Dr. Jeffrey Satinover şi Michael Laitman – Conceptul de libertate în fizica cuantică

 

Rav Laitman:
Care este punctul de vedere actual al ştiinţei în legătură cu subiectul libertăţii de alegere?

Dr. Satinover: Ştiinţa modernă privită ca un întreg – şi folosesc termenul „ca un întreg” deoarece voi prezenta imediat o corecţie importantă la aceasta – percepe ceea ce există ca pe o simplă realitate materială. Se referă la realitatea materială ca întreg, ca la o maşinărie complexă. Voi demonstra acest concept folosind modelul trenului de jucărie. Dacă pornim trenul, acesta se va deplasa pe şine şi micuții pasageri se vor mişca odată cu el. Acest model este doar o maşină.

Puteţi spune cu siguranţă că în acest model al trenului de jucărie fiecare dintre părţile sale componente nu are libertate de alegere. În mod similar, majoritatea oamenilor de ştiinţă contemporani vă vor spune că universul fizic este exact ca acest tren de jucărie şi că fiecare acţiune a fiecărei părţi din univers este în totalitate determinată de evenimentele anterioare care au avut loc în univers. Ei chiar vor insista că nu există un alt model. Realitatea este alcătuită doar dintr-un univers şi un „tren de jucărie” în interiorul lui; nu există constructor, nici un inginer care să proiecteze şi să construiască trenul de jucărie.

Pe lângă acest punct de vedere, mai există o ramură a ştiinţei moderne numită „Mecanică Cuantică”. Această ramură specifică faptul că teoria pe care tocmai am prezentat-o este incorectă şi că de fapt există un element de totală libertate în universul fizic în care particulele de atomi nu se poartă în mod mecanic, ci „aleg” cum să se poarte. Folosesc cuvântul „aleg” în ghilimele, deoarece limbajul nostru este prea limitat pentru a explica fenomenul suficient de bine. Adevărata problemă este că ştiinţa nu poate spune nimic despre natura a ceea ce face aceste alegeri și de aceea ele ne apar ca fiind complet aleatoare.

Dacă cineva înţelege în mod corect teoria cuantică – cea mai avansată dintre ştiinţe – atunci poate vedea că există posibilitatea unui real liber arbitru în oameni. Totuşi, ştiinţa modernă nu poate explica cu claritate cum şi unde este folosit acest liber arbitru.

Rav Laitman:
Se pare că, dincolo de natura obişnuită şi accesibilă, particulele au un mod propriu de „a alege liber”, dar cum afectează aceasta fiinţele umane? Toate acestea nu implică faptul că noi avem posibilitatea de a alege în mod liber în viaţa de zi cu zi. Poate că, undeva, în profunzimile materiei, există nişte forțe adiţionale sau probabilităţi care aderă la o regularitate pe care noi nu o cuprindem în determinismul obişnuit.

Dr. Satinover: Corect. Acestea sunt raţionamente subtile şi complexe. Cei mai importanţi oameni de ştiinţă s-au contrazis în legătură cu toate acestea în ultimii 80 de ani. Se pare că electronii, în ciuda limitărilor lor, pot „alege liber” dintre mai multe traiectorii posibile. Electronii nu pot face multe acţiuni; ei nu pot scrie cărţi, nu se pot căsători și nu pot merge la război. Dar, cu toate acestea, cu toate limitările lor, se pare că ei au totuşi un anumit grad de libertate.

Când spun că „electronul alege”, de fapt nu găsesc alt mod de exprimare. Adevărul este că nu ştim cu adevărat cine sau ce face această alegere. Ceea ce noi ştim este că fiecare particulă de materie din univers are un comportament caracterizat de două aspecte: pe de o parte, se comportă în concordanţă cu nişte legi fixe şi, pe de altă parte, se comportă neregulat, fiind influenţată de ceva ce nu face parte din universul nostru cunoscut.

De aceea, cineva poate spune că, de exemplu, crearea universului nostru are, de asemenea, două aspecte – pe de o parte, este un rezultat al proceselor fizice anterioare şi, pe de altă parte, a fost creat de o forţă superioară. Dar ştiinţa nu poate demonstra acest fapt. Tot ce poate demonstra este că noi înţelegem că acţiunile fizice nu sunt determinate doar de acţiunile fizice care le-au precedat. Mai degrabă, noi înţelegem că „altceva” afectează materia, dar ştiinţa nu ne poate spune ce este acel ceva şi cu siguranţă nici cum să-l cercetăm sau să-l confirmăm.

Unii ar putea să afirme că electronii posedă ceva asemănător cu un pseudo-creier propriu care ia aceste decizii, dar eu nu sunt de acord cu această teorie. Cu privire la acest aspect sunteți liberi să credeți ceea ce doriți.

Când un obiect cuantic se conectează cu un alt obiect cuantic, acesta inițiază procesul de decizie, ce se datorează conexiunii dintre ele. Acest proces poate fi corelat cu un observator care priveşte particula, dar nu este obligatoriu ca observatorul să fie prezent.

Adevăratul mister nu rezidă în problema observatorului extern, ci în faptul că se pare că există o anumită libertate intrinsecă materiei. Această libertate ne indică „ceva” care este dincolo de universul material, fără să ne spună însă nimic despre natura acelui „ceva”.

Rav Laitman:
Nu înţeleg de ce nu ne-am ciocnit de acest mister până acum. Când cercetăm trupul uman şi psihologia umană, nu găsim nicio forţă latentă care să cauzeze comportamente inexplicabile. Este ciudat că a fost necesar să împărţim atomii în cele mai mici particule, pentru ca în cele din urmă să descoperim că nu există nimic în ele, decât o minusculă explozie de energie și să constatăm că, în cele din urmă, nu ştim unde se vor deplasa şi nici măcar dacă avem de a face cu o undă sau cu o particulă. Nu ar avea mai mult sens ca mai întâi să găsim aceste forţe ascunse la un nivel mult mai înalt, unul care este direct legat de conştiinţa ființei umane? Care este motivul pentru care fizicienii, care studiază atomii fără viaţă, sunt cei care brusc găsesc o viaţă ascunsă în aceste particule?

Dr. Satinover: Cred că aceasta este una dintre marile ironii ale secolului 20. Fizica newtoniană a descoperit un univers fără viaţă. Punctul de vedere care afirmă că materia este lipsită de viaţă şi care o percepe ca pe o maşină a evoluat ca o ramură a cercetării în fizică, chimie şi biologie. În cele din urmă, fizicienii au generat percepţia că, la fel, ființele umane nu sunt altceva decât niște maşini.

La nivelul vieții de zi cu zi, din punct de vedere intuitiv şi emoţional, ne experimentăm pe noi înșine ca fiind creaturi libere care fac propriile lor alegeri. Mai mult decât atât, psihologii pleacă de la premisa că pacienţii lor au libertate de alegere. Dacă m-aș gândi la pacienţii mei ca la nişte maşini, aş renunţa la practica de psiholog.

Cu toate acestea, premisa rezonabilă şi riguroasă valabilă de la începutul secolului 17 şi până în secolul 20, o premisă la care toate ştiinţele au aderat, este aceea că toate cele ce există sunt nişte maşini. Este adevărat că cei mai mulţi oameni nu se simt ca nişte maşini în viaţa de zi cu zi, şi de aici inconsistenţa dintre punctul de vedere ştiinţific şi modul în care oamenii îşi conduc propriile vieţi. Medicina modernă, psihiatria modernă şi toate doctrinele care cercetează conştiinţa umană şi sistemul nervos nu lasă spaţiu pentru presupunerea că oamenii au liber arbitru.

Rav Laitman:
Ceea ce spuneţi implică faptul că fizicienii, de asemenea, nu au vrut să accepte un sistem non-mecanic. Totuşi, descoperirile ce au rezultat în urma experimentelor ne-au forţat să recunoaştem faptul că există o altă forţă care anulează rezultatele deterministe pe care noi le-am anticipat.

Dr. Satinover: Aceasta este exact ceea ce s-a petrecut. Și a fost evident doar atunci când anumite experimente riguroase din mecanica cuantică au fost realizate la nivel subatomic. Primele rezultate au lăsat oamenii de ştiinţă stupefiaţi. Einstein, de exemplu, a sprijinit punctul de vedere conform căruia lumea ar fi o maşinărie lipsită de viaţă. El a crezut că mecanica cuantică era imposibilă şi chiar a definit-o ca fiind „nebunească”. Ideea că ar putea exista o anumită libertate la nivelul materiei l-a făcut să proclame binecunoscuta sa aserţiune: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul”.

Deşi Einstein a folosit cuvântul „Dumnezeu”, el a făcut aceasta într-un mod cinic. Ce voia să spună este faptul că la nivelul materiei nu poate fi vorba de niciun fel de libertate, ca cea demonstrată de experimente. El şi-a dat seama că, dacă libertatea ar exista la acest nivel al materiei, aceasta ar însemna sfârşitul ştiinţei, şi de aceea a spus că ştiinţa nu poate fi structurată pe astfel de concepte.

Rav Laitman:
De ce ar însemna aceasta sfârşitul ştiinţei? Oare nu ne-au impus cercetările ştiinţifice să progresăm şi să ne modificăm punctele de vedere? De ce sunt atât de mulţi oameni de ştiinţă care spun că ne apropiem de sfârşitul ştiinţei?

Dr. Satinover: Mai întâi, Einstein a greşit când a crezut că acesta ar fi sfârşitul ştiinţei. El a greşit, de asemenea, când a crezut că mecanica cuantică este falsă. Cercetările în domeniul mecanicii cuantice ne-au arătat că există limite în ceea ce privește cunoaşterea ştiinţifică. Oamenii de știință din domeniul teoriei cuantice au ajuns la graniţele cercetării şi apoi au părăsit-o.

Cred că cel mai important aspect aici este acela că teoria cuantică arată foarte clar că există o limită în capacitatea de cunoaştere a ştiinţei şi în acelaşi timp arată că există „şi altceva” de cealaltă parte a graniţei. Am observat că mulţi oameni omit acest aspect şi se pierd undeva între teoria cuantică şi spiritualitate. Teoria cuantică afirmă fără echivoc faptul că ştiinţa poate atinge acea limită şi dovedește că ea există, dar teoria cuantică spune de asemenea că ştiinţa nu poate afirma nimic despre ceea ce se află în spatele acestei graniţe. Nu este în puterea științei de a descoperi aceasta şi, în acest punct, ştiinţa îşi admite propriile limite.

Rav Laitman:
Percepţia noastră despre realitate provine din cercetările noastre despre aceasta. Este creată în interiorul nostru, în concordanţă cu simţurile şi cu percepţiile noastre. Este foarte posibil ca, dacă am fi fost creaţi cu o structură mentală şi intelectuală care ne-ar fi permis să analizăm în mod diferit ceea ce vedem, să fi putut trece acea graniţă. Cu alte cuvinte, dacă această limită poate fi datorată însuşirilor noastre actuale, poate că ea există doar în stadiul nostru prezent de dezvoltare. Este posibil să găsim o cale de a ne transforma caracteristicile şi să trecem acea graniţă?

Permiteţi-mi să mă exprim diferit: este posibil ca tot ceea ce noi nu ştim despre particulele cuantice să provină din faptul că suntem încorsetaţi într-un cadru al timpului, spaţiului şi mişcării? Dacă am fi eliberați cumva de această graniţă, am putea oare să vedem întregul proces în mod diferit? Ar putea necunoscutul să devină cunoscut dacă ne-am îmbunătăţi calităţile?

Dr. Satinover: În această discuţie, am ales în mod deliberat să las deoparte punctul meu de vedere personal despre lume, despre spiritualitate. Nu sunt expert în niciunul dintre aceste domenii. Urmăresc aici să îndeplinesc rolul unui emisar al lumii ştiinţifice şi să rămân imparţial în legătură cu ce poate şi ce nu poate ştiinţa să facă.

Este posibil ca fiinţele umane să fi fost emanate ca niște creaturi ce sunt înzestrate cu un potenţial spiritual, care le permite să treacă acea barieră. Ca fiinţă umană, îmi doresc cu putere aceasta şi cred că toţi oamenii vor face eforturi în această direcție. S-ar putea ca o metodă ştiinţifică ce ne permite să facem posibilă această trecere să fie Cabala. [Cei doi interlocutori sunt evrei – n.n.]

Totuşi, ştiinţa ne cere să fim vigilenţi şi să îi recunoaştem limitele. Ştiinţa poate conduce umanitatea către zona de graniţă, dar nu o poate face să o traverseze. Cu alte cuvinte, un om de ştiinţă nu poate folosi teoria cuantică ca pe o metodă de a traversa graniţa pe care metoda însăşi o arată.

Rav Laitman:
Referitor la argumentul că există posibilităţi infinite în jurul nostru, nu este oare cercetătorul ştiinţific cel care alege dintre ele?

Dr. Satinover: Nu ştim aceasta. Teoria cuantică demonstrează că anumite particule aleg o traiectorie şi altele aleg altă traiectorie; dar nu putem spune de unde provine această alegere. Nu se poate spune nimic despre aceasta dintr-un punct de vedere ştiinţific; este un mister total.

Înțelept este să recunoaştem misterul, nu să pretindem că avem un răspuns pe care nu-l avem. O asemenea recunoaştere ne poate face să ne dăm seama că există „ceva” dincolo de realitate. Această recunoaştere nu ne spune ce este acel „ceva”, dar ne poate determina să începem să ne punem întrebări în legătură cu acest „ceva”.

Citiţi şi:

Când Einstein l-a întâlnit pe Tagore: Conversaţia istorică a celor mai puternice minţi despre religie şi știință

Fizica cuantică ne explică actualmente sensul vieţii

 

yogaesoteric
25 aprilie 2020


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More