Dumnezeu este oricând gata să ne ofere cea mai frumoasă prietenie posibilă (II)


Sfaturile părintelui Pantelimon de la mănăstirea Oașa


Citiți prima parte a articolului 


Reporter:
Ce vă lipseşte din viaţa de lume?

Părintele Pantelimon: Nimic. Dacă îmi lipsea ceva probabil că nu mai eram aici. Asta a fost o uimire de a mea, stând în mănăstire să văd că nu îmi lipseşte nimic. Am regrete, dar nu pentru ceva din lume ci pentru nedesăvârşirile mele. Nu am ajuns să lucrez la potenţialul meu maxim. Sunt la 60-70%, e puţin.

Am avut un prieten care a murit mergând pe munte, era de vârsta mea. Şi m-am gândit, eu dacă aş muri aş avea regrete? Şi mi-am dat seama că da. O succesiune de neîmpliniri duc la neîmplinire. Un om nu poate să ajungă la împlinire dacă nu este în fiecare moment al vieţii împlinit. Or numai o succesiune de împliniri duce la împlinire, pentru că omul în orice moment al vieţii este un rezumat al vieţii lui de până atunci. Şi atunci am început să îmi evaluez aşa viaţa şi să îmi dau seama că trebuie să trag mai mult de mine că mai am încă potenţial nelucrat şi că potenţialul se reînnoiește numai epuizându-l.

Reporter:
Potenţial în ce sens? Faceţi-mă să vizualizez o neîmplinire.

Părintele Pantelimon: Orice om este înzestrat cu nişte resurse, fizice, intelectuale, spirituale şi am putea să adăugăm şi resursele culturale. Şi toate aceste resurse este necesar să fie lucrate. Omul tot timpul este necesar să se depășească pe sine, să înainteze pe toate aceste patru căi de angajare în viaţă. Zice părintele Teofil că omul trebuie să se depăşească prin credinţă şi să se dăruiască prin iubire. Nu este suficient numai să ai iubire dacă nu ai ce să dăruieşti, dacă ceilalţi nu se pot împărtăşi de ceea ce reprezinţi tu. Şi atunci părintele a impus acest binom: să te depăşeşti prin credinţă şi cultură şi să te dăruieşti prin iubire. Şi atunci ar trebui să fie o constantă a vieţi această dinamică a depăşirii, pentru că dacă nu te depăşeşti, oamenii se plictisesc de tine.

Oamenii nu îşi mai cunosc măsura

Tot timpul să aduci o noutate şi când zic noutate nu mă refer la diversitate care este cumva o noutate răsturnată pe orizontala existenţei, ci noutate ca înnoire, ca aprofundare, ca esenţializare a ta. Este necesar să pătrunzi tot mai profund în tine, să activezi tot mai mult potenţialul din tine, potenţial care este latent.

Noi nici nu ştim care este măsura omului. Trăim cu o conştiinţă a unei măsuri foarte chircite a omului. Noi singuri ne punem limite pentru că nu avem curajul să ne gândim mai mult. Oamenii nu mai ştiu care este măsura umanităţii. Când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin viaţa Sa şi cuvintele Sale El ne-a revelat ce este Dumnezeu dar şi ce este omul, care este măsura omului.

Reporter:
Pentru dumneavoastră ce este Dumnezeu?

Părintele Pantelimon: Dumnezeu pentru mine este cea mai frumoasă prietenie posibilă. Asta este Dumnezeu. Cea mai frumoasă relaţie dintre toate relaţiile posibile, singura care nu trădează şi singura care şi-a manifestat prima prietenia.

Reporter:
Aţi avut trădări?

Părintele Pantelimon: Da, orice om trădează. În momentul în care într-o relaţie eu sunt preocupat de propriile interese eu te trădez pe tine.

Iubirea de sine ne-o dă Dumnezeu ca măsură. Zice să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău ca pe tine însuţi, deci iubirea de sine este măsura iubirii aproapelui. Sfinţii Părinţi fac distincţie între iubirea de sine şi iubirea iraţională de sine şi zic că măsura tuturor relelor este iubirea iraţională de sine sau, am putea spune, iubirea iraţionalului din sine. Înseamnă că atunci când te iubeşti pe tine însuţi în mod real, urmăreşti împlinirea ta.

Dacă oamenii n-ar avea iubire de sine, care este şi măsura iubirii aproapelui, nu l-ar căuta pe Dumnezeu. Nu şi-ar dori propria împlinire. Egoismul fals sau iubirea iraţională de sine este o deviere a iubirii de sine care este de fapt motorul care întreţine această dinamică a devenirii umane.

Ce este adevărata fericire

Nu trebuie să îţi doreşti să fi în fiecare moment fericit, cred că este vorba de o neînţelegere a omului în raport cu ce este bine pentru el şi cu ce nu este bine. Omul consideră că, dacă are o problemă, este nefericit. Dar nu problema îl face nefericit, ci frica de ea. Domnul Hristos nu ne învaţă, nu ne scapă de problemele exterioare, ci exorcizează frica de ele. Și atunci când nu îţi mai este frică de ele, eşti deasupra lor. Oamenii îşi gândesc fericirea ca fiind o absenţă a oricăror probleme din viaţa lor şi întotdeauna când apare o problemă încearcă să o elimine, nu să o rezolve. Eu traduc fericirea în sentimentul de împlinire.

Reporter:
Dumneavoastră aţi avut momente de fericire?

Părintele Pantelimon: Da, cum să nu. Sunt sentimente complexe, nu poţi să spui că e euforie sau împlinire, sunt sentimente suprapuse.

Credinţa este o vedere şi un model de a cunoaşte. Aşa cum simţurile ne sunt date pentru a pătrunde în tainele realităţii materiale, credinţa este la celălalt capăt al minţii. Am putea spune că pipăim nevăzutul cu credinţa. Este un mod de cunoaştere la fel de veridic pentru cel care o are ca şi vederea, ca şi cunoaşterea aceasta prin raţiune.

Credinţa o ai. Aş putea spune că nu există om care să nu aibă conştiinţa propriului suflet. Niciun om nu se poate concepe pe sine ca nemaiexistând. Nu este doar o frică de moarte, nu este doar un instinct al supravieţuirii, ci orice om are acel sentiment că este mult mai mult decât aspectul său văzut. Lumea care este în sufletul nostru este creată din aceeaşi materie ca sufletul nostru. Şi dincolo de lumea spirituală este Dumnezeu, care este dincolo de toate şi care le cuprinde pe toate.

Dumnezeu ţi se descoperă dacă eşti sincer. Să fii sincer înseamnă să nu fi interesat, pentru că interesul alterează vederea realităţii. Atunci când eu sunt interesat într-o relaţie cu cineva, interesul îmi distorsionează imaginea celuilalt.

Reporter:
Cum îl găsim pe Dumnezeu?

Părintele Pantelimon: Dumnezeu te găseşte. Cine se aseamănă, se adună. Dacă vrei să te aduni cu Dumnezeu, este necesar să i te asemeni. Dumnezeu e Dumnezeu. Dar s-a făcut şi om şi ne-a arăt ce înseamnă să fii om. Nu trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu în dumnezeirea Sa, ci în umanitatea asumată de Dumnezeu. Să fim oameni de omenie, să fim oameni buni.

Credinţa este accesibilă oricui; este foarte simplu. Am putea reduce credinţa la un dicton: ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le întâi voi lor. Atât. Nu este nimic complicat. Nu este nimic iniţiatic în credinţă. Numai să fii bun.

Relaţia cea tainică cu Dumnezeu

Să nu avem cu Dumnezeu o relaţie interesată, în care eu numai îi cer, ci să avem pur şi simplu o relaţie, o relaţie de dragul relaţiei. E ca şi când eu nu m-aş uita niciodată la tine ci m-aş uita la ce aş putea să iau de pe tine. Ce ai tu şi ce aş putea să obţin de la tine, asta înseamnă să ai o relaţie interesată cu Dumnezeu. E foarte dureros pentru Dumnezeu să fie privit în acest fel de oameni. Dar oamenii nu mai ştiu în ziua de azi să gândească altruist şi gândesc în termenii eficienţei, în termenii propriului interes. Dumnezeu se ascunde în simplitate. Numai cineva care este slab vrea să pară tare.

Călugărul este o sfidare la adresa lumii. Din punctul meu de vedere viaţa de călugăr este cel mai nonconformist mod de viaţă. Un călugăr se fereşte de a cădea în rutină, în mediocritate. Această fugă de rutină te ţine într-o excentricitate continuă.

Este o viaţă frumoasă viaţa de mănăstire. Oamenii în ziua de astăzi nu ştiu să mai recupereze frumosul. Aş putea spune că frumosul este o sursă de fericire, dar când mă refer la frumos, mă refer în sens mult mai amplu. Şi un comportament este frumos. Frumuseţea nu este altceva decât o conştiinţă că există dincolo de lumea asta ceva mai frumos şi că lumea asta oglindeşte o altă realitate.

Reporter:
De ce depinde transformarea în bine a unui om?

Părintele Pantelimon: De propria libertate. Dacă vrei să fii bun, îţi lucrezi binele. Bineînţeles, cu ajutorul lui Dumnezeu. Transformarea în bine înseamnă transformarea în a fi bun. Zicea părintele Părăian că măsura sfinţeniei este măsura bunătăţii. Un om cât e de bun, atât e de sfânt.

Reporter:
Dacă de sfatul dumeavoastră ar depinde fericirea unor oameni, ce le-aţi spune?

Părintele Pantelimon: Ce le spun e să îşi asume viaţa şi să se asume pe ei înşişi. Din această asumare începi să trăieşti. În momentul în care te împaci cu tine însuţi, te accepţi aşa cum eşti. Nu îţi doreşti să fii altcineva.

Eu zic că viaţa trebuie recuperată. Să îţi recuperezi propria gândire, propria identitate, să gândeşti în termenii tăi, să te întrebi cine eşti. Să ai o opinie care să fie a ta, nu să îţi fie indusă din mediu. Eu când am mers la biserică, fiind tânăr, nu am mers pentru că îmi plăcea la biserică. Aveam aceeaşi reacţie de repulsie faţă de ritualism şi instituţie. Am mers la biserică nu de voie, ci de nevoie, pentru că mă simţeam murdar sufleteşte şi simţeam că în biserică este o putere care e curată. Mergeam la slujbă şi nu ştiam ce slujbă este, dar simţeam că este un loc care mă curăță.

Tinereţea, un dar ascuns ce ne vine de la Dumnezeu

Sunt foarte bucuros că am plecat de tânăr la mănăstire pentru că mi se pare că lui Dumnezeu trebuie să îi dai ce e mai bun. Nu e un cerşetor, să îi arunci resturile, este necesar să Îi dai ce e mai frumos. Îi dai cei mai frumoşi ani ai vieţii tale, de asta este bine să îţi descoperi vocaţia de tânăr, pentru că o încarci cu cele mai curate puteri care se manifestă în special la tinereţe.

Reporter:
Ce le recomandaţi tinerilor?

Părintele Pantelimon: Îndemnul meu este să te defineşti tu pe tine însuţi. Asta presupune efort, e mult mai facil pentru un copil să se joace pe calculator decât să deseneze. Eu am ajuns să pictez pentru că nu am avut televizor, jocuri pe calculator. Dacă aş fi avut, n-aş fi rezistat fascinaţiei. Ce le recomand tinerilor este să îşi recupereze timpul, pentru că cine controlează timpul, controlează formarea personalităţii.

Oamenii cred că pentru a deveni mai profunzi este necesar să facă altceva, să ducă un altfel de viaţă. Noi zicem că nu trebuie să duci un altfel de viaţă, ci este necesar să duci altfel aceeaşi viaţă. Să faci altfel lucrurile pe care le faci. Omul nu se sfinţeşte numai prin rugăciune, se sfinţeşte prin tot ceea ce face. Prin felul în care merge, prin felul în care se comportă în trafic, prin felul în care se comportă la serviciu, în relaţia cu ceilalţi oameni. Toate este necesar să ajungă să devină o rugăciune. Gândiți-vă cum era viaţa omului de la ţară: casa era o prelungire a bisericii şi un simbol al lăcaşului din Împărăţia Cerului. Şi munca îi aducea aminte de Dumnezeu, tot ce făcea îl ducea cu mintea la Dumnezeu. Ţăranii se sfinţeau nu doar prin rugăciune, ci prin tot ce făceau. Omul, dacă vrea să se transforme în bine, este necesar să modifice raportarea la tot ce face. Părintele Arsenie Boca zicea că este fundamental ca omul să aibă o concepţie de viaţă creştină. Adică să mă comport, să mă adresez, să îmi încreștinez comportamentul, ţinuta, atitudinea în relaţia cu aproapele.


Citiți și:

Yoga spontană la români 

Cum învaţă oamenii să-L recunoască pe Dumnezeu 
Fericirea lui DUMNEZEU (I)

 

yogaesoteric
14 octombrie 2018


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More