Fitoterapia în România

Şi la noi, în România, fitoterapia îşi are rădăcini adânci.

Priceperea şi atenţia cu care românii şi-au selectat remediile vegetale sunt daruri moştenite mai ales de la poporul getodac. Strămoşii noştri, dacii, erau foarte buni cunoscători ai “buruienilor de leac” şi faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a se trece, în unele glosare botanice, nu numai denumirile greceşti şi latine, dar şi cele dacice. În această privinţă, cunoştinţele lor de botanică medicală au fost ridicate pe aceeaşi treaptă valorică cu cele ale grecilor, latinilor, arabilor, etc.

Plantele folosite de daci îşi găsesc corespondentul şi în zilele noastre. Riborastra (brusture) este o planta din care se poate extrage o substanţă capabilă să activeze creşterea părului. Dacii ştiau că simplul fapt de a zdrobi în pumni foaia de brusture facând-o să-şi lase zeama, sucul ei cicatrizant vindecă rana pe care era aplicat.

De-a lungul timpului, fitoterapia românească a fost influenţată şi de popoarele străine cu care locuitorii acestor meleaguri au intrat în contact, influenţe care mai pot fi identificate chiar şi astăzi.

Odată ajunşi în Dacia , medicii romani au luat contact cu medicina sacerdotală autohtonă. Aceşti vindecători daci, trăiau cel mai adesea în izolare, în munţi şi erau deja familiarizaţi cu postul, cumpătarea, abstinenţa, mişcarea fizică. Erau foarte înclinaţi spre studiu şi experimentau sistematic proprietăţile plantelor. Din aceste motive medicii romani nu s-au impus aici. Tradiţia medicală dacică era foarte puternică şi capabilă să reziste curentelor medicale exterioare datorită spiritualităţii dacice, deosebit de dezvoltată. Odată cu cucerirea romană decăderea spiritualităţii autohtone şi-a pus amprenta atât asupra medicinei cât şi asupra diferitelor domenii ale culturii, multe valori fiind pierdute.

Despre medicii romani care au practicat în Dacia nu avem prea multe informaţii. Există date cu privire la doi oculişti Corcolonius şi Titus Attius Divixtus, ultimul fiind de origine siriană. Aparţinând acestor doi medici au fost găsite sig macula oculariorum paralelipipedice, asemănătoare unor bastonaşe. Astfel de bastonaşe au fost găsite în toate regiunile ocupate de romani. Ele conţineau valeriană, nard, sulfat de cupru şi tamâie, într-un amestec solid care se răzuia, se amesteca cu albuş de ou şi se administra intraocular. Existau mai multe tipuri de astfel de amestecuri şi ele erau indicate în conjuctivite acute, cronice, granuloase sau cicatriciale.

Tot de la romani a fost învaţată şi utilizarea terapeutică a unor plante cum sunt: pătlagina (Plantago major), hreanul (Armoracia rusticana), podbalul (Tussilago farfara), nalba (Althaea officinalis), lumânarica (Verbascum tapsus), rosmarinul (Rosmarinus officinalis), morcovul (Daucus carota), varza (Brassica oleraceae), ceapa (Allium cepa), etc.

În abcese, moldovenii se folosesc de oblojeli cu foi de patlagina, careia Plinius îi gasea la vremea lui aceeaşi folosinţă: PLANTAGO OMNIUM HULCE—RIBUS MEDETUR.

Pentru tuse moldovenii foloseau hrean cu zahăr, iar romanii lui Plinius-hrean cu miere. Alt leac comun pentru tratarea tusei era nalba (Althaea officinalis) fiartă în lapte s.a.m.d.

De asemenea a fost găsit “Herbar”-ul atribuit lui Grigore Pintea, supranumit Pintea Viteazul, conducatorul românilor care s-a ridicat împotriva asupririi feudale în timpul răscoalei anti-habsburgice (1703-1711). Acest “Herbar” al lui Pintea a fost descoperit cu ocazia cercetărilor de folclor medical întreprinse în cursul anului 1962 în comuna Satul Nou de Jos şi în împrejurimile sale. Săteanul Pasca Avram, în vârsta de 71 de ani, originar din Satul Nou de Jos, fiind întrebat despre “Herbarul “ lui Pintea a relatat urmatoarele: “Când Pintea făcea calatorii mai lungi, pentru a-şi vedea căpitanii din păduri şi munţi, lua cu el şi o traistă de piele, cu curea de atârnat la gât. În ea îşi punea merindele şi o oiagă de pălincă, făcută plăcuta la gust cu rădăcini de angelică şi mai multe tulpini, cu frunze şi flori de fierea pământului. Pintea zicea că această băutură nu numai că dă putere omului dar îl şi apără de multe feluri de boli periculoase. Dacă Pintea sau vreun pădurar se îmbolnaveau de vreo boală, atunci se lecuiau cu “buruieni vindecatoare dupa felul bolii”.