Dumnezeu este oricând gata să ne ofere cea mai frumoasă prietenie posibilă (I)


Sfaturile părintelui Pantelimon de la mănăstirea Oașa


Tineri bătrâni la 16 ani

Reporter:
Ce fel de tineri vin aici?


Părintele Pantelimon:
Altfel de tineri vin aici. Spuneam odată că noi la mănăstire ducem o viaţă ca în poveşti. Cum e basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi viaţa de mănăstire este aşa o cale care te duce de la bătrâneţe spre tinereţe şi de la moarte spre viaţă. Şi atunci, tinerii vin aici pentru că aici găsesc tinereţea ca mod de a fi, ca stare permanentă, ca promisiune.

Când eram elev eram îngrozit de gândul că voi ajunge adult pentru că mi se părea că adulţii nu mai au nicio sclipire în ochi, nu mai au niciun ideal de viaţă şi trăiesc un cotidian plat, că se plafonează. Eram îngrozit de gândul că şi ei au fost tineri ca mine şi uite cum au ajuns şi eu sunt tânăr şi voi ajunge la fel. Nu ştiam cum să evit ceea ce eu consideram o condamnare la o îmbătrânire a sufletului, la o moarte a idealului.

Cât eşti tânăr crezi în ideal, dar când înaintezi în vârstă se consumă acel entuziasm şi acea efervescență specifică tinereţii, şi oamenii intră într-o rutină. Pentru mine acesta a fost un argument care m-a dus pe calea mănăstirii. Un argument întrupat în persoana părintelui Teofil Părăian. Când l-am întâlnit pe părintele Teofil aveam vreo 16 ani şi părintele avea vreo 65 de ani şi în momentul întâlnirii eu m-am simţit mai bătrân, mai murdar şi mai uzat decât părintele Teofil.

Omul e făcut pentru o tinereţe veşnică

Tinerii care vin aici vin pentru că identifică tinereţea ca stare şi ca destin. Destinul vieţii de mănăstire sau destinul oricărui om este tinereţea. Omul este făcut pentru o tinereţe veşnică, dacă el însă îşi cheltuie potenţialul vieţii atunci el îşi cheltuie acel talant al tinereţii şi cu el dispare orice strălucire şi din suflet şi din privire.

Reporter:
Ce simţiţi când vin aşa de mulţi tineri?


Părintele Pantelimon:
Noi simţim că suntem în stare de asediu. Dar este un sentiment pe care nu îl percepem negativ, ca pe o povară, ci ca pe o provocare. Adică e mult mai confortabil fără tineri. Tinerii sunt cum sunt ei, gălăgioşi, uneori dezordonaţi dar pentru noi sunt o provocare pentru că trebuie să ne depăşim şi noi condiţia noastră ca să le facem faţă. Şi condiţia intelectuală şi nivelul de înţelegere al vieţii şi al provocărilor.

Sunt o provocare benefică, ne îndeamnă să ne depăşim. Să nu foloseşti un limbaj de lemn şi nu să fi demodat și nerealist. E o tinereţe pe care o tot reinvesteşti. Ce e specific tinereţii e o dinamică. Viaţa de mănăstire, cu toate că pare o mişcare circulară, este de fapt o mişcare în spirală. Cercul nu ajunge niciodată în acelaşi punct din care a plecat, este sau mai sus sau mai jos.

De multe ori tinerii vor, dar nu au definit ceea ce vor. Şi tu îi ajuţi să îşi definească dorinţele. Dorinţele autentice pentru că există şi alte dorinţe induse. Toată industria comerţului ştie foarte bine să genereze dorinţe la care să răspundă cu produse. Pe lângă acestea sunt şi dorinţe reale, de multe ori nedefinite. Când te adresezi unui tânăr trebuie să ştii să te adresezi din interiorul lui, nu să-i vorbeşti din afară.

Mănăstirea, ca un sportiv

E foarte important să le vorbeşti din interior, ei să se oglindească în tine. La mănăstire este şi un model de comunitate, un mod de a socializa. Într-o mănăstire bine închegată sunt fundamentale solidaritatea şi sincronizarea. Adică mănăstirea ca obşte este ca un sportiv care escaladează un munte, un perete vertical. Acolo fiecare membru, fiecare muşchi trebuie să se concentreze la urcuş şi să se sincronizeze perfect cu celelalte componente ale trupului. Aşa este obştea mănăstirii: un trup care escaladează un munte.

Reporter:
La adulţi unde se pierde tinereţea?

Părintele Pantelimon: Se pierde la tinereţe, atunci se pierde tinereţea. Adică tinereţea este o zestre cu care tu te naşti în viaţa de adolescent. Nu te naşti de la început, ci mai este o naştere în adolescenţă, o trezire, o conştientizare a propriei identităţi şi atunci tânărul se trezeşte dintr-o dată înzestrat cu multe puteri, şi sănătate şi inteligență şi perspicacitate şi entuziasm şi cu foarte multe alte puteri… Foarte multe calităţi care crede el că sunt un capital infinit, care nu se va secătui. Dispunând de acest capital în interes personal, în interes egoist pentru propriile plăceri, fără să îşi dea seama că ele se consumă. Şi după ce s-au consumat nu le mai poţi decât cu multă osteneală recupera. Deci atunci se cheltuie tot acel capital. Iubirea este necesar să fie înmulţită, la fel şi inocenţa.

E foarte important să ştii să îmbătrâneşti frumos. Uitaţi-vă, prin comparaţie, ce frumos îmbătrâneşte o casă tradiţională ţărăneasca, ce frumos îmbătrâneşte şi cu demnitate moare şi se stinge şi se integrează în natură şi cum moare o clădire bătrână de sticlă, modernă, de metal şi polistiren… cât de urât îmbătrâneşte. La fel e şi cu omul. Omul care se alimentează din tradiţie şi credinţă îmbătrâneşte frumos, pe când omul care se alimentează din necredinţă şi dintr-o viziune materialistă îmbătrâneşte ca oraşele de fier în care trăim, adică îmbătrâneşte artificial, urât.

Reporter:
Aţi spus că inocenţa este necesar să fie înmulţită. Cum să o înmulţim?

Părintele Pantelimon: Orice virtute o dobândeşti în relaţie. Nu poţi să dobândeşti o virtute sau valoare din cărţi. Cartea conţine o informaţie dar nu are şi puterea să te ducă la îndeplinire.
Călugăr înseamnă „bătrân frumos”. „Kalos” în greacă înseamnă şi frumos şi bine, de unde ne vine filocalie care înseamnă iubire de bine, de frumos. „Geron” înseamnă bătrân. Virtuţile bătrânului nu mai sunt aceleaşi cu ale copilului. Inocența nu mai este aceeaşi ci este lucrată.

Distracţia inferioară e o fugă de sine

Tu dacă la un moment dat îi pictezi omului tot peisajul lui lăuntric în faţă şi îi arăţi că înţelegi exact toate stările prin care trece, atunci se deschide. Atunci când se întâlneşte cu adevărul, îl recunoaşte. În momentul în care se întâlneşte cu propriul său adevăr pe care poate nu şi-l vedea sau de care nu era conştient, adevăr care de cele mai multe ori este dureros. De aceea oamenii şi evită să se întâlnească cu ei înşişi pentru că întâlnirea cu ei înşişi este foarte incomodă şi atunci oamenii preferă să fugă de ei înşişi. Asta înseamnă şi cuvântul distracţie. „Distra ego” înseamnă fugă de sine, deci o fugă înspre distracţie înseamnă o fugă de sine, pentru că întâlnindu-te cu tine dintr-o dată îţi vezi aspectele negativele şi se poate spune că intră în criză conştiinţa ta.

Omul dezvoltă această capacitate de autoamăgire şi autoînşelare tocmai ca să aibă un confort al conştiinţei, pentru că o conştiinţă nemulţumită crează o stare de nemulțumire în sine. Toţi oamenii din ziua de azi nu mai sunt dispuşi să facă efort, toţi oamenii sunt orientaţi spre confort, inclusiv unul al conştiinţei sau psihic, şi atunci e greu să fii sincer şi îţi trebuie curaj.

Curajul ne salvează

Omul când are curaj nu mai este atent la confort sau suferinţă. Curajul te scoate din zona senzorialului. Omul, când are o atitudine curajoasă, nu-l mai interesează aspectele astea – că ai de suferit, că o fi bine, că n-o fi bine, eşti foarte hotărât în ceea ce faci, eşti foarte motivat şi poţi să suporţi foarte multe şi puterea de suportare creşte exponenţial. Asta face curajul.

Probabil că este şi altă receptivitate aici pentru că nu se predă în baza unui curs sau a unei programe şcolare. De fapt noi nu predăm, noi mărturisim care este experienţa noastră şi care sunt concluziile la care noi am ajuns în urma unei frământări de zeci de ani. Am tot frământat la ele, după ce am venit în mănăstire, după ani de zile încă mai descopeream tot felul de mecanisme şi resorturi din adâncul fiinţei care erau strâmbe şi care generau în continuare o atitudine şi gândire strâmbă în raport cu lumea, cu oamenii, cu Dumnezeu.

Şi ne-am tot uitat în adâncul nostru până am corectat şi poate nu am reuşit să descoperim toate mecanismele defecte din subteranele gândirii. Dar astea sunt concluzii care vin din viaţă, nu sunt lucruri care vin din manual. Tinerii care vin aici au altă deschidere. De multe ori chiar dacă nu o au, deschiderea se produce aici pentru că orice spaţiu se impregnează de gândurile, emoţiile pe care le are omul. Omul sfinţeşte locul la fel cum şi demonizează locul. Îl şi sfinţeşte, îl şi profanează în funcţie de stările lui interioare. Atunci, mănăstirea fiind un spaţiu al deschiderii sufletului către Dumnezeu, intrând în acest spaţiu, această ambiantă, această energie a locului declanşează şi în tine o deschidere. Şi de aceea şi tu te deschizi.

Omul face binele la măsura lui, mică, dar vine Dumnezeu şi o amplifică. De aceea se spune că deznădejdea este cel mai mare păcat, pentru că omul deznădăjduit încetează să mai lucreze. În momentul în care el încetează să mai lucreze binele, îl blochează pe Dumnezeu. Chiar dacă omul e păcătos el trebuie să se străduiască să facă binele.

Ce găsesc tinerii în mănăstire

Tinerii care vin aici fac lucruri care depăşesc cu mult măsura pe care o au ei acasă şi le fac împreună. Asta îi ajută să le fie foarte uşor, să nu le simtă ca pe o povară. În timpul muncii ai tot timpul câte un călugăr pe lângă tine, câte un preot care, în funcţie de situaţia în care eşti, te îndeamnă, îţi spune despre viaţa lui, mie asta îmi place.

Primul lucru pe care îl facem este să le consumăm energia, să îi calmăm, şi atunci îi ducem fie la treburi, fie îi urcăm pe munţi. Facem ceva să le umplem ziua de dimineaţă până seara şi ei se liniştesc şi au altă linişte, dispoziţie sufletească şi capacitate de a discuta şi a asimila.

Se zâmbeşte mult şi la oraş, toate afişele îţi zâmbesc, toate angajatele, vânzătoarele îţi zâmbesc. Dar dincolo de zâmbet nu este nimic. Este un mare gol sau am putea să spunem că este o mare minciună în multe cazuri în spatele acelor zâmbete.

Reporter:
Aţi făcut Arte?

Părintele Pantelimon: Da. 5 ani de zile şi la câteva zile după licenţă am venit la mănăstire. Aveam 23 de ani şi de atunci au trecut 16 ani. Ruperea de lume s-a produs cu ezitări şi îndoieli şi incertitudini, pentru că nu ştiam dacă pot să duc acest mod de viaţă care este destul de abrupt. Am plecat la mănăstire să mă hotărăsc dacă sunt sau nu de mănăstire.

Ca tânăr aveam idealuri. Și mă refer la idealuri, nu la utopii. M-am gândit la un principiu pe care l-a enunţat părintele Teofil Părăian: zicea că ce faci, te face. Lucrurile pe care le faci intră în componenţa ta şi te modelează. Orice faci începând de la gând, de la faptă, de la cuvânt, intră în componenţa ta şi te modelează, toată informaţia care intră în tine pe toate căile, şi atunci am început să gândesc acel principiu invers. Dacă eu am un ideal de devenire, ce fapte ar trebui eu să fac în sensul împlinirii idealului pe care îl aveam. Mi-am dat seama că în lume nu aveam resurse interioare suficiente şi mi-am dat seama că dacă aş fi rămas în lume m-aş fi condamnat la o viaţă comună din punctul meu de vedere, adică aş fi naufragiat în mediocritate. Şi m-am gândit că viaţa de mănăstire te poate modela în sensul în care eu proiectam atunci un ideal de a fi.

Aveam ezitări pentru că viaţa de mănăstire înseamnă o viaţă de privaţiuni. Renunţi la carieră, renunţi la bucuria unei iubiri, unei familii şi aşa mai departe. Nu ştiam dacă pot să renunţ la toate acestea, dar stând la mănăstire mi-am dat seama că nu îmi lipseşte nimic.


Citiți a doua parte a articolului


Citiți și:

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: «Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ» 

DUMNEZEU TATĂL se revelează fiecărei fiinţe umane în funcţie de capacitatea acesteia de a primi şi simţi 

 

yogaesoteric
7 octombrie 2018

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More