Evoluţia istorică a conceptelor de conştiinţă şi conştienţă (I)

Crestomaţie de texte şi cercetări semnificative

„Cogito ergo sum.” (Cuget, deci exist.) – R. Descartes

La începutul vieţii pe Terra

Activitatea reflexivă umană a debutat încă din zorii umanităţii (evident că nu există un consens ştiinţific, filosofic sau religios cu privire la data şi locul acestui debut; şi astăzi avem doar speculaţii şi ipoteze generate şi acceptate politic n.a.) cu obiectivul natural şi iniţial al supravieţuirii, dezvoltării şi relaţionării între indivizii acelor specii umane primordiale.

După cum arată savantul român Mircea Eliade (Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase, 1999), în perioada când aceşti prehominieni au dobândit o postură bipedă, se pare că au deprins şi reflexele de orientare cum ar fi cele de sus, jos, dreapta şi stânga. Astfel a fost organizat, observat şi contemplat spaţiul terestru dar şi cel astronomic din jurul acelor fiinţe ale începutului (Eliade, 1999).

Printre alte forme de viaţă create cu sens înalt şi aflate în curs de dezvoltare inteligentă pe Terra, şi paleantropii au început să evolueze pas cu pas de-a lungul milioanelor de ani, învăţând şi câştigându-şi locul în cursa pentru umanitate. Pentru a supravieţui, la un nivel iniţial şi instinctual, ceata iar mai târziu hoarda umană şi tribul au stabilit interdicţii de acces la hrană şi de împerechere vis-a-vis de membrii altor comunităţi din proximitate. Dar aceste tabu-uri au fost încălcate de alte grupuri defavorizate, şi astfel chiar de la început oamenii au fost atacaţi violent de alți oameni cu ocazia expediţiilor războinice de jaf a depozitelor de hrană şi capturare de sclavi.

Probabil că aceste raiduri războinice au avut în afara jafului şi un efect cross-experienţial de cunoaştere dar şi unul de evitare a cosangvinizării hoardei. Însă nu în ultimul rând, aceste conflicte deosebit de violente au produs traume psihologice care au lăsat urme de neşters în istoria de dezvoltare a omului aflat la începuturi. Probabil că datorită dezolării produse la nivel de grup sau individual acele traume psihologice au generat în final reacţia reflecţiei cu privire la acele evenimente şi ulterior a apariţiei unor reglementări morale, general valabile pentru grupuri cât mai mari de oameni. Astfel aflat în mod repetat sub presiunea extincţiei şi devastărilor sălbatice produse de alţi oameni ori de elementele naturii dezlănţuite, omul preistoric a conştientizat necesitatea apariţiei unui sistem de coduri morale care aveau să impună reguli obligatorii între grupuri, între membrii aceluiaşi grup şi conducător, între bărbaţi şi femei precum şi între om şi zeul venerat. În acest sens amintim aici doar câteva sisteme de organizare: Codul lui Manu în India, Codul lui Hammurabi în Babilon, Legea celor XII Table la Roma, Decalogul (Cele 10 porunci) în Israel etc. La nivel personal, aceste noţiuni morale rudimentare au susţinut încă din antichitate incipienţa conştiinţei umane ca factor axiologic de autoreglementare morală între bine şi rău. Probabil că într-un astfel de mediu s-a dezvoltat la început conştiinţa morală prin raportare la Sine şi la ceilalţi.

În antichitate

Primii gânditori și filosofi greci au fost atraşi de studiul conștiinței şi sufletului omenesc în raport cu elementele de logică şi etică la care aveau acces în acel timp. De pildă, Socrate vorbea despre semnul său daimonic, adică despre o voce interioară morală care apărea şi îl cenzura atunci când era pe cale să greşească. În lucrarea sa Istoria Psihologiei, în capitolul III intitulat Concepţia Aristotelică Despre Suflet, profesorul român Grigore Nicola evidenţiază faptul că sufletul era deja cunoscut ca subiect de studiu încă de la elevii lui Platon şi deci ceva mai târziu şi de Aristotel. Astfel, acest savant al antichităţii a formulat într-o lucrare celebră intitulată De Anima (Despre Suflet) consideraţia că sufletul era fie un ansamblu de atribute generale ale materiei în mişcare, fie ca o natură divină, nemuritoare, înlănţuită în trupul vremelnic. „Faţă de Platon, mentorul care a influenţat-promovat dualismul dintre suflet şi viaţa biologică a trupului, Aristotel a unit în suflet funcţii spirituale şi vitale: prin definirea sufletului ca formă a trupului natural, Aristotel ridică o barieră de netrecut spre psihologia pitagorico-platoniciană. În privinţa instrumentării cogniţiei, opoziţia Platon-Aristotel a creat un invariant al divizării ce dăinuie şi în zilele noastre: în timp ce primul recunoaşte forţa intuitivă a sufletului şi respinge observaţia, respectiv cercetarea ca observare atentă a realului, pentru Aristotel, existenţa obiectivă a lumii trupești este o certitudine, nu mai este necesar să fie demonstrată; de aici a conchis că gândirea, referindu-se la trupuri, este necesar să se sprijine pe senzaţii şi reprezentări. Studiul mişcării este o instructivă aplicaţie în acest sens: mişcările în spaţiu sunt cauzate de năzuinţa şi intelectul practic; baza dinamică a acestora este constituită de obiectul năzuit şi de reprezentarea sensibilă şi reflexivă”. (Nicola, 2001)

Definiţia şi conceptul conştiinţei

Conform Dicționarului Larousse, conștiința este ,,o proprietate de reflexivitate a ființei umane care îi permite să aibă experiențe subiective, ceea ce face ca subiectul să poată spune anumite aspecte despre propriile sale acte mentale, stările emoționale, percepții senzoriale, credințe” (Larousse, 2006).

Încă din vechime definiţia conştiinţei a fost orientată de elementele sale constitutive astfel: ,,Conștiința (din latinescul conscientia) este un proces cognitiv care provoacă emoţii și asociații raționale bazate pe filosofia morală a unei persoane sau pe sistemul său de valori. În termeni comuni, conștiința este adesea descrisă ca ducând la sentimente de remuşcare atunci când o persoană comite un act care intră în conflict cu valorile sale morale. Măsura în care conștiința influențează judecata morală înainte de o acțiune și dacă astfel de judecăți morale se bazează sau ar fi necesar să se bazeze pe rațiune a determinat dezbateri, în mare parte din istoria modernă, între teoriile moderne în juxtapunere la teoriile romantismului și a altor mișcări reacționare după sfârșitul Evului Mediu[1]. Termenul conştiinţă se originează în limba latină – conscientia – dar a fost preluat distorsionat din limba greacă din substantivul syneidesis (syn – cu, împreună şi eidesis – cunoaştere) care evidenţia funcţia raţiunii de a discerne binele de rău (idem).

Descoperirea clasică a conştiinţei

Descrierea conştiinţei apare încă din vechime în primul rând în marile texte filosofice şi religioase. Astfel, diferite abordări deosebit de profunde regăsim în tratatele indiene hinduse: Upanishade, Brahma Sutra, Bhagavad Gita, unde abilitatea discernerii binelui de rău se datorează unei corecţii karmice în care sufletul care transmigrează de-a lungul mai multor existenţe are multe experienţe în care învaţă calea cea dreaptă. De asemenea, o aplecare deosebită asupra acestui concept regăsim şi în zoroastrism, taoism, budism, politeismul roman şi, bineînţeles, nu în ultimul rând în creştinism. Împăratul savant Marcus Aurelius, în celebra sa lucrare Gânduri despre sine însuşi, arată în Cartea a-II-a următoarele consideraţii: ,,Eu în schimb, care am înţeles că natura binelui este frumuseţea morală şi că cea a răului este urâtul moral şi că natura celui ce greşeşte este înrudită cu mine, nu numai prin sângele şi sămânţa sa, ci şi prin raţiune şi participarea la divin, nu pot suferi vreun neajuns de la vreunul dintre ei, căci nimeni nu mă poate urâţi moral, iar eu nu mă pot mânia pe unul înrudit cu mine, nici nu-l pot urî” (Aurelius, 2013).

În creştinism, printre multele exemplificări în acest sens, descoperim în Cartea Geneza că această conştientizare a sinelui s-a produs prima oară la căderea omului din starea de fericire şi inocenţă în care se afla: ,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte”. Şi Sf. Apostol Pavel arată în Romani 9:1 raportarea sa la conştiinţă: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt”. De asemenea, în Evanghelia după Luca 10: 30-33, găsim pilda bunului samaritean evocată de Mântuitorul Iisus Cristos care face o trimitere la conştiinţa morală: ,,Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort; Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături; De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături; Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă” (Noul Testament, Biblia).

Mai departe, în istoria Evului Mediu timpuriu, conştiinţa a fost cercetată de o serie de gânditori de mare prestigiu printre care listăm aici pe misticul Al Ghazali (1058-1111) și nu în ultimul rând pe Sf. Toma d’Aquino (cca. 1225-1274).

Perioada premodernă

Se evidenţiază cercetări despre conştiinţă în operele unor filosofi precum Rene Descartes (1596-1650), Thomas Hobbes (1588-1679), Baruch Spinoza (1632-1677), Friedrich Hegel (1779-1831), Arthur Schopenhauer (1788-1860), Immanuel Kant (1724-1804) și mulți alții pe care economia articolului nu ne permite să-i amintim.

Abordarea științific-analitică

Profesorul Mielu Zlate precizează în lucrarea sa Introducere în psihologie că psihicul uman prezintă o mare diferenţiere şi neregularitate structural-funcţională. Astfel, acesta se evidenţiază prin trei niveluri: psihic conştient, subconştient şi inconştient. În cercetările de debut ale psihologiei, conştiinţa a fost definită foarte concret şi limitativ ca fiind totul (psihologia fără inconştient) sau nimic (psihologia fără conştiinţă). Uneori a fost redusă la o stare de vigilenţă iar alteori a fost extinsă până la dizolvarea ei în viaţa psihică. Alteori a fost asociată cu gândirea reflexivă şi critică, cu Eul şi personalitatea sau cu praxisul şi etica volitivă. În actualitate s-a considerat că poate fi adăugată chiar şi maşinilor electronice. După 70 de ani în care a fost ignorată de cercetare, datorită lui Jean Piaget studiul conştiinţei ca subiect esenţial al psihologiei a fost readus în prim planul cercetărilor (Zlate, 2000).

Ce este conştiinţa în viziunea ştiinţifică clasică. După Sillamy ,,conştiinţa este locul senzaţiilor şi al percepţiilor noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ce însoţeşte activitatea spiritului” (Zlate apud Sillamy, 2000).

În opinia profesorului Zlate (Introducere în Psihologie, 2000) conceptul conştiinţei a parcurs trei etape de clasificare, clarificare şi definire:

Prima etapă este plasată temporar de la debutul psihologiei ştiinţifice până spre anii 1930 şi a răspuns la întrebarea „ce înseamnă a fi conştient?”. Citând lucrarea Conştiinţă şi Inconştient din 1941 a lui V. Pavelcu, se evidenţiază la debut următorii oameni de ştiinţă care au răspuns la această întrebare: Spencer, 1875, James, 1906, Rigano, 1920, Wallon, 1924, Janet, 1928, Claparede, 1920, Wundt.

Listăm aici câteva consideraţii: a) a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii; b) a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze; c) a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea; a fi conştient înseamnă a te putea adapta la noile solicitări.

Aceşti psihologi au conturat prin contribuţiile lor, implicite sau explicite, printre alte cercetări şi funcţiile conştiinţei şi anume: relaţia, sinteza, autosupravegherea, adaptarea. V. Pavelcu însă le consideră limitate şi afirmă că ar fi fost potrivit ,,să interpretăm conştiinţa drept o activitate de înţelegere, o funcţie de supraveghere şi de adaptare” (Zlate, 2000).

În cea de a doua etapă a anilor 1940-1960, printre mulţi alţi gânditori se evidenţiază şi lucrările marelui savant Henri Ey (1900-1977): Conştiinţa 1963 şi Manual de Psihiatrie, 1967. Răspunzând la întrebarea deja menţionată, el prezintă alături de funcţiile conştiinţei şi două abordări general-explicative, una aparţinând psihologiei funcţionale şi cealaltă fenomenologiei. Definind conştiinţa într-o manieră structural-complexă, savatul Ey evidenţiază unitatea şi eterogenitatea fenomenelor de conştiinţă. El arăta printre altele că: „A fi conştient înseamnă a trăi particularitatea experienţei proprii, transformând-o în universalitatea ştiinţei ei”. Deci, cu alte cuvinte, savantul francez înţelege conştiinţa ca pe o structură complexă care are un rol de organizare a vieţii de relaţie cu alţii şi cu lumea, pentru că el arată mai departe: ,,a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”. Într-o altă lucrare, el apreciază conştiinţa drept ,,acea formă de activitate bazală a creierului şi gândirii care poate fi definită ca organizarea experienţei sensibile actuale” (Zlate, 2000).

A treia etapă care debutează în anii 1970 până în actualitate, îl are ca gânditor principal pe celebrul psiholog Jean Piaget care evidenţiază starea de conştiinţă drept o ,,acompaniatoare” a acţiunilor. În lucrarea acestuia din anul 1974, La prise de consience, sunt diferenţiate conceptual două situaţii: conştiinţa în act şi conştiinţa reflexivă, sau priza de conştiinţă. Acest aspect a fost explicat astfel: când o persoană este rugată să-şi descrie acţiunile, o mare parte din cunoştinţele ei nu sunt verbalizate imediat, pentru că ele încă nu au fost conştientizate. Aceasta înseamnă că, funcţional, acţiunea reuşită nu are nevoie să fie ghidată în permanenţă de conştiinţa reflexivă.

Piaget a insistat pe faptul că priza de conştiinţă se traduce printr-o cogenerare ulterioară a elementelor cognitive dintr-un plan psihologic în altul (de la acţiune la reprezentare; de la reprezentările concrete la cele formale) printr-o dinamică non-automatizată şi care presupune o permanentă muncă psihică interioară de concepţie şi redefinire a elementelor implicate. Alţi autori citaţi în lucrarea sa pun accentul în definirea conştiinţei pe senzaţii şi afectivitate. „A fi conştient înseamnă în mod esenţial a avea senzaţii: adică a avea reprezentări mentale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se petrece aici şi acum”, adică evidenţiază intenţionalitatea. Unii sesizează poziţia şi orientarea afirmând că ,,persoana se raportează la ceva din afara sa, ea fiind conştientă de…….”.

Reconsiderând o definiţie din Manualul de psihologie 1976, profesorul Mielu Zlate defineşte conştiinţa astfel: ,,o formă supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea activ subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea-adaptarea continuă a persoanei la mediul natural şi social”. Această definiţie evidenţiază faptul că dimensiunea conştiinţei nu se indentifică cu psihicul în ansamblul său, cu toate că este apreciată drept cea mai importantă funcţie de relaţie cu realitatea. Autorul deja menţionat explică logica structurală a definiţiei sale pornind de la etimologia cuvintelor străine care se iniţiază ca indicatori: con-scientia; con-sience; so-znanie. Adică arată că starea conştientă este o reproducere cu ştiinţă, persoana îşi dă seama de ceva, un obiect, fenomen, eveniment pe care le reproduce subiectiv perceptiv sub formă de imagini, noţiuni sau impresii (Zlate, 2000).

Ion Mânzat și Ovidiu Brazdău în lucrarea lor Conștiința Multidimensională. O perspectivă Psiho-Sinergetică[2] din anul 2003, îl citează printre alții și pe marele psiholog transpersonalist Ken Wilber care consideră importante 12 categorii de orientări în studiul conștiinței: „științele cognitive; introspecționismul; neuropsihologia; psihoterapia individuală; psihologia socială; psihiatria clinică; psihologia dezvoltării; medicina psihosomatică; stările de conștiință modificată; tradițiile orientale; abordarea cuantică; orientarea bioenergetică” (Mânzat, Brazdău 2003).

Confuzia frecventă între conceptele conştiinţă şi conştienţă

Profesorul Ionel Mohârţă evidenţiază aceste erori conceptuale istorice în lucrarea sa apărută în 2019, Dincolo de percepţia obişnuită: din cauza traducerilor greşite în limba română din alte limbi de circulaţie ştiinţifică cum ar fi engleza sau germana, se produc erori majore de înţelegere cu privire la cele două concepte fundamental diferite. Cuvintele „conştiinţă” şi „conştienţă” nu sunt sinonime şi nici conceptele. În limba germană, bewusstein înseamnă conştienţă, în timp ce gewissen este conştiinţă. În dicţionarul explicativ al limbii germane (Duden) se poate citi semnificaţia acestor cuvinte: Bewusstein – Psychologie: „Totalitatea tuturor acelor procese psihice prin care omul devine conştient de lumea exterioară şi de sine”. Gewissen: conştientizarea binelui şi răului propriei acţiuni; conştientizarea obligaţiei avute în faţa unei autorităţi. De asemenea, în limba engleză apar diferenţe semnificative: Consciousness este starea de a fi conștient și receptiv la mediul înconjurător. Awarness este cunoașterea sau percepția unei situații sau a unui fapt; Conscience este simțul moral al unei persoane referitor la bine și la rău, considerat ca fiind un ghid al comportamentului unui om. Deoarece majoritatea traducerilor la noi se fac din limba engleză în limba română, semnificaţiile acestor cuvinte au rol deosebit în înţelegerea fenomenelor psihologice. Cea mai mare eroare constă în traducerea cuvântului consciousness prin ,,conştiinţă”.

Observăm această confuzie la mulţi autori români dar și străini care se pare că nu au avut calificarea lingvistică necesară atunci când au citat şi/sau interpretat conceptele de conştiinţă şi conştienţă. Conştienţa (Consciousness) înseamnă starea de a fi conştient, de a fi lucid reprezentând de asemenea o stare de sensibilitate aparte, proprie faţă de stimulii interiori şi exteriori, şi nu se confundă cu conştiinţa (conscience) care trimite în general la glasul interior, cel care ne avertizează cu privire la moralitatea unei fapte, situaţii etc. (Mohârţă, 2019).

Citiți partea a doua a articolului

Autor: Gabriel Ungureanu, dr. în psihologie, cercetător la Inst. „C. R. Motru” Academia Română

Note׃
[1] www.ro.wikipedia.org/wiki/Conștiință
[2] O lucrare excepțională. Recomand parcurgerea ei înainte de studiul altor lucrări care tratează acest domeniu.

Citiți și:
În realitate, conştiinţa umană îşi are sursa în Conştiinţa Dumnezeiască eternă (I)
Conștiința și enigmele ei

 

yogaesoteric
27 februarie 2025