Eminescu și Vlahuță ‒ Doi corifei ai condeiului de aur

„Arta izvorăște și respiră aerul epocii în care se naște, iar artistul este sinteza spiritului general al societății în care trăiește.” – Alexandru Vlahuță

„S-aprinzi în bolta vremii aștri / din zborul tristului tău gând… / Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii / Că tu te mistui luminând?” – Alexandru Vlahuță, Lui Eminescu

Viitorul mare artizan al literaturii daco-române Alexandru Vlahuță, poetul „Cuvântului” și al „Iubirii” de Neam, ingeniosul zugrav care a înrămat eternității „România pitorească”, s-a născut în Vatra veșniciei: „într-un cătun sărac de pe valea Similii, într-o casă veche, acoperită cu trestie, o săliță între două odăi podite cu scânduri de stejar, în fund un iatac c-o ferăstruie ce dă în livadă, păreții și bagdadiile albe, prispa lipită cu lut, ograda largă din sus de poartă, heiurile gospodăriei, de jur împrejur gard de nuiele, încununat cu mărăcini, iar dincolo de gard, în toate părțile, dealuri rotunde, cu dumbrăvi pe coamă, cu holde-nvârstate pe dulcea revărsare a coastelor până-n șiragul de sălcii de pe malul gârlei ‒ acolo-i toată copilăria mea, sărmana mea copilărie!” (Note, în Semănătorul, an.I (1902), nr. 19 (5 aprilie), nr.23 (5 mai), nr. 26 (27) )

„Cum ieși din Râmnic, pe șoseaua ce suie spre Râul Vadului, vezi în stânga Cetățuia, un schituleț înfipt în vârful unui deal înalt și țuguiat, loc de strajă și de apărare în zilele de viforoase învăluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumați (unul dintre cei mai mari Voievozi români, nebiruit în 17 lupte cu otomanii) și ucis, împreună cu fiul său Vlad, de boierii țării răsculați sub Neagoe Vornicul și Drăgan Postelnicul la 1529.

A fost una dintre cele mai odioase duble crime care au rămas ca un stigmat pe tagma boierească din toate vremurile, dar și o pată murdară pururea pe frontispiciul Râmnicului Vâlcii. În fața Cetățuiei, de partea cealaltă a orașului se râdică, tot așa în formă de stog, dealul Troian, pe vârful căruia generalul Magheru își așezase tabăra de panduri gata de luptă, în mișcarea de la 1848. Toată valea Oltului, această mare cetate ocrotitoare a românilor în zile de primejdie, este plină de amintiri istorice.”

În Munții Neamțului

„……. Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fâneață e pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfințit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor.”(Al. Vlahuță, Cele mai frumoase pagini, Ed. Coresi, București, 2008)

Lui Eminescu

„Tot mai citesc măiastra-ți carte,
Deși ți-o știu pe dinafară:
Parcă urmând șirul de slove,
Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea
În lumile de frumuseți,
Ce-au izvorât, eterni luceferi,
Din noaptea tristei tale vieți…….

Și te-nțeleg ‒ te simt aproape:
Cu-aceeași suferință-n față,
Cu ochii gânditori și galeși
Sătul de trudnica-ți viață.

A, nu mă mir că ți se dete
O zodie atât de tristă,
Că zbuciumat de-atâtea patimi,
Râvnești pe cei ce nu există,

Și că potop de negre gânduri
Se strâng și ți se zbat sub frunte:
Pe veci întunecații nouri
Sunt frații vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase,
Ca din adâncul unei mări,
Din fundul inimii zdrobite,
Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars ‒ zvâcnindu-ți tâmpla
De flăcările năbușite,
Ce-ți luminau ale gândirii
Împărății nețărmurite,

Și de-ar fi fost lăsat pe lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Și răzvrătitului tău gând!

Și cât de fără de păsare
Ai fi privit atunci la toate
Mizeriile-n care lumea
Ursită-i pururea să-noate!

Dar ți-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci și strâmte.
Și tu să-nduri toată durerea
Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora…….
Din zbuciumul eternei lupte
Să smulgi fulgerătoare versuri,
Bucăți din inima ta rupte…….

S-aprinzi în bolta vremii aștri
Din zborul tristului tău gând…….
Văpaie!……. Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?”

(Al. Vlahuță, Versuri și Proză, Ed. Eminescu, București-1981)

Citiți și:
Mihai Eminescu: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce este necesar să fac? Fericită nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări
Eminescu, la 13 mai 1877, despre Războiul de Independență: „Armele spiritului sunt cel puțin egale, în multe cazuri însă chiar superioare armelor războiului”

yogaesoteric
29 iunie 2025