Dezvăluirile lui Jason, un nou informator din cadrul Programelor Spaţiale Secrete

 

Un episod din seria „Dezvăluiri Cosmiceˮ, având ca gazdă pe Jay Weidner și invitat pe Jason Rice

Jason a ieşit plin de curaj în faţă pentru a dezvălui experiențe uluitoare pe care le-a avut în cadrul Programelor Spaţiale Secrete (PSS). Pentru prima dată, el povesteşte evenimente care au avut loc în copilăria sa şi care au condus la admiterea lui într-un grup de recrutare pentru programele MILAB, unde a fost identificat ca empat-intuitiv. Antrenamentul pe care l-a făcut acolo a fost doar o pregătire pentru experiențe dificile din cadrul programului „20 & Backˮ, care l-a dus în lumi îndepărtate.

Jason Rice

Jay Weidner (J.W.): Astăzi avem un oaspete special. Numele lui e Jason Rice și susține că a participat într-un program spațial secret (PSS). De ce ai ieșit tu personal în față?

Jason Rice (J.R.): Ies în față acum deoarece… există alte câteva mii de oameni acolo, în diferitele PSS, care au trecut prin aceste experienţe și prin programul „20 & Back” („20Bˮ = „20 de ani și înapoiˮ), şi nu vorbesc numai despre americani, ci despre întreaga lume. Unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată, iar povestea lor este necesar să fie spusă. Fie că au fost soldați sau oameni de știință sau pur și simplu civili, ei au realizat sacrificiul ultim pentru umanitate. Pentru noi este foarte util să avem o dezvăluire completă. Oamenii este imperios necesar să știe anumite acţiuni care au fost făcute în secret. Este timpul să ne vindecăm și să creștem prin cunoaşterea acestor aspecte.

J.W.: Hai să începem cu începutul. Tu ai o problemă comportamentală deoarece ai fost mereu un artist al evadării.

J.R.: Când eram mic, eram mai tot timpul adus înapoi acasă de poliție sau de străini. Părinţii îmi puseseră plăcuțe ca acelea pentru căței, „dacă s-a pierdut, vă rugăm sunați…”, așa că ultima dată când am fost adus înapoi de același ofițer de poliție, acesta le-a spus părinților mei că dacă nu mă țin închis și nu au controlul locurilor unde mă duc, voi fi luat în custodia statului.

J.W.: Iar asta i-a făcut pe părinții tăi să se înspăimânte, deoarece le era frică de poliție și de serviciile de protecție a copilului, de toți acei oameni care ar veni să investigheze. Complet de înțeles.

J.R.: Bineînțeles că ei erau îngroziți. Au găsit un program special pentru comportament la una dintre universitățile locale și m-au înscris acolo.

J.W.: Ce s-a petrecut acolo?

J.R.: Ne-au dat o comandă: „Hei, vreau ca tu să rămâi pe acest scaun! Nu te ridica!” Și bineînțeles că peste tot în cameră erau jucării, tot felul de distracții interesante. Iar eu evident că m-am ridicat, dar imediat ce m-am ridicat, m-au luat și m-au pus într-o cutie, au închis cutia și apoi au așteptat. Bineînţeles că am țipat, am urlat și am lovit pereţii cutiei. Imediat ce m-am oprit, ei au deschis cutia, m-au scos afară, m-au așezat pe același scaun și mi-au dat un M&M.

J.W.: Deci ei începeau să-ți formeze personalitatea în acel moment.

J.R.: Așa este.

J.W.: Iar motivul pentru folosirea dulciurilor și a jucăriilor era să te ademenească către ceea ce doreau ei să modifice; crezi că doreau să-ți modifice comportamentul?

J.R.: Da, să-l controleze, iar acel program s-a dovedit a fi una dintre modalitățile prin care recrutau persoane pentru programul MILAB. Şi acolo am fost identificat ca fiind un empat-intuitiv.

J.W.: Când afirmi empat-intuitiv, ce vrei să spui?

J.R.: Un empat-intuitiv este cineva care simte sau știe ceva fără să i se spună, fără să fi experimentat înainte, este o capacitate de a percepe emoțiile (celorlalți). Nu reprezintă citirea gândurilor, ci a fi capabil să simți ce simt ceilalți și să fii capabil să intuiești de ce se simt în felul acesta sau cum ar fi necesar să funcționeze ceva sau cum ar fi necesar să se îmbine. Oamenii au denumit-o parapsihic, dar nu este cu adevărat același aspect.

J.W.: Într-un final a fost necesar ca tu să te duci la școală.

J.R.: Așa este.

J.W.: Deci ai mers la școală… În clasa I sau în altă clasă, ți s-a petrecut ceva?

J.R.: După ce am intrat la școală, ceea ce s-a petrecut a fost faptul că cineva venea fie dimineața, fie în timpul zilei să mă ia; persoana făcea astfel ca să mi se permită să plec de la școală, și mă duceau într-o amenajare subterană sau doar într-o clădire obișnuită, ca să facem antrenamentul prin care ei ne-au pus să trecem.

J.W.: A existat o întrerupere între programul şcolii și acest program nou, care cred că este MILAB – despre acesta ne spui?

J.R.: Așa este.

J.W.: Explică ascultătorilor noștri ce este MILAB.

J.R.: Programul MILAB este un program militar de răpiri, fiind una dintre modalitățile care asigurau recrutarea, antrenarea, îndoctrinarea și pregătirea copiilor pentru programe speciale din cadrul PSS și din alte proiecte clasificate. La acea vreme eu credeam că o să merg într-o excursie specială pe teren.

J.W.: Erai și cu alți copii?

J.R.: Da, eram între 3 și 5 copii odată, din câte îmi amintesc. Iar ei ne-au pus să lucrăm la niște puzzle-uri foarte simple. Avertismentul era să nu vorbim între noi. Era necesar să lucrăm în echipe de câte 2, uneori 3, și să lucrăm împreună, să facem acel puzzle împreună. Ce făceau ei era să ne antreneze capacitățile intuitiv-empatice prin lucrul în echipă. Am trecut progresiv la puzzle-uri cu mai multe piese și mai mici și, din nou, nu puteam vorbi. Era necesar să comunicăm non-verbal și să avem încredere în a lucra cu abilitățile noastre intuitiv-empatice. S-a ajuns până la punctul în care exista un puzzle cu mii de piese de o singură culoare la care lucram împreună. Ei au inclus de asemenea legarea la ochi pentru a lucra împreună ca astfel să ne antrenăm capacitățile intuitiv-empatice și lucrul în echipă.

J.W.: Este corect să spunem că ei căutau această calitate în acei copii?

J.R.: Este absolut corect. Ei caută această calitate în oameni deoarece aceasta îi face soldați mai buni, agenți mai buni. Spre exemplu, pentru că ai putea intra într-o încăpere și să te adaptezi unei situații cu 5-6 oameni diferiți, fiind capabil să-i „citeștiˮ pe toți odată, să știi „scenariulˮ, să înțelegi atmosfera.

J.W.: Ai remarcat un proces de rafinare la acești copii? Știai sau vedeai dacă vor reuși sau nu, dacă vor merge mai departe sau nu, ceva de acest gen?

J.R.: Da, au existat copii care nu reușeau, nu progresau și, de obicei, acei copii nu rămâneau, nu se întorceau (la antrenamente). De asemenea, ei au folosit medicație asupra noastră pentru a ne îmbunătății capacitățile intuitiv-empatice și de asemenea pentru a înlesni uitarea – să nu ne amintim unde am fost sau ce am făcut, iar apoi să ne implanteze amintiri false, de ecranare.

J.W.: De ce făceau aceasta?

J.R.: Ei nu doreau ca publicul să știe ceea ce făceau ei și faptul că luau copii de la școală … ca să-i înveţe să facă tot ceea ce ei aveau nevoie ca ei să facă. Dacă lumea afla că ei luau copii de la școală ca să meargă la antrenamente și că îi injectau fie cu medicație experimentală, fie cu substanţe care nu erau pe piață, oamenii s-ar fi revoltat.

J.W.: A existat vreun fel de traumă asociată cu asta?

J.R.: Da.

J.W.: Spune-mi despre aceasta.

J.R.: O parte din antrenament implica găsirea fricilor noastre personale și apoi ei ne provocau în mod repetat acele frici. De exemplu, dacă cuiva îi era frică de înec, îl inundau, folosind realitate virtuală, o realitate augmentată (ca în jocurile video)… Precizez că acestea se petreceau la sfârșitul anilor ’70, cu mult timp înainte ca toate această tehnologie să fie pe piață, iar pentru un copil aceasta era o jucărie uimitoare, era o mare aventură. Doar că ei făceau ca aceste jocuri să fie călătorii traumatizante, asta făceau ei. Așa că au aflat toate fricile mele, de tot ceea ce mi-era frică, fie că erau aspecte mici sau mari, iar apoi mă plasau într-o realitate virtuală unde nu puteam să fac diferența între ceea ce era real și ceea ce era virtual. Şi era necesar să trec prin experiența de a fi omorât prin ardere (foc), să fiu împușcat, sau ciomăgit, sau înecat sau prin diferite căi oribile de a muri. Ei te inundau cu aceste experienţe, pentru a te desensibiliza la ele. Iar fiinţele asupra cărora se realizau toate aceste experimente erau copii.

J.W.: Când ai ajuns acasă după aceste experiențe, părinții tăi au remarcat că erai afectat?

J.R.: Ei bine, ei ne treceau printr-o ștergere a memoriei, oferindu-ne o amintire de ecranare, așa că în loc să îmi amintesc că aş fi fost ars în foc toată ziua, de 5 sau 6 ori, îmi aminteam că am fost la un acvariu, dar coșmarurile erau încă acolo. Aveam coșmaruri, încă aveam perioade când nu puteam să mănânc sau perioade când aveam indispoziții, așa că părinții mei nu aveau nimic pe care să se bazeze, astfel că pentru ei, eu eram doar un copil care creștea. În timpul nopții ne scoteau din case și ne duceau la mall-uri închise peste noapte, și atunci făceam ori mici acțiuni de luptă cu arme sau antrenamente de acțiune imediată, de genul „capturați steagul”, în care noi aveam un mic pistol și purtam un costum care dacă era atins de raza infraroșie îngheța local, ca și cum ai fost împușcat, iar dacă era o împușcătură într-o zonă fatală, costumul tău îngheța complet și era necesar să fie resetat complet, deoarece era o ucidere simulată.

J.W.: Așa.

J.R.: Ne puneau să luptăm unii împotriva celorlalți și aflam/aflau repede cine avea mai multă putere și capacitate pentru strategie. Dar ceea ce s-a petrecut a fost că fiecare nu juca doar pentru el, ci s-au făcut echipe și apoi se adunau împotriva unei singure persoane.

J.W.: Era cumva crearea unei auto-organizări, deci voi vă organizați voi înșivă într-un mod simbiotic, în loc să fiți dirijaţi.

J.R.: Așa este.

J.W.: Deci un antrenament foarte serios.

J.R.: Este foarte traumatizant.

J.W.: Cât timp a durat această perioadă a antrenamentului tău?

J.R.: S-a desfășurat timp de 8 ani, până când am împlinit 13 ani.

J.W.: Deci până ai împlinit 13 ani ai trecut prin tot acest antrenament. Ei nu l-ar fi făcut fără niciun motiv, costă foarte mulți bani. Au investit mult în tine. Ce s-a petrecut în acest punct?

J.R.: Acela a fost anul când m-au scos de la antrenament și m-au pus în serviciu activ.

J.W.: Ce s-a petrecut? Cum au făcut? Ţi-au spus că te vor lua în PSS sau ce au făcut?

J.R.: În această zi anume, i-am întâlnit când mergem în josul străzii, de la școală. Conform cu ceea ce credea restul școlii, eu pur și simplu săream gardul (chiuleam). Dar eram pe stradă şi i-am întâlnit, ca de multe alte ori. M-am suit în spatele mașinii și nu mi-au spus că voi dispărea, că voi intra în serviciul activ.

J.W.: Nu ți-au spus?

J.R.: Nu. Pur și simplu m-au luat. Asta a fost o surpriză. „Surpriză! Ghici ce? Sper că ai spus tuturor la revedere în dimineața asta.ˮ Nu am toate amintirile de la primul meu 20B, nu au revenit încă. Programul „20 și Înapoi” (20B) se bazează pe folosirea tehnologiei avansate; în acest program servești timp de 20 ani și la finalul acelui serviciu ești regresat în vârstă, medical și cuantic, până în momentul în care ai intrat inițial în serviciu și apoi ei te duc înapoi în timp în momentul în care ai intrat inițial în serviciu. Dar tu totuși ai trăit și ai avut acei 20 de ani de serviciu pe care l-ai desfăşurat într-un anumit program, și există un număr de PSS-uri care folosesc această tehnologie.

J.W.: Și au avut grijă de tine când te-ai întors?

J.R.: Când m-am întors, aveam introdus o parte din pachetul „plecare și întoarcere în prezent”, inclusiv programarea ca eu să vreau să merg în serviciul militar. Și se pare că peste noapte am căpătat un interes pentru armată, am vrut să merg la colegiu, am vrut să primesc educația respectivă – am fost o persoană dedicată în acel moment.

J.W.: Ai mers la liceu apoi?

J.R.: Am mers la liceu și am menținut GPA de 3,9 în liceu, care a fost o bursă de merit (Grade Point Average – Media) pentru forțele aeriene ROTC și am fost premiat cu o bursă de studii în inginerie (Reserve Officers’ Training Corp) pentru armata SUA și am ales ingineria.

J.W.: Și ți-ai terminat cei 4 ani?

J.R.: Mi-am terminat cei 4 ani.

J.W.: Și apoi ai intrat în armată.

J.R.: Armata din 20B prin care am trecut a fost fix la începutul carierei mele în armata SUA. Din cel de-a doilea 20B am mult mai multe amintiri. Am fost însărcinat cu o activitate în aceiași zi în care am absolvit colegiul, adică în decembrie 1996, iar două luni mai târziu au modificat ordinele în ceea ce mă priveşte. Ordinele mele inițiale erau să raportez către Fort Leonard Wood, să particip la cursul de bază al ofițerilor, iar înainte cu o zi de data în care se presupunea să plec, am primit noi ordine, fiind însărcinat să merg la biroul de cercetare al armatei din Carolina de Nord. Nu aveam nicio idee de ce, nu am primit nicio explicație pentru asta.

J.W.: Deci la două luni după ce ți-ai început serviciul activ, te-au luat din nou.

J.R.: Din nou.

J.W.: De ce ies acum toți acești oameni în față, relatând amintiri?

J.R.: Se pare că ne ia 15-20 de ani ca amintirile să iasă la suprafață.

J.W.: De ce crezi că se petrece asta?

J.R.: Pentru un motiv sau altul. Amintirile sunt mereu acolo. Pentru mine una dintre ele a apărut la vârsta de 33 de ani, care se petrecea să fie la 20 de ani după primul meu 20B. Am mers pentru o intervenţie chirurgicală ambulatorie și când eram încă sub anestezie – însă eu nu mi-am amintit asta, ci asistentele mi-au spus – am povestit că am fost în spațiu și am făcut parte dintr-un program în cadrul căruia am mers în spațiu și am făcut diferite acţiuni. Bineînțeles, când mi s-a spus asta, am zis: „wow, nu-mi amintesc să fi spus nimic din toate astea”, iar la acea vreme am crezut că este doar un caz în care vorbește anestezia, dar de atunci am realizat că acesta a fost doar un alt semn.

J.W.: Oamenii care conduc aceste programe ar fi cazul să se îngrijoreze din cauza celor care acum au primul val de amintiri care le revin?

J.R.: Eu cred că oamenii care desfășoară aceste programe știu că există 1-3% asupra cărora tehnologia pe care o folosesc pentru ștergerea conștiinței nu funcționează și lor li se întorc amintirile mult mai rapid decât mie. Tehnologia a funcționat asupra mea. Oricine a lucrat în PSS a fost prelucrat, cu toții.

J.W.: Ei bine, vreau să știi că sunt foarte fericit că te-ai decis să ieși în față să-ți spui povestea și o vom prezenta în detaliu în emisiuni viitoare, dar dă-mi voie să te întreb: ți-e frică că te va opri cineva să vorbești?

J.R.: Sunt îngrijorat pentru siguranța celor pe care-i iubesc şi a celor apropiaţi, dar trecând prin aceste programe și amintindu-mi experienţele prin care am trecut, mă simt mult mai motivat să le fac cunoscute, decât să îmi fac griji pentru propria mea siguranță.

Citiți și:

Dezvăluire cosmică – Din interiorul Programului Spaţial Secret – interviu David Wilcock cu Emery Smith – Răpiri ET înscenate (I)

Jared Rand – Un alt insider al Programului Spațial Secret ne dezvăluie tehnologii din altă lume

Sfârşitul jocului 2 (II)

 

yogaesoteric
18 ianuarie 2020

 

Also available in: Français