Europa, pe dinafară

Despre lipsa de importanță diplomatică pe care și-a provocat-o singură

Europa vrea să aibă un cuvânt de spus. De ce, mai exact?

Europa se teme că va rămâne pe dinafară la negocierile de pace dintre Rusia, SUA și Ucraina. Așa scrie Financial Times pe 30 octombrie 2026. Guvernele europene sunt divizate în privința felului în care ar fi indicat să-și facă simțită influența asupra discuțiilor planificate: unele susțin un dialog direct cu Moscova, altele resping orice astfel de contact. Ca posibili reprezentanți ai Europei la masa negocierilor sunt vehiculate tocmai Germania, Franța și Marea Britanie.

Și mă întreb: ce își închipuie, de fapt, cei de la Berlin, Paris și Londra? De unde își iau tocmai aceste trei guverne presupusul drept de a sta la o masă unde se va discuta despre o pace pe care, prin politica lor, au îngreunat-o ani la rând? Cine decide constant livrări de arme, mizează pe sancțiuni, presiune militară și confruntare și nu întreprinde nicio inițiativă diplomatică serioasă nu se poate aștepta ca, ulterior, să fie curtat drept pacificator.

Ce caută, de fapt, aceste guverne la masa negocierilor? Să facă posibili pașii spre o pace pe care, ani de zile, n-au căutat-o suficient de serios? Sau să împiedice ca un acord de pace să le pună sub semnul întrebării deciziile de până acum și să fie nevoite să-și justifice cursul dezastruos?

Pentru mine, excluderea lor ar fi mai degrabă consecința logică a propriei politici decât o catastrofă diplomatică. Cine toarnă gaz pe foc ani de zile n-ar fi cazul să se mire dacă, la un moment dat, alții decid să-i ia chibriturile.

Desigur, Europa are interese de securitate. O viitoare ordine de pace va avea repercusiuni asupra întregului continent. De aici însă nu decurge un drept automat al cancelarului Friedrich Merz, al lui Emmanuel Macron sau al guvernului britanic de a se afla la masă la fiecare rundă de negocieri.

Europa s-a împins singură la marginea scenei diplomatice. Iar acum își deplânge lipsa de importanță.

Izolarea diplomatică auto-provocată

Ani la rând, în capitalele europene s-a discutat mai ales despre ce arme îi mai sunt necesare Ucrainei, ce sancțiuni suplimentare i s-ar mai putea impune Rusiei și cum ar trebui să fie intensificată presiunea militară. Cine insista, în schimb, pe negocieri era nevoit să înghită acuzația că servește interesele rusești.

Conducerea europeană a creat astfel un climat în care diplomația trecea tot mai mult drept slăbiciune, iar hotărârea militară drept responsabilitate politică. Că Ucraina are dreptul să se apere după invazia rusă e de necontestat. De aici nu rezultă însă că fiecare nouă treaptă de escaladare ar fi fost justificată sau că orice inițiativă diplomatică ar fi fost fără speranță. Nu-i așa, domnule Merz?

Iar acum, tocmai guvernele care s-au remarcat în mod deosebit prin sprijinul militar vor să revendice din nou greutate diplomatică. Vor să aibă un cuvânt de spus despre cine negociază, ce teme intră pe ordinea de zi și cine are dreptul să reprezinte Europa. Ciudată concepție despre diplomație: întâi neglijezi canalele de dialog, apoi te plângi că alții vorbesc între ei.

Financial Times descrie o Europă care dispune de pârghii economice și politice considerabile, dar nu reușește să cadă de acord asupra unei strategii comune de negociere. Sancțiunile, înghețarea activelor rusești și perspectiva europeană a Ucrainei le dau statelor UE influență. Puterea economică nu poate însă înlocui credibilitatea diplomatică.

Rusia are motive întemeiate să nu-și dorească actuala conducere europeană la masa negocierilor. La urma urmei, tocmai Germania, Franța și Marea Britanie s-au remarcat în ultimii ani prin sprijinul militar acordat Ucrainei și prin atitudinea lor conflictuală față de Moscova. De ce ar vrea Rusia să implice în primele discuții de pace exact guvernele care, prin politica lor, au contribuit la prelungirea acestui război?

Pot înțelege pe deplin poziția Rusiei în această chestiune. Cine mizează ani de zile pe confruntare nu se poate aștepta să fie primit brusc ca mediator de pace credibil.

Cine vrea să negocieze este necesar să fie dispus să asculte și poziția părții adverse. Până acum n-am văzut nimic din toate acestea la marii politicieni europeni.

Domnule Merz, vă lipsește curajul de a dialoga?

Și dumneavoastră, domnule Merz? Vorbiți neîncetat despre Rusia, despre Putin, despre amenințări, descurajare, reînarmare și putere militară. Dar când veți vorbi cu Putin însuși? Am tot mai mult impresia că, pur și simplu, vă lipsește curajul politic pentru asta. E ușor să afișezi duritate de la distanța sigură a Cancelariei federale. E nevoie de mai mult curaj să te așezi față în față cu un adversar politic și să discuți cu el o cale de ieșire dintr-un război sângeros pentru care și dumneavoastră purtați o parte din vină.

Poate că există motive pentru refuzul dumneavoastră de a discuta, pe care nu le-ați expus până acum în mod convingător. Atunci explicați-le oamenilor de ce discuțiile directe cu Putin nu fac parte din strategia dumneavoastră diplomatică. Și, mai ales, explicați câte vieți omenești mai poate costa cursul actual – dacă aceasta vă interesează măcar. Purtați răspunderea pentru oamenii din Germania, pentru siguranța lor și pentru ca țara să nu fie târâtă într-un război mai amplu. Sarcina dumneavoastră e să preveniți pericolele și să căutați soluții politice. Rolul de adversar deosebit de hotărât al lui Putin nu intră în fișa postului.

Oricine poate vorbi cu prietenii. Arta diplomației începe acolo unde interlocutorii sunt incomozi și nu au încredere unul în celălalt. Restul e doar box cu umbra.

Domnule Röttgen, de când a devenit dialogul o infracțiune politică?

Deosebit de revelatoare este indignarea stârnită de convorbirea telefonică purtată pe 27 octombrie de președintele finlandez Alexander Stubb și de premierul norvegian Jonas Gahr Støre cu Vladimir Putin. Cei doi lideri au discutat aproximativ 90 de minute cu președintele rus. Potrivit propriilor declarații, au vrut să transmită pozițiile europene și să exploreze posibilitățile de a pune capăt războiului.

În loc să fie recunoscută măcar ca inițiativă diplomatică, tentativa a atras critici din partea politicienilor europeni. Potrivit Financial Times, printre critici s-a numărat și Norbert Röttgen, deputat CDU și una dintre vocile cele mai dure ale politicii externe germane.

Domnule Röttgen, ce vă credeți, de fapt? Cine v-a dat dreptul să le dictați altor șefi de stat și de guvern europeni cu cine au voie să vorbească? Ce ar fi greșit în a-l suna pe președintele rus atunci când e vorba de încetarea unui război care, de ani de zile, face victime din cauza lipsei de diplomație și de dialog? Probabil că un belicist ca dumneavoastră nu poate înțelege aceasta, domnule Röttgen.

Puteți critica conținutul unei asemenea discuții. Puteți pune la îndoială disponibilitatea lui Putin de a face concesii. Dar cine vede deja în simpla tentativă a unui dialog direct o slăbire a poziției europene ar fi necesar să explice cum arată, în viziunea sa, diplomația de pace. Cred că sunteți bun doar pentru război, nu și pentru pace.

Este necesar să vorbim exclusiv unii despre alții până când una dintre părți se impune pe cale militară? Sau va mai putea cineva, la un moment dat, să ridice receptorul fără să fie nevoit să se justifice în fața adepților liniei dure din politica externă de la Berlin? Ce orgoliu vă stăpânește, domnule Röttgen?

O convorbire telefonică nu garantează nici un armistițiu, nici un tratat de pace. Dar fără discuții, acest război nu va fi încheiat pe cale diplomatică. Iar Putin se cuvine să fie judecat după disponibilitatea sa de a purta negocieri serioase.

Cine discreditează politic discuțiile directe n-ar fi cazul să se plângă, în același timp, de lipsa influenței europene.

Kiesewetter și Baerbock – limbajul periculos al escaladării

Norbert Röttgen nu e singurul cu o asemenea atitudine conflictuală. Roderich Kiesewetter, deputat CDU și fost colonel în Bundeswehr, declara în februarie 2024 pentru Deutsche Welle: „Războiul trebuie să fie dus pe teritoriul Rusiei.” Potrivit explicației sale ulterioare, se „referea” la atacuri asupra unor ținte militare relevante din Rusia.

Domnule Kiesewetter, sunteți conștient de temerile pe care astfel de formulări le stârnesc printre oamenii care nu-și doresc un război cu o putere nucleară? Responsabilitatea politică înseamnă și prevenirea unei noi escaladări, pe lângă explorarea opțiunilor militare.

Și mai e Annalena Baerbock. Fostul ministru german de Externe declara în ianuarie 2023, în fața Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: „We are fighting a war against Russia.” („Ducem un război împotriva Rusiei.”) O afirmație de-a dreptul absurdă pentru un ministru german de Externe. Baerbock a precizat ulterior că Germania nu este parte în război. Dar cine alege asemenea cuvinte într-o situație atât de periculoasă n-ar fi cazul să se mire că i se pune la îndoială capacitatea de judecată în politica externă.

Și tocmai politicienii care se remarcă printr-o asemenea retorică belicoasă vor să le explice altora cum arată o politică externă responsabilă? Poate că ar fi bine mai întâi să-și facă ordine în propria ogradă.

Miliarde pentru arme – și acum teama de pace

Germania, Franța și Marea Britanie au sprijinit ani la rând Ucraina cu arme, bani și susținere politică. S-au alocat miliarde, s-au aprobat noi pachete de armament, s-au consolidat capacitățile militare ale Ucrainei. Totul a fost justificat prin dreptul Ucrainei la autoapărare. La aceasta s-au adăugat sloganuri de-a dreptul grotești despre așa-zisa „apărare a democrației” într-o țară în care curentele de extremă dreaptă și naționaliste continuă să aibă influență și în care colaboratori naziști și criminali de război precum Stepan Bandera sunt venerați până astăzi. Cine, în asemenea circumstanțe, idealizează Ucraina ca pe un model strălucit de democrație occidentală practică o cosmetizare politică și ignoră realități istorice și actuale incomode.

A adus însă această politică războiul mai aproape de sfârșit? Sau a contribuit la prelungirea lui? Eu aș spune că a doua variantă e cea corectă. Sau dumneavoastră ce credeți, domnule Kiesewetter, domnule Röttgen și ceilalți de teapa dumneavoastră?

Sunt convins că guvernele occidentale, prin concentrarea masivă pe sprijinul militar, poartă o responsabilitate considerabilă pentru faptul că șansele diplomatice n-au fost valorificate suficient și că sute de mii de oameni și-au pierdut viața. Fiecare lună de război în plus înseamnă și mai mulți morți, răniți și familii distruse. În spatele miliardelor sunt oameni care nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Tineri care mor de ambele părți ale frontului, în timp ce politicienii discută în săli de conferință sigure despre noi livrări de arme.

Iar acum s-ar putea deschide negocieri de pace la care marile guverne europene nu participă, cel puțin deocamdată. Și e bine așa.

Să fie oare că unii responsabili se tem nu doar pentru influența, ci și pentru credibilitatea lor? Că într-o zi vor fi nevoiți să dea socoteală pentru faptul că, ani la rând, s-au mobilizat miliarde pentru sprijin militar, în timp ce o pace durabilă, negociată, a lipsit?

Nu consider deloc nefondată această ipoteză. Cred că un eventual acord de pace va zgudui și justificarea politică a cursului de până acum. De asta se tem instigatorii la război din Berlin, Paris, Londra și Bruxelles. Ei nu vor pace. În opinia mea, propria soartă e mai importantă pentru ei decât viața oamenilor din Ucraina, din Rusia și, poate, mai târziu, din Europa.

Germania, Franța și Marea Britanie – tocmai ele?

Potrivit Financial Times, Germania, Franța și Marea Britanie sunt considerate posibili reprezentanți europeni la negocieri. Statele mai mici se tem că interesele lor ar putea fi neglijate.

Mă întreb de ce tocmai aceste trei guverne ar avea un drept special de participare. Finlanda sau Norvegia l-ar merita mai degrabă, chiar dacă dumneavoastră nu sunteți de acord, domnule Röttgen!

De ce tocmai guvernul federal condus de Friedrich Merz, care a anunțat ridicarea restricțiilor privind raza de acțiune a armelor occidentale și a susținut astfel și atacurile asupra teritoriului rus? Un cancelar care a adus în discuție chiar și livrarea rachetelor de croazieră Taurus, cu rază lungă de acțiune, asumându-și riscul unei noi escaladări periculoase? De ce Emmanuel Macron, care nu a vrut să excludă nici măcar trimiterea de trupe terestre occidentale în Ucraina, riscând o confruntare militară directă cu Rusia? De ce guvernul britanic, care, sub conducerea premierului Keir Starmer, a susținut folosirea rachetelor de croazieră britanice Storm Shadow împotriva unor ținte de pe teritoriul Rusiei, acceptând astfel o nouă escaladare periculoasă a războiului?

Pentru mine, aceste guverne sunt orice altceva decât mediatori de pace convingători: în ochii mei, vor sabota o eventuală pace. De ani de zile susțin politic și militar una dintre părțile beligerante și, după părerea mea, vor să rămână pe această poziție.
Un mediator ar fi necesar să inspire încredere, să asculte interesele de securitate ale tuturor părților implicate și să aibă o viziune credibilă despre cum poate fi transformată confruntarea militară din nou în înțelegere politică.

Am îndoieli serioase în privința actualei conduceri de la Berlin, Paris și Londra.

Rusia respinge participarea UE la discuțiile trilaterale prevăzute. Pot înțelege pe deplin poziția Rusiei. Motivul nu e că aș împărtăși fiecare poziție rusă; pur și simplu nu văd sensul de a încărca primele negocieri cu actori suplimentari a căror politică de până acum a fost marcată de o profundă neîncredere reciprocă.

Desigur, Ucraina este necesar să fie implicată în deciziile privind propriul viitor. Iar statele europene va fi necesar să joace un rol într-o arhitectură de securitate durabilă, mai ales în privința garanțiilor de securitate și a acordurilor economice.

Aceasta e însă cu totul altceva decât pretenția de a primi un loc privilegiat încă de la primele discuții.

În opinia mea, e benefic pentru pace ca Berlinul, Parisul și Londra să nu se așeze, deocamdată, la masa negocierilor. Instigatorii la război la masa negocierilor de pace sunt ca niște piromani printre pompieri: îi interesează mai mult flăcările decât stingerea lor.

Pacea are nevoie de diplomați, nu de vanități politice

Europa dispune de o putere economică considerabilă, cheltuie sume enorme pe sprijin militar și, totuși, este necesar să lupte ca măcar să fie ascultată în negocierile despre viitorul Ucrainei.

Financial Times descrie această dezbinare. Pentru mine, problema de fond e o conducere politică ce, ani la rând, a demonstrat în primul rând hotărâre militară și care acum descoperă că influența diplomatică nu se cumpără pur și simplu cu bani și arme.

Domnule Merz, domnule Macron, domnule Röttgen, domnule Kiesewetter: poate ar fi necesar să vă gândiți mai puțin la cine are voie să vorbească la telefon cu Putin și mai mult la cum se poate pune capăt, în sfârșit, morții. Miza aici sunt viețile omenești. Prestigiul dumneavoastră, cariera dumneavoastră politică și cine pe ce scaun este așezat la o conferință internațională nu contează.

Iar dumneavoastră, domnule Kiesewetter, domnule Röttgen și toți ceilalți strategi autoproclamați ai forței militare: cât timp mai vreți să mizați pe reînarmare, livrări de arme și confruntare, în loc să căutați, în sfârșit, cu seriozitate soluții diplomatice? Câți oameni mai este nevoie să moară până veți înțelege că acest război nu poate continua cu prețul a tot mai multe vieți omenești? E ușor să afișezi duritate militară din fotoliile sigure ale parlamentului și să-i îndemni pe alții să reziste. La urma urmei, în tranșee nu zac, nu sunt mutilați și nu mor propriii dumneavoastră copii și nepoți.

Alții plătesc prețul pretențiilor dumneavoastră politice – în cel mai rău caz, cu propria viață.

Guvernele europene nu au dreptul să fie răsplătite cu un loc la masa negocierilor pentru politica de până acum. Credibilitatea diplomatică este necesar să fie recâștigată prin acțiuni constructive.

Îmi doresc o Europă care să redevină o forță a păcii. O Europă care să dezamorseze conflictele în loc să le alimenteze. O Europă ai cărei politicieni au curajul să vorbească inclusiv cu adversarii lor. Actuala conducere politică e însă departe de această Europă. Cine vrea pace este necesar să știe să negocieze. Cine mizează doar pe confruntare să nu se miră dacă negocierile le conduc alții.

Europa n-a fost pur și simplu marginalizată diplomatic. Liderii ei s-au catapultat singuri în afara scenei diplomatice prin belicismul lor – și mai au și tupeul să se indigneze de pierderea de importanță pe care și-au provocat-o singuri.

Autor: Uwe Froschauer

Citiți și:
Când pacea devine o problemă economică – Drumul Germaniei către economia de război
„Războiul în scădere” al ISW și drona lansată din Polonia

 

yogaesoteric
10 noiembrie 2026