Teologia morală a spiritualităților creștine – Studiu comparat (II)

Citiți prima parte a articolului

Morala romano-catolică

De la început, putem constata că morala romano-catolică îşi trage normele şi principiile în mod esenţial din cuceririle intelectului uman şi apoi din revelaţia dumnezeiască. Şi aceasta se spune în primul rând pentru faptul că Toma d’Aquino a modelat morala creştină, dar şi întreaga învăţătură creştină după filosofia lui Aristotel. Tentativele ulterioare de a elimina filosofia din dogmatica şi morala catolică n-au reuşit.

Neotomismul secolului al XX-lea este o altă tentativă de aducere în câmpul teologiei creştine a categoriilor filosofiei antice.

Triumful filosofiei în Teologia Romano-Catolică s-a realizat în 1879, când scrierile lui Toma au fost declarate ca normative.

Morala romano-catolică sub influenţa concepţiei aquiniste consideră că izvorul principal al normelor şi principiilor morale îl constituie intelectul omenesc, apoi revelaţia dumnezeiască. De altfel, însuşi Toma d’Aquino a spus: „Non credere visi videre esse crededum” (Nu voi crede dacă nu voi vedea că există ceea ce este de crezut). Dictonul arată clar că în morala romano-catolică avem de-a face cu un concept raţionalist al credinţei şi al vieţii morale a creştinului catolic. Se impune deci, primatul principiului raţional. Desigur, sunt şi voci care acordă o adevărată importanţă factorului dumnezeiesc, dar sunt foarte rare.

Trăsături esențiale ce caracterizează morala romano-catolică

– Intelectualismul (sau raţionalismul): dacă izvorul principal al normelor morale îl constituie raţiunea, era firesc ca primă trăsătură să o constituie preocuparea de intelectualizare a fenomenelor morale.

Raţiunea este identificată cu prudenţa, voinţa practică cu intelectul. Raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea lucrării şi a lui Dumnezeu, ci şi la formarea atitudinilor morale, spune Toma, căci sufletul are puterea şi de a voi şi dori, pe lângă cea a cunoaşterii.

Este firesc ca omul, prin rațiunea lui, să-şi orânduiască propria viaţă, dar pentru cunoaşterea lui Dumnezeu aceasta este insuficientă.

Virtutea şi fapta morală implică o activitate susţinută a intelectului, dar înainte de toate ele sunt în mod esenţial produse ale voinței, pe linia binelui.

Nu negăm şi nu micşorăm posibilitatea intelectului în conturarea aptitudinilor morale, dar nu vedem în ele un produs exclusiv al raţiunii.

Raţionalismul moralei romano-catolice se poate vedea din definirea legii morale ca o prescripţie obligatorie dată comunităţii ca țel. Această prescripţie este însă de provenienţă totalmente raţională. Acest caracter se poate observa şi în modul de tratare a problemelor morale: conştiinţa, faptele morale, responsabilitatea, datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi aproapele. Socrate spunea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Raţiunea îşi are importanţa ei în cunoaşterea lui Dumnezeu, dar fiind luminată de har. Mărginirea rațiunii umane este dependentă de calitatea omului de fiinţă limitată, mărginită. Dacă în domeniul cunoaşterii se poate vorbi de o limită a raţiunii, tot aşa şi în înţelegerea unor probleme morale. Credinţa este şi ea un act al rațiunii, dar nu dominant, pentru că în ea sunt angajate toate puterile sufleteşti: conștiința, voinţa, simţirea. Elementul dominant rămâne cel raţional; rațiunea luminează, după cum angajarea ţine de voinţă şi simţire – adică trăirea obiectivului urmărit. Elementele raţionale şi preocuparea pentru intelectualizarea învăţăturii de credinţă se văd clar din întregul sistem al dogmaticii şi moralei romano-catolice. De altfel, Toma d’Aquino şi-a luat ca asociat în înţelegerea problemelor filosofia lui Aristotel. Culmea: lângă Evanghelia lui Hristos, înainte se găseşte filosofia acestuia.

– Legalismul sau juridismul; prin această trăsătură morala romano-catolică se apropie de a fariseilor, fiind deci departe de cea duhovnicească, în care accentul cade pe duhul moralei care este necesar să stăpânească viaţa credinciosului. Apariţia legalismului are o explicaţie simplă în sensul că, după desfiinţarea Imperiului roman de Apus, scaunul papal a căutat să se suprapună şi puterii seculare, preluând dreptul roman, pe care l-a introdus în problemele de morală. Biserica Romano-Catolică se prezintă ca o organizaţie bine constituită, monarhică.

Cunoaştem lupta pentru învestitură iniţiată de Papa Grigorie al VII-lea de Holdenbrand, care a ţinut 200 de ani, avându-l ca punct culminant pe Papa Inocenţiu al III-lea. De pe seama acestei lupte, Biserica Romano-Catolică a rămas ca super-stat, ce-şi dispută puterea seculară şi o apără în lupta cu principiile diferitelor state. În secolul al XIX-lea, pierzând întreaga putere politică, papalitatea, prin Conciliul I Vatican (1870), şi-a creat o compensaţie prin dogma Primatului Universal şi a infailibilităţii Papale, Papa fiind monarh absolut, cu pretenţie de jurisdicţie universală. Deci, asistăm la preschimbarea Bisericii Romano-Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică a pătruns şi în viaţa interioară.

În consecinţă, morala romano-catolică a fost juridicizată, preschimbată în cod de legi la îndemâna Curţii Papale şi a celor legaţi de ea, adică Iezuiţii. Eticul sau moralul s-au preschimbat foarte repede în legalism, formalism care a nimicit personalitatea morală. Credincioşii din cadrul acestei monarhii absolute sunt doar ostaşii Capului Bisericii. Desigur, organizaţia îşi are importanţa ei, în primul rând pentru organizarea statală, dar în materie de Biserică, juridismul duce la întunecarea aspectului transcendental al acesteia.

Biserica este şi o comunitate văzută, dar ea e necesar să rămână o organizaţie dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură comuniunea inşilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică.

Legea morală are asemănări cu toate legile care au apărut în timp, dar în esenţă este viaţa lui Hristos, trăită după modelul oferit de El.

În învăţătura ortodoxă, legea morală devine ceva lăuntric omului, lucrând asupra fiinţei lui. Vieţuirea creştinului ortodox nu este numai o urmare exterioară a lui Hristos, ci presupune trăirea lăuntrică a lui Hristos.

Ceea ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci harul dumnezeiesc. Legea a fost dată în primul rând ca să vădească păcatul, să sublinieze gravitatea lui (Ex. V.T.). Numai Legea Noului Testament a devenit lăuntrică omului; Dumnezeu o dă, dar ea vizează lăuntrul omului.

Or, legea morală, după romano-catolicism, devine ceva mai mult exterior omului, deasupra persoanei, făcând din om un ins supus. În viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci devine intrinsecă omului şi tocmai aceasta este ceea ce urmăreşte Noul Testament.

Legea Vechiului Testament a fost mai mult a literei, nu a spiritului, a duhului, cum este Legea Noului Testament, care dă libertate de mişcare omului, pe care îl consideră persoană. De aceea, niciodată Părinţii filocaliei n-au văzut în porunci şi lege ceva împotriva voinţei omului, ci o călăuză lăuntrică plină de putere.

– Cazuismul – este o a treia însuşire, strâns legată de primele două.

Cazuismul este un sistem de interpretări şi consecinţe practice, format prin aplicarea legilor morale în cazuri concrete ale vieţii. Se ştie că legea are un caracter normativ ce ține de drepturi și obligații şi ea nu poate cuprinde niciodată varietatea nesfârșită a cazurilor. Când au apărut cazuri noi care nu se încadrau în lege, au apărut interpretări şi aplicări la cazurile cele mai concrete din viaţa morală a omului. Iezuiţii s-au întrecut să dea cele mai diverse interpretări de acest fel. De aici, voluminoase tratate de cazuistică. De altfel, nici astăzi romano-catolicii n-au putut renunţa la acele tonuri cazuistice în materie de morală.

După cazuistul Gury, există o serie de prescripţii de care este necesar să ţină seama duhovnicii în aplicarea epistolelor. De exemplu, din Porunci: „Ca pe tine însuţi, să iubeşti pe aproapele tău”, nu indică în primul rând egalitatea ta cu semenul, ci numai o asemănare. În concluzie, iubirea de semeni este numai asemănătoare cu cea de tine însuţi.

De aici reies două elemente:
– iubirea bine chibzuită începe cu tine însuţi;
– iubirea de aproapele nu obligă.

Cât priveşte ordinea în care e necesar să iubim pe aproapele, cazuiştii nu sunt de aceeaşi părere. Unii propun o ierarhizare: părinţii, soţia, copii, fraţii, rudeniile, prietenii, binefăcătorii, superiorii, apoi cei care se interesează de binele obştesc. După alţii: soţi, copii, tată, mamă, fii, rude, concetăţenii şi străinii.

Cazuistica a găsit mijloacele cele mai diverse de a justifica şi minciuna sub formă camuflată, prin folosirea unor cuvinte ambigue, să invoce pentru minciună acea reservatio mentalis. Se justifică prin aceasta chiar jurământul fals – sperjurul. Se vede clar că spiritul cazuistic este incompatibil cu morala ortodoxă, adevărata morală creştină. Pentru că morala catolică se bazează în rezolvarea cazurilor concrete pe distincţii inexacte, pe descrieri şi conexiuni arbitrare. Unele ca acestea le întâlnim în dreptul secular. Cazuismul s-a concretizat într-un mare număr de sisteme, care mai de care mai interesate fie de persoana omului fizic, fie de respectul legii. În unele se dă libertate deciziei omului, în altele se dă câştig de cauză legii, care devine tiranică, nemaiţinând seama de manifestările concrete ale insului. Sistemele cazuistice urmăresc să pună la îndemâna duhovnicilor criterii sigure pentru rezolvarea unor cazuri, dar nu-şi ating țelul privind îmbunătăţirea morală a omului. Dimpotrivă, caută să absolve pe om de consecinţele adânci ale faptelor săvârşite de altul. Mai mult, ele strecoară şi îndoială în sufletul penitentului, ca şi pofta de a găsi motive de justificare a faptelor rele.

Deci, în loc să găsească nişte răspunsuri concrete în duhul lui Hristos, aceste sisteme cazuistice pun în încurcătură şi pe duhovnici, şi pe penitenţi. Toate urmăresc să dea fie câştig de cauză legii în sine, care operează rigid, fie libertăţii care operează împotriva legii.

Autor: pr. prof. dr. Antoniu-Cătălin Păştin, membru A.O.Ș.R.

Citiți și:
Raportul dintre teologie şi filosofie, Dumnezeu transcendent şi imanent (I)
Învierea Domnului Iisus Hristos – Restaurarea Omului în Hristos

 

yogaesoteric
11 martie 2025