu. Multe cărți, articole și materiale despre Palestina au tendința de a plasa începutul deposedării și expulzării palestiniene în perioada imediat înainte și de după Nakba (Catastrofa) din 1948, dar mai corect ar fi să spunem că dezmembrarea otomanilor a dus la ocupația britanică și la Mandat, ceea ce, mai târziu, a făcut colonizarea Zionistă posibilă și încununată de succes.

În loc să tratăm atacurile britanice asupra otomanilor și colonizarea Zionistă ca proiecte separate, ar trebui să le privim ca fiind complementare și lucrând într-un cadru existent, în ciuda faptului că au existat variații de viteză sau de accentuare în procesul implementării. Proiectul colonial Zionist și britanic a fost conceput în Europa pe coridoarele puterii și influenței, în timp ce s-a dezvoltat, lent, în orașele și satele din Palestina, cu rezultate vizibile până în prezent. Cum a apărut acest proiect? Ce interese britanice erau în joc la vremea respectivă și cum au făcut să implementeze acest ultim proiect colonial al lor? Cum au reușit Zioniștii, ca o comunitate de coloniști implantată, să creeze un stat într-o perioadă scurtă, în vreme ce palestinienii, reprezentând majoritatea indigenă, nu au reușit sau au fost împiedicați cu violență să formeze un stat?

Răspunsurile la aceste întrebări și la altele sunt esențiale astăzi, așa cum au fost și la vremea respectivă, și sunt esențiale pentru examinarea aspectelor proiectului colonial Zionist și britanic. Primul act al deposedării palestiniene a început nu cu Nakba din 1948 ci cu destrămarea Imperiului Otoman, care a permis colonizarea Palestinei și a inimii lumii arabe. 7 decembrie 1917 este o dată importantă și ar trebui înregistrată ca punctul de start al colonizării Palestinei de către Marea Britanie, care apoi a deschis ușa pentru proiectul Zionist.

Armata otomană și-a retras trupele și a predat Ierusalimul comandamentului britanic între 7 și 8 decembrie 1917 cu o scrisoare din partea guvernatorului orașului: „În ultimele două zile, a plouat cu bombe în Ierusalimul sfânt pentru toate comunitățile. Așa încât, guvernul otoman, pentru a proteja locurile religioase de ruină și distrugere, și-a retras forțele din oraș și și-a însărcinat oficialii să aibă grijă de locurile sfinte precum Biserica Sfântului Mormânt și moscheea Al-Aqsa. Sperând că și tratamentul dumneavoastră va fi similar, trimit această scrisoare prin Husain Bey al-Husain, adjunctul primarului municipiului Ierusalim.” La două zile după predarea otomană a Ierusalimului pentru a-l salva de la distrugere, generalul Edmund Allenby a pășit în oraș prin poarta Jaffa în timp ce declara cu această ocazie istorică: „Războaiele Cruciadelor sunt acum complete”.

 
Generalul Allenby intrând în Ierusalim pe poarta Jaffa, la 11 decembrie 1914

Declarația lui Allenby este un indicator puternic al faptului că britanicii priveau, cel puțin la nivel retoric dacă nu politic, sosirea lor în Palestina și intrarea în Ierusalim ca pe o continuare și o împlinire a Cruciadelor. În declarația lui Allenby suntem introduși într-o epistemă importantă ce este legată de Cruciadele din secolele 11 și 14. În gândirea europeană și vestică, Cruciadele au continuat să ocupe un spațiu considerabil în imaginar și în permanentul refuz de împăcare cu înfrângerea și eventuala „pierdere” a Palestinei în 1187 în mâinile lui Saladdin. Oricât de sângeroase și distrugătoare au fost Cruciadele, pentru Europa nu au fost considerate o eroare istorică, nici nu prea există recunoașterea magnitudinii eșecului. Prim-ministrul de atunci al Marii Britanii, David Lyod George, descria cucerirea Ierusalimului ca „un cadou de Crăciun pentru poporul britanic”, instruindu-l pe Allenby să îl ocupe înainte de sărbători.

Declarația lui Allenby și referirile la Cruciade nu erau izolate sau unice, aspect ilustrat de mai mulți membri ai presei britanice și diferite cărți ale epocii. Titlul principal al publicației Punch de pe 19 decembrie 1917 afirma „Ultima Cruciadă”, arătându-l pe Richard Inimă de Leu uitându-se în jos spre Ierusalim și aprobând printr-un gest al capului, „Visul meu s-a împlinit!”. Presa britanică, ce inițial fusese instruită printr-un memorandum „personal și confidențial” cu data de 15 noiembrie 1917 să nu se refere „sub nicio formă la operațiunile militare împotriva Turciei ca la un război sfânt, o Cruciadă modernă sau orice ar avea legătură cu religia”, a schimbat foaia foarte rapid și într-o scurtă perioadă de timp, și a început să accentueze centralitatea religiei în discutarea ocupării Ierusalimului. Din punctul de vedere al guvernului, motivul pentru memo-ul cu pricina era de a preveni orice fricțiuni cu trupele musulmane recrutate din coloniile britanice pentru a lupta în război, cât și datorită alianței împotriva otomanilor cu Hussein Bin Ali, șariful Meccăi. Această directivă „personală și confidențială” a fost lăsată repede de o parte, așa cum arăta articolul din Punch, dar mai important, chiar departamentul britanic de informații începuse să folosească termenul Cruciadă și să facă legături foarte distinctiv religioase și istorice cu perioadele de dinainte.

Într-o telegramă trimisă din Palestina, biroul britanic de informații menționa, „Doi dintre comandanții care au jucat un rol extrem de important în campania din sudul Palestinei se trag din cavalerii care au luptat în războaiele Cruciadelor”. În plus, la câteva luni după cucerirea Ierusalimului, departamentul de informații a dat publicității un film oficial de 40 de minute intitulat „Noii cruciați: cu forțele britanice pe frontul Palestinei”, care, încă o dată, articula în termeni religioși aventura din regiune. Mai mult, în perioada de după Primul Război Mondial, un număr mare de cărți publicate încorporau Cruciadele în conținutul lor: Khaki Crusaders (1919), Temporary Crusaders (1919), The Modern Crusaders (1920), The Last Crusade (1920), With Allenby’s Crusaders (1923) și The Romance of the Last Crusade (1923). Eitan Bar-Yosef observa corect că efortul guvernului britanic era plănuit în mod intenționat pentru a fi „un exercițiu al propagandei, modelat, filtrat și valorificat așa încât să crească moralul națiunii”.

Această observație este în ton și cu perioada Cruciadelor, acestea având intenția de a construi identitatea Europei în contextul fragmentării, al lipsei de unitate internă și al contestării autorității Bisericii Catolice. Ce este important în încadrarea campaniei din Palestina este folosirea extensivă a termenilor religioși și vizualizarea acesteia ca pe o continuare a conflictelor anterioare dintre musulmani și creștini în ciuda pretextului luptei împotriva otomanilor în baza secularismului și a modernității anti-religioase.

O exprimare similară cu cea din presa britanică și a lui Allenby vine din partea lui Tariq Ali, citând povestea comandantului francez Gouraud care se spune că ar fi călătorit la mormântul lui Saladdin. Intrând în Damasc acesta ar fi proclamat: „Cruciadele au luat sfârșit acum! Trezește-te Saladdin, ne-am întors! Prezența mea aici atestă victoria Crucii asupra Semilunei”.

Epistemologia religioasă a fost prezentă de-a lungul întregii campanii în Palestina și în Londra, Paris și alte capitale vestice concentrate pe susținerea Zionismului ca modalitate de a readuna evreii în Țara Sfântă și ca o reconstituire a istoriei antice. Până și trasarea granițelor și discuțiile despre ce reprezenta Palestina erau încadrate de recitirea și afirmarea narativei biblice legate de organizarea statală a evreilor antici în ținutul Canaanului și încercarea de recreare a acesteia. Mai mult, granițele coloniale moderne au fost proiectate conform perioadei biblice și analizând cum ar trebui să arate niște granițe ce pot fi apărate bazându-se pe felul în care organizarea statală anterioară a eșuat să facă față atacurilor din nord sau cum a fost înfrântă. În guvernul britanic au existat discuții și dezbateri și despre Înălțimile Golan și de ce era critică includerea lor în statul nou conceput pentru a împiedica repetarea istoriei prin atacurile dinspre nord. Așa că, interpretarea vestică a Bibliei a fost prezentă în dezbateri și discursurile coloniale în legătură cu Palestina erau concepute și văzute prin lentile biblice.

Colonizarea Palestinei începe inițial ca o epistemică vestică direcționată spre invalidarea și dezmembrarea otomanilor ca organizare statală musulmană, urmată de cucerirea britanică directă și de consimțământul puterilor franceze, europene, americane și rusești pentru deposedarea palestinienilor și oferirea pământului și țării lor Zioniștilor, ca o recreare modernă a narativelor biblice străvechi și completând Cruciadele.


Autor: Hatem Bazian

Citiți și:

De la primul congres sionist din 1897 până la Rezoluția de Partiție a ONU în 1947. Reconquista evreiască a Palestinei (I)

Rothschild recunoaște că acest clan a creat Israelul

 

yogaesoteric
19 aprilie 2019

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More