Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (VIII)

Citiți partea precedentă a articolului

Scriind prezenta serie de eseuri despre istoria contemporană a României și adresându-ne unei largi categorii de cititori, dorim să precizăm că rândurile noastre nu sunt generate de vreun interes cu caracter social-politic. Nu dorim să modificăm păreri în rândul opiniei publice, nu dorim să „lămurim” pe nimeni și nu dorim să „reabilităm” regimul politic socialist de stat și nu propunem întoarcerea României la acel regim. Un regim politic nici nu poate fi reabilitat. El a existat și a funcționat în modul în care este reflectat de istoria scrisă cât mai corect și obiectiv posibil. El este așa cum a fost, nu cum îl falsifică unii interesați. Timp îndelungat, regimul politic din perioada socialistă a fost prezentat eminamente nefavorabil, iar dacă istoricii, jurnaliștii sau scriitorii, prezintă și aspecte bune ale acelei perioade, aceștia sunt imediat acuzați că încearcă „să reabiliteze”, ceea ce, după părerea lor, nu se poate reabilita. Am spus cât mai „obiectiv posibil”, pentru că specialiștii în disciplina Istoriografie generală au proclamat că obiectivitate absolută nu există, pentru că nici omul nu a fost înzestrat de Dumnezeu cu obiectivitate absolută.

Apoi, întoarcerea României la regimul socialist al deceniilor de după al Doilea Război Mondial nu este posibilă. Istoria merge înainte, nu înapoi. Merge înainte, chiar coborând, cum se petrece cu România, de 35 de ani. Acel regim socialist de stat, cu deosebire etapa României suverane și independente (1964-1989) poate inspira și oferi numeroase exemple claselor politice ale unor conduceri viitoare din România. Dar atât. Exemplele sunt de ambele feluri, și rele și bune. Sunt și „așa da!” și „așa nu!” Din punctul de vedere al necesității imperioase a societății românești, din etapa scrierii acestor rânduri, de a recupera suveranitatea națională pierdută integral prin meandrele regimului politic iudeo-euro-atlantic, desigur că regimurile Dej și Ceaușescu oferă multe importante exemple de cum este nevoie să se acționeze în cooperare cu puterile suzerane și cu alte mari puteri ale lumii pentru obținerea unei suveranități cât mai mari și împingerea țării către independență. Desigur, istoria perioadei Războiului Rece poate fi exploatată în sens benefic și în alte direcții de către eventualii viitori decidenți politici patrioți, în folosul țării.

Faptul că nu insistăm asupra fenomenelor nefaste care au existat în număr mare în perioada regimului socialist de stat (1944-1989) se datorează faptului că aceste fenomene nefaste sunt permanent în atenția istoriografiei oficiale a momentului istoric și sub tirul mass-media din România, supusă iudeo-occidentalismului.

O altă marotă care s-a răspândit legat de activitatea lui Gheorghe-Gheorghiu-Dej, la care ne referim pe scurt, a fost aceea că, „Dej fiind supus necondiționat Uniunii Sovietice”, nu s-a preocupat de soarta teritoriilor românești ocupate de URSS și de Tezaurul României de la Moscova. Or, situația nu este asta.

În anul 1947, Stalin a dat ordin ca Insula Șerpilor, care nu era locuită și valorificată la acea oră în niciun fel, să fie predată Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej a ordonat să nu se încheie niciun act de recunoaștere a apartenenței insulei la URSS. Singurul act care s-a semnat cu ocazia preluării insulei de către marinarii sovietici a fost un proces-verbal de predare-primire, semnat din partea română de un angajat cu funcție mică (director adjunct al unui compartiment), anume Eduard Mezincescu. Niciunui demnitar înalt nu i-a fost permis să se implice în această acaparare a insuliței din Marea Neagră, importantă din punctul de vedere geografic, respectiv al proprietăților asupra platourilor maritime din zonă. Ministerul de Externe de la București nu a purtat pe această linie nicio corespondență oficială cu ministerul de resort din URSS, ca să nu lase urme documentare.

Făcând această precizare, merg mai departe și arăt că în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce am fost înfrânți în război, cu o mare parte din armată capturată în URSS, sub ocupație militară sovietică, conduși de consilieri sovietici, cu o Securitate eminamente iudeo-bolșevică, conducătorii politici români și șeful statului nu au semnat niciun document de drept internațional prin care să recunoască drepturile sovietice asupra teritoriilor ocupate în 1940 și nici renunțarea la Tezaurul României, depus la Moscova în decembrie 1916 și iunie 1917.

Când, în 1949, Gheorghiu-Dej a fost chemat de Stalin la Moscova și i s-a arătat o hartă a Dobrogei, datând de la începutul secolului al XX-lea, elaborată de un agent britanic și un raport al acestuia în care autorul propunea guvernului britanic să construiască un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, pe la jumătatea Dobrogei, Stalin a spus că România este necesar să facă acest canal. Gheorghiu-Dej s-a speriat. I-a fost teamă că Stalin, în secret, dorește să anexeze jumătatea de nord a Dobrogei, cu toate trei brațele fluviului și cu Delta și de aceea îl pune să facă un canal, care să rămână (acest canal) singura legătură a părții românești a Dunării cu Marea Neagră.

Cu tact, Gheorghiu-Dej a încercat să se opună, invocând faptul că România nu are utilaje, nu are bani, nu are specialiști, nu are forță de muncă etc. Stalin i-a spus lui Dej că-i dă el bani și utilaje, cât despre forța de muncă, România are destui „dușmani de clasă”.

Construcția canalului a trebuit demarată. Dej și Petru Groza nu s-au putut opune, dar au avut ce face: „Las-o încet, Ghiță!”, i-ar fi spus Petru Groza lui Dej. S-a folosit predilect munca deținuților politici și foarte puține utilaje. Se lucra cu roabe, lopeți și târnăcop. Construcția a fost intenționat încetinită, iar în anul 1953, imediat după asasinarea lui Stalin, Gheorghiu-Dej a dat ordin de oprire imediată a construcției canalului și de închidere a șantierului. Când Ceaușescu avea să dispună reluarea construcției canalului, după decenii întregi, o va face fără deținuți politici, mecanizat, cu foarte numeroase utilaje, toate produse de industria României, deci cu investiții minime în utilaje, iar canalul va fi finalizat în timp record, având utilitate atât pentru transporturile fluviale, cât și pentru irigarea unor mari suprafețe agricole. După construcția canalului, irigate bine, terenurile agricole din Dobrogea au dat producții agricole care au depășit randamentele din Bărăgan, unde solul este de cea mai bună calitate.

Problema Tezaurului României depozitat la Moscova în decembrie 1916 și iunie 1917 a fost abordată de Gheorghiu-Dej cu Nikita Hrușciov în 1956. După aceasta, în semn de recunoaștere, Hrușciov a dispus restituirea către România a unor importante valori din acel tezaur. Chiar dacă nu s-au restituit cele 93 de tone de lingouri de aur, restituirea făcută de Hrușciov, care se adăuga altei restituiri făcută de Stalin în 1936, reprezenta recunoașterea de către URSS a existenței acestui tezaur.

În 1962, când Gheorghiu-Dej și Ceaușescu, ca secretar al C.C. al P.M.R. cu problemele de cadre, Securitate, Miliția, Armată și Justiție, au declanșat operațiunea de eliminare a rețelelor informative sovietice, au făcut-o și prin discuții între Dej și Hrușciov. Referitor la aceste discuții, într-o ședință la C.C. al P.M.R., Dej a spus: „Într-un stat socialist, nu păstrezi reţelele de informaţii din interiorul Partidului decât dacă eşti convins că te afli într-o poziţie de supremaţie, [iar] celălalt în poziţie de subordonat ….… nu reprezintă numai o încălcare a suveranităţii, ci dovedeşte ceva mai greu de definit, relaţia dintre stăpân şi sclav ….… Noi am pus problema ca ei să nu aibă reţele de agenţi în nicio ţară socialistă, iar acest fapt l-a determinat pe Hruşciov să ne numească «nemernici»”.

Ajungând la dispute cu conducerea sovietică până la nivelul de a fi declarați „nemernici”, conducătorii români au fost conștienți că va fi greu să detensioneze relațiile cu URSS, pentru a-și putea promova agenda naționalistă în liniște, și că vor fi nevoiți să continue să-și pună programul în aplicare în condiții de dispută, propunându-și să nu ajungă la rupturi care să genereze intervenții militare de supunere a României, de tipul celei din Ungaria (1956), care ar fi compromis realizările trecute și proiectele viitoare.

Românii știau și probabil că li s-a spus că Hrușciov accepta ca România să fie independentă economic față de C.A.E.R., dar că dacă România va încerca să iasă din C.A.E.R., atunci soldații sovietici urmau să aibă ultimul cuvânt. Dar Dej și ulterior Ceaușescu nu aveau niciun interes să iasă din C.A.E.R., pentru că aveau numeroase avantaje comerciale din cooperarea în cadrul C.A.E.R. Teama lui Hrușciov era una nerealistă și poate fi interpretată ca pe o eroare de analiză, în care un rol nefast l-a jucat și lipsa unor informații corecte. De altfel, la vârful puterii de la Kremlin se pregătea debarcarea lui Hrușciov și de regulă când se promovează asemenea proiecte, cel vizat este lipsit de informații corecte.

În 10 iulie 1964, la Moscova, o delegaţie română condusă de Gh. Gheorghiu-Dej s-a confruntat cu o delegație a P.C.U.S. pe tema Basarabiei. Românii și-au apărat cu curaj și demnitate cauza, având grijă să nu depășească nicio linie roșie, dar nu au plecat capul. Fără să formuleze revendicări teritoriale, care ar fi fost foarte riscante, conducătorul român a afirmat cu curaj că Basarabia a fost răpită de regimul țarist de la Moldova și că Marx a recunoscut și a scris acest fapt istoric.

Cauza românească legată de apartenența la România a teritoriilor ocupate de URSS în vara anului 1940 a fost susținută imediat de China. Președintele Mao Zedong a exprimat în cea mai elaborată formă problema teritorială dintre URSS şi România și a pus-o în dezbatere publică, cu ocazia unei întrevederi cu delegaţia parlamentarilor socialişti japonezi, în prezenţa a 32 de jurnalişti niponi, care, ulterior, au internaționalizat informația. România era implicată în medierea reluării contactelor chino-japoneze. Liderul chinez a spus:

„Pământuri cucerite de sovietici sunt foarte multe. Conform hotărârii de la Yalta, Uniunea Sovietică, sub pretextul garantării independenţei Mongoliei, a ocupat în realitate această ţară……. În 1954, când Hruşciov şi Bulganin au fost la noi, în China, noi am pus această problemă, dar ei au refuzat să discute. Ei şi-au declarat teritoriu propriu și o parte a României. Despărţind o parte a Germaniei de Est, sovieticii au alungat populaţia locală în partea de Vest a Germaniei. Luând o parte din teritoriul Poloniei, ei au alipit-o la Uniunea Sovietică, iar drept compensaţie le-au dat polonezilor o bucată din Germania de Est. La fel au făcut şi în Finlanda. Ei au despărţit şi au luat tot ce au putut dezmembra. Chiar declarau că regiunea Zsintzian şi teritoriul din nordul bazinului fluviului Amur trebuie alipite la URSS […]”

În urma acestei dispute, reîntors la București, Gheorghe Gheorghiu-Dej a ordonat traducerea și publicarea integrală a operelor lui Karl Marx și Friedrich Engels, care au arătat că Basarabia fusese răpită României și le-au răspândit în toate bibliotecile și librăriile din România. Până atunci, timp de 20 de ani, scrierile clasicilor comunismului privitoare la acest subiect au fost ascunse opiniei publice, acele texte nefiind incluse în lucrări.

Această dispută româno-sovietică pe teme teritoriale, care a devenit publică prin intervenția Chinei, a deranjat mult conducerea de la Kremlin și a determinat mai multe reacții sovietice diferite, asupra cărora nu ne oprim în acest articol. Ea s-a adăugat unui lung șir de acțiuni de independență națională românească ale lui Gheorghiu-Dej, perceput la Kremlin ca fiind anti-sovietism.

Aceste aspecte au fost neglijate/ascunse, în majoritatea lucrărilor istoriografice românești de după 1990 și în cvazi-totalitatea scrierilor din mass-media.

În decembrie 1964, conducerea României a declanșat o dispută cu consilierii sovietici din Securitate și Miliție și a solicitat retragerea din România a tuturor consilierilor sovietici. A fost picătura care a „umplut oala” supărărilor sovietice. A urmat iradierea și moartea lui Gheorghiu-Dej.

După ce a devenit evident că lui Dej i-a fost scurtată viața în mod brutal, s-a răspândit în rândul elitelor politice și chiar în rândul unei părți a opiniei publice faptul că sovieticii l-au iradiat. Această teză a fost susținută permanent. Dar sovieticii nu puteau să aibă acces în proximitatea lui Gheorghiu-Dej decât cu sprijinul Securității, cea care ar fi fost necesar să-l protejeze pe Dej. Nimeni nu putea trece de Inelul 1 de securitate a șefului țării, decât prin trădare. Cu trei decenii în urmă, când i-am spus acest fapt generalului Iulian Vlad, el a reacționat: „Asta să n-o mai spuneți la nimeni!”.

Ceaușescu a știut și după ce a ajuns la conducerea țării, când efectua vizite în URSS și în țările socialiste supuse Moscovei, înainte de ajungerea la destinație a lui Ceaușescu, o echipă verifica reședința în care urma să locuiască, inclusiv cu detectoare de radiații și rămânea acolo până la venirea conducătorului României. Viața conducătorilor patrioți care promovează independența statelor lor și interesele popoarelor pe care le conduc este una plină de riscuri. Ei sunt supuși unei presiuni continue din partea puterilor suzerane, sau a puterilor care aspiră la suzeranitate pe acel spațiu.

Citiți continuarea articolului

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Citiți și:
Frica de Rusia
Jos cizma ucraineană de pe teritoriile românești (II)

 

yogaesoteric
24 noiembrie 2024