Fă saltul în non-minte (II)

Metode și chei operative pentru a realiza cu succes translația de la nivelul mentalului la nivelul supramentalului

Citiţi prima parte a articolului

În acest context, prezentul poate fi privit ca „extinderea” sau „pătrunderea” – în fond fictivă, a clipei prezente în trecut şi/sau în viitor, nu neapărat în mod egal, putând avea loc şi unilateral, adică doar în trecut sau doar în viitor. În realitate, această extindere nu este altceva decât o „ieşire din eternitatea” proprie clipei prezente, ieşire care ne duce direct în timp. Aşadar, timpul există ca noţiune şi chiar ca „realitate” doar pentru fiinţele care trăiesc în afara eternităţii, în afara momentului prezent.

Imediat ce translaţia de la mental la supramental este realizată, timpul, aşa cum îl simţim şi îl cunoaştem din condiţia de fiinţe umane obişnuite încetează să existe. Practic, odată cu declicul care ne duce din mental în supramental are loc şi transcenderea timpului-durată şi pătrunderea în timpul-eternitate. Cu toate că această extindere a momentului prezent este fictivă, imaginară, totuşi ea este percepută ca fiind cât se poate de reală, însă nu de către Sine, ci de către ego, acest aspect fiind de la sine înţeles, având în vedere faptul că însuşi ego-ul nu este altceva decât tot o „extindere” a Sinelui, extindere care are loc în timp şi spaţiu.

La fel ca în cazul timpului, şi aici avem de-a face în realitate nu cu o extindere, ci cu o limitare, căci, aşa cum ştim, egoul este limitarea succesivă a Sinelui în două etape: o primă limitare este cea care duce de la Sine la suflet, iar cea de a doua, de la suflet la ego. Iată de ce, chiar dacă la modul obiectiv vorbind, prezentul ca durată majoră a timpului nu există, totuşi el este cât se poate de palpabil şi real pentru ego, adică pentru fiinţa umană care foloseşte doar mentalul inferior, neavând acces la supramental.

Din această analiză reiese cu uşurinţă imposibilitatea existenţei minţii obişnuite în clipa prezentă (sau în momentul prezent). Ea nu poate exista în această ipostază, pur şi simplu pentru că nu are cum, clipa prezentă neavând de fapt durată, nedesfăşurându-se în timp. Mintea nu poate exista, deoarece într-o durată de valoare zero nu poate exista niciun gând. Iar fără gânduri, mintea nu există. Aceasta este, am putea spune, o justificare simplă şi totodată riguroasă a faptului că mintea nu poate exista în momentul prezent. Din această cauză în momentul prezent fiinţa noastră nu poate exista decât în supramental.

În acest context poate fi înţeles simplu şi „declicul” care e nevoie să apară pentru a realiza trecerea de la mental la supramental. Această trecere se face brusc, instantaneu, fulgerător, atunci când declicul despre care vorbim se realizează efectiv. Iar acest declic nu este altceva decât acel „moment zero”. El este dat de restrângerea la zero a duratei majore prezent, de limita matematică despre care am vorbit mai sus. Mai mult, am putea spune că el reprezintă chiar trecerea bruscă, instantanee, fulgerătoare, de la trecut la viitor sau de la viitor la trecut. Evident, aceste treceri nu sunt în mod real accesibile decât celui/celei care poate controla perfect energia subtilă a timpului şi astfel poate să se deplaseze liber în oricare din duratele majore ale timpului subiectiv.

Din punct de vedere obiectiv însă, nu există decât două durate majore, şi anume, trecutul şi viitorul, ele fiind despărţite de graniţa cu durata zero, care este clipa prezentă. Aşadar, „declicul” care ne face să basculăm de la mental la supramental nu este altceva decât trecerea din trecut în viitor, trecere care se face prin acest „moment zero”, numit momentul prezent, sau clipa prezentă.

Totuşi, fiecare dintre noi simte că există (în sensul de a nu fi zero, de a avea o anumită extindere temporală) şi durata majoră a prezentului. Cu toţii simţim, mai mult sau mai puţin intens, mai mult sau mai puţin conştient, că trăim, că existăm „aici şi acum” (am scris „aici şi acum”, pentru a face diferenţa faţă de AICI şi ACUM, care caracterizează fiinţarea în clipa prezentă). Acest aspect este perceput însă la modul subiectiv şi nu obiectiv. De aceea, putem spune că mintea obişnuită, mentalul obişnuit nu poate avea o existenţă – la modul obiectiv vorbind – în clipa prezentă.

Putem duce această analiză chiar şi mai departe şi putem astfel observa că, în realitate şi în mod obiectiv, mintea obişnuită nu poate exista, nu poate fiinţa, nu doar în clipa prezentă, ci chiar deloc: ea face parte din MAYA, iluzia universală. Demonstraţia este imediată şi se bazează pe următoarele două stări de fapt:
1. Aşa cum am arătat mai sus, din punct de vedere obiectiv nu există decât două durate temporale majore, şi anume trecutul şi viitorul.
2. Aşa cum reiese în mod logic, atât trecutul, cât şi viitorul nu există, căci tot ce aparţine trecutului a fost, iar tot ce aparţine viitorului va fi.

Aşadar, mintea obişnuită nu poate avea decât cel mult o existenţă subiectivă, cel care există mereu şi mereu, şi care astfel este etern, fiind dincolo de mentalul inferior, transcenzând mintea obişnuită (MANAS) şi fiind totodată sursa a tot şi a toate este doar Sinele Suprem, la care „se poate ajunge” prin aprofundarea stării supramentale.

Astfel, atunci când dorim să realizăm translaţia de la mental la supramental ne putem ajuta de următoarele întrebări de bun simţ:
– „Dacă mintea obişnuită nu poate exista la modul obiectiv, de ce aş crede eu în ea?”
– „De ce să trăiesc în ceva ce de fapt nu există?”
– „De ce să mă menţin în ceva iluzoriu?”

Aceasta este o manieră cât se poate de logică de a percepe/privi realitatea şi astfel, de a ne debarasa de mintea obişnuită şi implicit de orice gând perturbator atunci când realizăm orice meditaţie, dar mai ales o meditaţie fără suport sonor (un anumit sunet subtil / o MANTRA) sau vizual (o anumită YANTRA).
Se vădeşte astfel că mintea – şi implicit gândurile – nu pot avea o existenţă obiectivă şi atunci nu are rost să mai credem în existenţa lor. Cu alte cuvinte, existenţa lor este relativă şi în niciun caz nu poate fi absolută. Această observaţie ne poate fi de un real folos atunci când urmărim să realizăm translaţia de la mental la supramental.

Supramentalul are aşadar o existenţă obiectivă, ce poate fi chiar „demonstrată” logic, matematic, riguros, pe când mentalul obişnuit nu are o astfel de existenţă; el poate exista doar la modul subiectiv.

Atât timp cât acordăm prezentului, privit ca durată temporală majoră, o anumită valoare cantitativă, tot atât timp putem vorbi de existenţa minţii obişnuite ca o realitate de necontestat. Cum însă în realitate această durată tinde în limită la zero, existenţa obiectivă a minţii este anulată.

2. Observarea detaşată a gândurilor

Această metodă poate fi abordată cu succes mai ales de către cei care pot apela cu uşurinţă şi într-un mod eficient la analogii pline de semnificaţie, cu alte cuvinte, de către cei care au înţeles valoarea Legii fundamentale a analogiei şi o pun cu succes în practică. În cazul de faţă, una dintre cele mai utile şi totodată sugestive analogii este cea care face apel la „cerul cu nori”. În cadrul acestei analogii, gândurile vehiculate de mentalul obişnuit sunt asimilate cu norii, iar fiinţa noastră profundă, conştiinţa noastră superioară este identificată cu cerul imaculat, privit ca fundalul pe care se desfăşoară mişcarea mai mult sau mai puţin haotică a norilor.

La fel cum norii vin şi pleacă într-un periplu fără sfârşit, pe fundalul cerului neschimbător mereu acelaşi, la fel, gândurile vin şi pleacă pe fundalul conştiinţei care le observă cu detaşare, fără a le influenţa şi fără a fi influenţată la rândul ei, în vreun fel, de acestea.

Întrucât este un aspect deosebit de important, chiar esenţial pentru această metodă, subliniem încă o dată că e necesar să avem în vedere faptul că acest periplu al norilor nu afectează absolut deloc, în niciun fel cerul, acesta rămânând mereu acelaşi, fiind în eternitate imuabil, imaculat, imperturbabil, intangibil, perfect neatins de norii care nu pot avea nici cea mai mică influenţă asupra lui. La fel, fluxul neîntrerupt al gândurilor care zboară într-un du-te-vino neîncetat nu poate influenţa în niciun fel conştiinţa noastră profundă, care se identifică în cadrul acestei analogii cu cerul. Ea rămâne mereu şi mereu aceeaşi, fiind neafectată de gândurile efemere. Ea este un sui-generis martor suprem şi perfect detaşat, este „subiectul” care observă, pe când norii reprezintă „obiectul” care este observat cu detaşare, vremelnice manifestări, efemere „umbre” care, chiar dacă la o primă vedere – ce este pripită şi superficială – par să acopere şi să maculeze cerul, în realitate ei sunt infinit depărtaţi de acesta şi nu îl pot atinge sau întina în vreun fel. Indiferent de natura, semnificaţia şi încărcătura emoţională a gândurilor („norii”), e necesar ca acestea să fie observate de către martorul care este conştiinţa noastră superioară („cerul”) cu aceeaşi detaşare, în mod imperturbabil, neutru. Aşadar, esenţial în cadrul acestei metode este ca practicantul să se identifice cu „cerul” pentru ca astfel să nu mai poată fi influenţat în niciun fel de gândurile-nori.

În popor această situaţie este plastic exprimată în mod analogic prin zicala „Câinii latră, caravana trece”. În acest caz, elementele analogiei îşi inversează oarecum rolul faţă de cazul anterior, în sensul că aici elementul mobil – caravana – este pusă în corespondenţă cu conştiinţa superioară, iar elementul „static” – câinii care latră – cu gândurile. Această zicală este utilizată ori de câte ori se intenţionează să se scoată în evidenţă desfăşurarea imperturbabilă a unei anumite acţiuni, indiferent de circumstanţele şi împrejurările în care acţiunea are loc, şi care nu o pot influenţa absolut deloc.

3. Fixarea atenţiei asupra intervalului dintre două gânduri succesive (sesizarea hiatusului dintre două gânduri succesive)

Chiar dacă această metodă pare a fi „înrudită” cu cea precedentă, căci face apel tot la o acţiune asupra gândurilor, de fapt ea este mult mai apropiată de prima metodă fundamentală prezentată aici, anume focalizarea fulgerătoare asupra momentului prezent. Ca şi aceasta, metoda pe care ne propunem să o analizăm succint în continuare presupune conştientizarea unui interval temporal care adesea este extrem de scurt, practic imperceptibil. Dacă în primul caz acest interval este reprezentat de o singură clipă – clipa prezentă – în cazul de faţă este vorba despre intervalul de timp (hiatusul) dintre două gânduri succesive.

Acest hiatus are o durată extrem de scurtă, infinitezimală, căci între momentul terminus al unui gând şi cel de initium al celui care urmează, este un interval de timp asemănător ca durată celui care există între trecut şi viitor, sau între inspir şi expir atunci când respirăm spontan. De altfel, în tradiţia spirituală yoghină există un procedeu de sine stătător care face apel la sesizarea hiatusului asociat respiraţiei spontane.

La fel ca în cazul primei metode, dificultatea nu constă doar în a sesiza ceva infim ca durată, ci mai ales în a ne menţine apoi conştiinţa acolo. Într-adevăr, aşa cum am precizat încă de la bun început, prin focalizarea adecvată a atenţiei asupra procesului respiraţiei, putem ajunge să calmăm chiar foarte mult mintea obişnuită şi astfel să încetinim substanţial fluxul gândurilor, în aşa fel încât intervalul dintre două gânduri succesive să devină suficient de mare pentru a putea fi sesizat şi conştientizat cu uşurinţă.

Adevărata provocare şi, de fapt, esenţa prezentei metode constă în a ne menţine apoi indefinit de mult atenţia, focalizarea, conştiinţa în acest hiatus, ceea ce are drept consecinţă directă încetarea totală a fluxului gândurilor şi implicit fiinţarea în starea supramentală.

Evident, între nivelul nostru de conştiinţă şi gradul de accesibilitate al acestei metode există o foarte strânsă legătură. Cu cât avem conştiinţa mai rafinată, cu alte cuvinte, cu cât frecvenţa de vibraţie a fiinţei noastre este mai înaltă, cu atât metoda devine mai uşor de aplicat, căci acel infim interval de timp dintre două gânduri succesive „devine” pentru noi cu atât mai „mare” şi mai uşor de sesizat.

Putem să înţelegem foarte uşor această afirmaţie dacă facem apel la analogia sugestivă oferită de filmarea cu o cameră de luat vederi mai specială, a unui fenomen care are o durată de manifestare extrem de scurtă, cum ar fi impactul unui glonţ cu un balon plin cu apă, declanşarea unui airbag, explozia unei anvelope de maşină etc.

Aşa cum probabil ştim, sau poate am văzut la televizor sau pe internet, cu cât camera de luat vederi (care este elementul corespondent conştiinţei noastre, cea care observă, subiectul, în cadrul acestei analogii) are o viteză de înregistrare mai mare („high-speed recording camera” sau „ultra-high-speed recording camera”), viteză care este măsurată prin numărul de cadre pe secundă pe care camera le poate înregistra (şi care este, de fapt, tot o frecvenţă), cu atât putem sesiza amănunte din ce în ce mai numeroase şi mai fine, şi putem astfel observa cu precizie ce se petrece clipă de clipă, în intervalul temporal – extrem de mic, de altfel – al fenomenului analizat, atunci când derulăm pe „slow motion” („cu încetinitorul”) filmul făcut.

Elementele acestei analogii sunt următoarele:
– hiatusul dintre două gânduri succesive are ca element corespondent fenomenul de foarte scurtă durată filmat de camera de luat vederi de tip „ultra-high-speed recording”;
– conştiinţa noastră, adică cea care percepe hiatusul dintre două gânduri succesive are drept element corespondent camera de luat vederi; unei conştiinţe obişnuite îi va corespunde o cameră de luat vederi obişnuită (de exemplu, de doar 30 fps), iar unei conştiinţe superioare, rafinate, îi va corespunde o cameră de luat vederi cu o viteză de înregistrare foarte mare (de exemplu, de 1.000.000 fps).

Observaţie: O cameră de luat vederi obişnuită are o viteză de înregistrare în jurul valorii de 30 fps – „frames per second” (cadre pe secundă), şi aceasta este dictată de fapt de rezoluţia temporală a aparatului vizual uman normal şi sănătos, care, aşa cum se ştie, este de 16-20 cadre pe secundă; cu alte cuvinte, orice succesiune temporală de cadre / pictograme / fotografii luate succesiv, deci care sunt foarte apropiate ca elemente de conţinut şi care se derulează pe un ecran în faţa ochilor unei fiinţe umane obişnuite cu o viteză / frecvenţă mai mare de 16-20 cadre pe secundă, va fi percepută ca fiind continuă, ca un film, şi nu ca mai multe pictograme distincte. O cameră de luat vederi performantă poate înregistra în mod curent cu viteze de zeci de mii de cadre pe secundă. Unele camere şi mai performante pot ajunge la sute de mii de cadre pe secundă (cum ar fi, de exemplu, camerele Redlake MASD, MotionPro X4 şi X4PLUS, ce pot înregistra cu viteza de 140.000 fps) şi chiar la 1 milion de cadre pe secundă;

– intervalul dintre două cuante de timp succesive (care aparţin hiatusului dintre două gânduri succesive) are ca element corespondent intervalul dintre două cadre succesive, care, la o cameră ultraperformantă, poate ajunge să aibă valoarea de doar o microsecundă (o milionime de secundă);

– redarea filmului pe „slow motion” necesară observării detaliate, clipă de clipă a fenomenului de foarte scurtă durată are drept element corespondent focalizarea succesivă a conştiinţei noastre asupra cuantelor de timp care alcătuiesc hiatusul dintre două gânduri. Întrucât o conştiinţa elevată are o frecvenţă înaltă de vibraţie, aceasta face ca un hiatus de doar o nanosecundă (o miliardime de secundă) să fie perceput, de exemplu, de un milion de ori mai lung şi astfel conştiinţa să poată observa cu uşurinţă extrem de multe detalii care altfel ar fi inaccesibile.

În concluzie, pentru ca această metodă să fie eficientă, este necesar să avem un nivel de conştiinţă foarte elevat, adică o conştiinţă cu o frecvenţă foarte înaltă de vibraţie. În caz contrar ne va fi practic imposibil să ne fixăm atenţia pe intervalul dintre două gânduri care se succed foarte rapid şi să rămânem oricât de mult timp dorim în acest hiatus, pentru ca astfel fluxul neîncetat al gândurilor să poată fi complet stopat şi să putem în acest fel intra în starea supramentală.

Un pesimist ar putea remarca imediat faptul că fiinţelor obişnuite, celor care nu au un nivel de conştiinţă suficient de înalt, această metodă le este complet inaccesibilă. În realitate nu este deloc aşa, căci, chiar dacă o anumită fiinţă nu are încă în mod permanent o conştiinţă cu un nivel de vibraţie foarte înalt, poate totuşi, ocazional, să intre într-o astfel de stare, de exemplu, practicând MAHAMUDRA sau un alt procedeu spiritual care poate ridica temporar nivelul de vibraţie al fiinţei, chiar foarte mult uneori, astfel încât să poată practica atunci această metodă. Să nu uităm că practicând MAHAMUDRA, sau doar realizând o ASANA aşa cum se cuvine, în cadrul sistemului VIJNANA ASANA, putem intra cu relativă uşurinţă chiar în anumite stări de SAMADHI sau măcar în unele stări de SAMADHI incipient.

(va urma)

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 87.

Citiţi şi:

AICI şi ACUM: repere fundamentale în practica yoga

Focalizarea creatoare benefică asupra momentului prezent ne face mai fericiţi, mai armonioşi şi mai sănătoşi

Simplitatea lui «a fi» – o cale directă de revelare a Sinelui



 

yogaesoteric
26 noiembrie 2019