Foamea de timp, boala omului modern (I)

 
„Pierdut ieri, undeva între răsăritul și apusul soarelui, două ore de aur, fiecare cu câte 60 de minute de diamant. Nu se oferă nicio recompensă, pentru că au dispărut pentru totdeauna.” – Horace Mann

Dacă ai întreba un cunoscut cum îi mai merge, cât de mari ar fi șansele să ţi se răspundă că este ocupat, epuizat sau stresat? Pentru omul modern, deficitul de timp pare a fi călcâiul lui Ahile, stânjenindu-l în dorinţa sa de a se bucura tihnit de avantajele pe care i le- au adus creșterea speranţei de viaţă, dezvoltarea tehnologiei și gama variată de alegeri pe care i-o prilejuiește bunăstarea materială.

Nu avem decât 4.000 de săptămâni de cheltuit în viaţă și, deși unii se vor bucura chiar de mai multe, nu există garanţii că le vom avea la dispoziţie nici măcar pe acestea. Scriitorul creștin Jerry Sittser a urmărit să calculeze orele pe care le petrece o persoană executând sarcini de rutină, de care nu se poate dispensa. Potrivit calculelor sale, o persoană de 80 de ani trăiește aproximativ 29.200 de zile sau 700.800 de ore. Din acest calup, cheltuie 2.000 de ore spălându-se pe dinţi (câte 4 minute pe zi), 204.400 de ore dormind (câte 7 ore pe noapte), 43.800 de ore la masă (câte 90 de minute pe zi), 58.400 de ore cu treburile casnice (în cazul fericit în care nu le alocă mai mult de două ore pe zi).

Nu știm dacă în generaţiile anterioare oamenii ţineau asemenea socoteli pe răbojul lor, dar ni se pare, din vria sarcinilor vieţii moderne, că trăiau într-o tihnă demult apusă, după ce reușiseră să domesticească timpul, în ciuda condiţiilor de viaţă mai dificile și a unui confort cu mult mai subţire.

La începutul anilor 2000, a apărut pentru prima oară în literatura știinţifică termenul „foamete de timp”, pentru a desemna sentimentul copleșitor, aproape universal, de a avea prea multe de făcut într-un timp insuficient.

Deficitul de timp într-o perioadă în care tehnologia ne eliberează de o serie de sarcini (sau măcar le facilitează) reprezintă un paradox pe seama căruia a curs multă cerneală, dar și o problemă la care cercetătorii au urmărit să contureze soluţii.

Programul de lucru redus, timpul liber de negăsit

Economistul britanic John Maynard Keynes prezicea în 1930 că săptămâna de lucru se va reduce la numai 15 ore pe săptămână peste un secol, iar Richard Nixon, (pe atunci) vicepreședinte al SUA, vorbea două decenii mai târziu despre posibilitatea ca americanii să se pensioneze la 38 de ani în jurul anului 1990.

Aceste estimări entuziaste nu s-au dovedit a fi și realiste, deși porneau de la o evidenţă, aceea a reducerii constante a timpului de lucru, tendinţă ce se presupunea că va continua. Într-adevăr, la începutul secolului XX, programul de 8 ore lucrătoare a început să fie aplicat pretutindeni în lume, marcând încheierea unui ritm de lucru epuizant, de 10-12 ore sau chiar de 18 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Totuși, de atunci programul de muncă nu a continuat să scadă, ba chiar s-a extins, iar timpul liber s-a tot rarefiat, dovadă că mai e nevoie de timp pentru ca deviza britanicului Robert Owen (care desfășura în 1817 o campanie susţinută pentru o zi de lucru de 8 ore pentru toţi muncitorii), „opt ore de muncă, opt ore de recreere, opt ore de odihnă” să poată fi și aplicată.

O anchetă din anul 2015 a Pew Center Research a indicat că 60% dintre părinţii americani care lucrau se simţeau stresaţi de lipsa de timp. Aproximativ 85% dintre părinţi doreau să obţină mai mult timp pentru copiii lor, arată un studiu din 2007, iar numărul americanilor care preferau două săptămâni de concediu era dublu, conform unei investigaţii din 2004, faţă de cel al americanilor care ar fi ales două săptămâni de lucru plătite suplimentar.

Frustrarea cu privire la deficitul de timp este totuși pe jumătate întemeiată, explică un articol din The Economist, care arată că locuitorii ţărilor dezvoltate au mai mult timp liber decât generaţiile anterioare. După anul 1965, când sociologii au început să efectueze primele anchete pe această temă, timpul liber se extinsese considerabil faţă de ultimele 4 decenii: bărbaţii prestau mai puţine ore de lucru plătit (în medie, un minus de 12 ore pe săptămână), iar timpul petrecut de femei în muncă plătită se diminuase de asemenea, la fel ca și timpul investit în muncă neplătită, datorită apariţiei facilităţilor moderne – mașini de spălat vase, mașini de spălat rufe, cuptoare cu microunde etc.

Totuși, nu toţi angajaţii au mai mult timp liber, ba chiar în ultimii 30 de ani orarul de lucru al lucrătorilor profesioniști a crescut, depășindu-l pe cel al muncitorilor cu un nivel scăzut de educaţie.

Câștigul financiar și nivelul de educaţie, predictori buni ai penuriei de timp liber

Un sondaj realizat de Harvard Business School pe 1.000 de profesioniști (care lucrau în domenii precum cel bancar, contabilitate, consultanţă, avocatură) a constatat că 94% dintre ei lucrau cel puţin 50 de ore pe săptămână, în timp ce jumătate aveau o săptămână de lucru mai mare de 65 de ore. Mai mult, aceste cifre nici măcar nu includeau cele 20-25 de ore petrecute cu verificarea telefonului și, potrivit propriilor lor declaraţii, profesioniștii răspundeau în termen de o oră la un mesaj primit de la colegi sau clienţi.

E adevărat că există un plus de timp liber, dar acest câștig a fost resimţit mai degrabă între anii 1960 și 1980, arată The Economist. După acest interval, timpul liber a devenit mai degrabă apanajul persoanelor cu un grad mai redus de educaţie. Astfel, în America, bărbaţii care nu și-au finalizat studiile liceale au câștigat 8 ore libere pe săptămână între 1985 și 2005, dar, în același interval, cei care deţineau o diplomă de colegiu au lucrat cu 6 ore pe săptămână mai mult decât o făceau înainte. Aceeași tendinţă a fost înregistrată și în rândul femeilor – cele cu un grad mai ridicat de educaţie aveau mai puţin timp liber decât în 1965 și cu aproape 11 ore mai puţin timp liber pe săptămână decât femeile care nu absolviseră liceul.

Acest decalaj nu reflectă doar schimbările structurale de pe piaţa muncii (o scădere constantă a oportunităţilor de muncă pentru persoanele fără studii superioare), ci și o raportare diferită la muncă sau la familie – lucrătorii cu un nivel mai scăzut de instruire nu petrec mult timp căutând slujba potrivită sau pentru a obţine calificări noi și lucrează la distanţe mai mici faţă de casă, comparativ cu șomerii cu un nivel mai înalt de educaţie.

Munca se suprapune vieţii, modificându-i relieful în întregime, pentru cei care lucrează foarte mult (adesea, cu un câștig pe măsură). Nu e atât de rău cum pare, susţine jurnalistul economic Ryan Avent, explicând că viaţa profesională a devenit tot mai agreabilă pe măsură de tehnologia a eliminat sarcinile plictisitoare și le-a oferit specialiștilor posibilitatea de a coopera și de a se dedica mai mult activităţilor creatoare.

Deși se plâng de lipsa timpului, lucrătorii plasaţi în partea superioară a scalei de salarizare nu și-ar dori în niciun caz să încetinească ritmul de lucru, susţine Avent. Ne-am putea imagina că un profesionist de sex masculin care lucrează peste 50 de ore pe săptămână ar putea alege să lucreze doar 35, oferindu-i și soţiei oportunitatea de a lucra același număr de ore și obţinând la final un venit ridicat, dar și mai mult timp liber. În realitate, ambii soţi tind să adopte programe de lucru de 60 de ore, folosind banii pentru a plăti persoane care să aibă grijă de casă și de copii.

Identificarea cu profesia, conștientizarea concurenţei care există pentru locurile de muncă bine plătite și stilul de viaţă mai costisitor (incluzând educaţia privată a copiilor) formează un pachet complet la care e foarte dificil să renunţi, scrie Avent, chiar dacă sunt evidente dezavantajele lui, mai ales cele relaţionale. Dar a abandona banda de alegare ar însemna să adopţi o altă viziune asupra vieţii, specifică persoanelor „cu altă traiectorie salarială” și să alegi un stil de viaţă diferit, în care totul, de la locaţie la identitate, se modifică, iar acestei modificări este greu să-i supravieţuiești, susţine jurnalistul. 

De altfel, cercetătorii au descoperit că lipsa cronică a timpului liber are și o importantă componentă de percepţie, care nici măcar nu este imputabilă doar celor bine situaţi financiar. Ne menţinem în permanenţă ocupaţi și din pricină că statutul de om ocupat e supralicitat în societatea noastră sau pentru că ne-am impus anumite standarde energofage și cronofage totodată, dar și pentru că am descoperit (sau am reușit să ne convingem pe noi înșine) că timpul are fâșâit inconfundabil de bancnote.

Timpul înseamnă bani?

Deși ne plângem că timpul aleargă prea repede (și viaţa noastră odată cu el), realitatea este că ne este dificil să alegem timpul liber în detrimentul câștigului financiar.

Ashley Whillans, profesor la Universitatea Harvard, arată că prosperitatea este una dintre explicaţiile deficitului cronic de timp. Pe măsură ce veniturile au crescut peste tot în lume, s-a accentuat și senzaţia că timpul nu ne mai ajunge.

„În ţări precum Germania sau Statele Unite, persoanele cu venituri mai mari au mai multe șanse să fie de acord cu afirmaţii precum «Nu sunt suficiente minute într-o zi»”, scrie Whillans.

Deși pare straniu ca prosperitatea să ne subţieze timpul liber, acest aspect are o logică – orice resursă valoroasă pare și mai rară decât este, iar odată ce timpul e cuantificat financiar, oamenii sunt preocupaţi de folosirea lui într-un mod cât mai profitabil. Această mentalitate creează stresul contabilizării fiecărui moment, notează Harry Triandis, psiholog social la Universitatea din Illinois.

Relaţia dintre timp, bani și anxietate a căpătat o tușă mai groasă după cel de-al Doilea Război Mondial, sublinia economistul Gary Becker, consemnând în 1965 că timpul este folosit cu mai multă atenţie decât cu un secol în urmă. Becker a constatat că un salariu mai mare determina oamenii să fie dispuși să lucreze mai mult timp, într-un final creșterea valorii timpului de muncă amplificând preţul bugetului total de timp.

Cercetătorii Daniel Hamermesh și Junmin Lee au constatat că persoanele cu câștiguri salariale mari sunt cele care se plâng cel mai mult de lipsa timpului. Hamermesh vorbește despre îngustarea timpului în lumea modernă, subliniind că în timp ce speranţa de viaţă în două ţări bogate – SUA și Marea Britanie – a crescut cu 15% în ultimele 6 decenii, venitul pe cap de locuitor s-a triplat, generând un volum mare de venituri de cheltuit (dar și de alegeri consumatoare de timp) într-o unitate cu mult mai restrânsă de timp.

Poate n-avem de ce să fim uimiţi, privind din acest unghi, de faptul că răbdarea nu mai este de mult punctul nostru forte: un studiu Google a constatat că 53% dintre navigatorii online părăsesc o pagină web care nu se încarcă în decurs de 3 secunde.
De fapt, o secundă poate fi deja considerată o risipă prea mare de timp – numărul magic al unui avantaj competitiv pe web este 250 de milisecunde, spune Harry Shum, un specialist de la Miscrosoft. Utilizatorii tind să viziteze un site web mai rar dacă acesta este mai lent cu 250 de milisecunde faţă de un site concurent.

Se pare că solicitarea „Așteaptă numai o secundă!” a devenit deja agasantă într-o lume în care evenimentele, oricât de repede s-ar derula, ne dau impresia tracasantă de încetineală.

Și dacă orele și secundele libere se tot deșiră, motivul este necesar să fie căutat și într-un model cultural care ne-a format alegerile și atitudinile noastre, făcându-ne să credem că o agenda mereu plină și o viaţă dictată de cronometru este dovada că reușim să fructificăm cum se cuvine timpul.

Citiți partea a doua a articolului

Citiți și:

Cum a devenit timpul cel mai vajnic inamic al nostru

Sfaturi utile pentru aceia care aspiră să folosească într-un mod înţelept timpul


Egoul nu poate exista fără o realitate bazată pe timp

yogaesoteric

3 iunie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More