Generația „Nu am înțeles nimic”. Cum au distrus ecranele și noua ideologie capacitatea de gândire a copiilor noștri
„Nu avem nevoie de educație, profesorilor, lăsați copiii în pace!” (Pink Floyd, 1979). Cum tehnologia, ideologia, indolența și mândria au distrus generații de copii
La începutul anilor 2000 mă rugam de toți părinții pe care îi auzeam că au cumpărat PC copiilor lor să nu îi lase să se joace mai mult de jumătate de oră și nu în fiecare zi. Acum aproape două decenii, când nu existau tablete și spartphone, avertizam din răsputeri asupra pericolelor din spatele ecranelor: alienare, reducerea capacităților cognitive, agresivitate, izolare, obezitate infantilă și încă o căruță de alte probleme de sănătate care deja începuseră să afecteze copiii și adolescenții de atunci. În condițiile în care eu îmi câștigam pâinea șezând în fața unui calculator, în medie, 14 ore pe zi.
7/7.
365/365.
Au trecut decenii de atunci. Astăzi, copiii noștri nu mai pot gândi. Și noi îi trimitem la Minister să ne spună de ce.
La o masă rotundă organizată la Ministerul Învățământului, în fața unui ministru îngropat într-un ecran, au vorbit două eleve. Sau mai multe. Dar eu mă voi axa pe ce au spus două dintre ele. Una de clasa a V-a, despre care s-a discutat cel mai mult, și una de clasa a X-a. Invitate să vorbească despre sănătate psihică, educație, despre presiunea școlii, despre ce simt copiii de azi.
Sala a aplaudat.
Eu am ascultat cu sufletul înghețat!
Fetița de clasa a V-a a vorbit despre opresiune, despre bateriile sociale descărcate, despre extenuare colectivă. A spus că profesorii nu le acordă atenție, că părinții pun presiune în mod greșit, că sistemul îi zdrobește. A menționat că are o profesoară de română care i-a dat 27 de cărți de citit, din care nu a înțeles niciuna.
Vocabularul copilului era total necaracteristic, nepotrivit vârstei. Firul narativ sărea ilogic de la telefoane la Inteligență Artificială, la judecarea testărilor, la părinți – fără fir central conductor.
Discursul s-a terminat brusc, abrupt, cu o întrebare adresată sălii.
Cei care au urmărit-o cu atenție au observat ceva: copilul uitase ce urma să spună. Se bloca. Nu din cauza emoțiilor. Improviza în locurile unde memoria cedase.
Eu am convingerea că nu erau ideile ei. Că a fost un text memorat, scris de un adult, într-un limbaj de lemn de rit nou, plin de cuvinte-cheie caracteristice unui anumit curent ideologic, livrat de un copil de 11 ani în fața funcționarilor de minister. Un script despre cât de mult suferă copiii sub presiunea adulților, predat unui copil să îl reproducă la comandă, în fața domnului ministru.
Și asta nu a deranjat pe nimeni din sală.
Singurul moment autentic din tot discursul a fost tocmai cel mai revelator: „27 de cărți din care n-am înțeles niciuna”. Nu ca acuzație la adresa profesoarei, deși așa a fost prezentat, ci ca o radiografie involuntară a unei realități pe care nimeni nu a comentat-o!
O fetiță de 11 ani care a citit 27 de cărți și nu a înțeles niciuna. Și concluzia ei, dar și a adultului care i-a scris discursul, e că profesoara a greșit că le-a dat.
Acum 40 de ani, părinții și bunicii citeau copiilor. Educatorii foloseau jocul pentru a învăța mai ușor.
27 de cărți reprezentau pe atunci mai puțin de jumătate din lectura normală a unui elev de aceeași vârstă. Nimeni nu se plângea. Copiii își întrebau părinții, profesorii sau aveau dicționare și căutau singuri cuvintele pe care nu le înțelegeau. Fără să se simtă presați. Sau opresați. Să nu știi ceva nu declanșa accese de plâns, de isterie. Era ceva normal, perfect și rapid iremediabil. Copiii erau învățați mai ales cum să învețe și singuri!
Domnișoara de clasa a X-a de la un liceu de fițe a vorbit altfel. Politicos-mieros, controlat, fluent, cu structură retorică aparent corectă. S-a bucurat că există acest „discurs” (deși nu era vorba despre vreo cuvântare), ci despre o masă rotundă. S-a bucurat că sunt cu toții la aceeași masă. S-a bucurat că „subiectul persistă și insistă”. Care subiect? De când un subiect insistă?!
Jumătate din introducerea domnișoarei a fost formată din complimente adresate organizatorilor.
Cealaltă jumătate nu a spus nimic logic.
„Perspectivele diferite pe acest subiect care tot revine și insistă.” Iată o propoziție care sună a idee deșteaptă deși nu conține, de facto, niciun raționament. La 16 ani, invitată la Minister să reprezinte vocea elevilor, primul gest pe care l-a făcut a fost să se asigure că toată lumea din sală o place.
Domnișoara are un profil diferit de al celeilalte fetițe, mai conștient, mai adaptat, mai puțin vulnerabil. Știe cum funcționează jocul și îl joacă bine. Exact de aceea e mai puțin utilă într-o conversație care ar urmări să transforme ceva.
Dar problema reală nu e niciuna dintre ele.
Problema e ce s-a petrecut în acea sală.
Un ministru care invită copiii să vorbească în loc să consulte pedagogi, psihologi clinicieni sau cercetători în educație.
De ce?!
Pentru că e mai emoționant.
Mai fotogenic.
Mai ușor de aplaudat sau condamnat.
Pentru că momentul trebuia să producă EMOȚIE, nu să rezolve cu adevărat o SITUAȚIE CATASTROFALĂ!
Un adult a scris un discurs despre suferința copiilor sub presiunea părinților (ah, familia asta tradițională toxică!) și a profesorilor (opresori secundari) și l-a dat unui copil de 11 ani să îl memoreze și să îl livreze lacrimogen!
Și care, probabil, s-a simțit foarte bine în sală ascultând.
O fetiță s-a ridicat în picioare, a uitat pe alocuri ce TREBUIA să spună, a improvizat cu ce i s-a părut ei că e cool, a primit aplauze și a plecat acasă cu fotografii și filmulețe de la Minister. Și cu același profesor de română. Și cu aceleași 27 de cărți din care nu înțelege nimic!
Totuși, ce ne spune faptul că o fetiță de 11 ani nu înțelege nimic din 27 de cărți?
Nu, nu ne spune că profesoara a greșit. Ne spune că ceva s-a rupt în mecanismul prin care un copil procesează un text scris!
Profesorii observă de ani de zile un declin cognitiv real și progresiv. Studiile îl confirmă la nivel planetar, pentru toate generațiile născute după anii ’90. Efectul Flynn (creșterea constantă a capacității cognitive umane de-a lungul secolului al XX-lea) s-a inversat.
Scorurile la teste de raționamente abstracte, memorie de lucru și gândire diferențială au scăzut vizibil.
Aceasta nu e o opinia mea. Sunt date publice. Statistică oficială!
Copiii de azi nu pot abstractiza. Nu pot face paralele. Nu pot menține două idei contradictorii în conștiința lor în mod simultan pentru a le compara. Nu pot urmări un fir logic pe mai mult de câteva propoziții. Nu pot citi un text cu subtext fără să rateze subtextul complet. De fapt, ce le solicită atenția și concentrarea mai mult de cinci-zece minute devine un chin.
Iar cartea (orice carte!) cere exact toate aceste elemente pentru a putea fi înțeleasă!
Cum s-a ajuns aici?
Generațiile anterioare nu tolerau plictiseala cu stoicism pentru că……. nu ajungeau la plictiseală. Un copil fără ecran, fără jucării, fără stimuli externi nu stătea să sufere! Inventa. Un băț devenea sabie. O cutie devenea casă. O bucată de cretă însemna un șotron. Doi copii și un câmp produceau un univers întreg în cinci minute! Acei copii nu aveau nevoie de nimic pentru a face mișcare. Alergau. Se întreceau. Săreau coarda cu o bucată de sfoară. Ridicau cazemate din pământ. Se îmbrăcau cu hainele imaginare ale jocului. Aveau roluri pe care le schimbau ca să meargă jocul înainte. Schimbau și reguli. Inventau jocuri și reguli noi. Din bețe, cutii de chibrituri, o minge, frunze, orice era tocmai bun de joacă!
Conștiința lor era un generator. Funcția „default” era producție, nu consum. De aceea făceau atâtea năzbâtii!
Tot felul de prostii care îi băgau în buclucuri!
Conștiința copilului de azi are o singură funcție default: consumatoare. Când dispare inputul venit din extern, din ecranul telefonului, conștiința nu generează. Ci se agită, se întoarce compulsiv spre ecran, intră în panică, devine isterică, agresivă, declară că nu are ce face. Se oprește. Shut down! Clachează.
Din acest motiv vedem copii stând cu ochii în gol, privind tavanul. Sau un perete. Fără să se gândească la nimic.
„Nu am ce face, mă plictisesc” era o propoziție de neconceput pentru un copil de acum 40 de ani. Nu pentru că i se dădea de treabă. Nici pentru că ar fi avut mai multe jucării. Dimpotrivă, erau mai puține! Ci pentru că tot ce făcea venea din interiorul lui, nu din exterior.
Ecranul a colonizat spațiul intern al conștiinței copiilor înainte ca acesta să se fi format măcar! Și un spațiu intern neformat, nelucrat, nu poate imagina. Nu poate abstrage. Nu poate construi o lume pornind de la cuvintele aflate pe o pagină.
Pentru copiii de astăzi lectura a devenit o decodare mecanică. O corvoadă! Personajele nu prind viață. Lumea cărții rămâne opacă. Ternă. Moartă!
Și copilul, sincer și fără să mintă, raportează: „Nu am înțeles nimic!”.
Și părinții îl duc la consiliere psihologică, în loc ca mai întâi să rupă cordonul ombilical cu adevărat otrăvitor dintre copilul lui și ecranul care îl prostește!
Iar noi îi spunem că profesorul a greșit că a cerut prea mult.
Entitlement-ul din discursul fetiței nu e al ei.
E al adultului care i l-a scris. E al unei„filozofii culturale” progresiste care a preschimbat orice disconfort în „traumă”, orice cerință în „agresiune”, orice efort în „opresiune”. O filozofie răspândită prin psihologie populară, prin conținut online, prin părinți bine intenționați care au internalizat-o și au transmis-o mai departe…….
Rezultatul e dat de generații care sunt convinse că școala este necesar să se adapteze la nivelul de efort pe care copilul e dispus să îl depună. Că a cere înseamnă a răni. Că profesorul care îți dă de citit e dușmanul tău, că părinții sunt dușmanii tăi! NU părinți, nu cei mai buni aliați.
Și că soluția e un discurs la Ministerul Învățământului!
Cercul e complet și se închide singur.
Ecranul atrofiază imaginația și capacitatea de abstractizare. Fără abstractizare, cartea e moartă. Cartea moartă le confirmă acestor copii că școala e inutilă și opresivă. Școala opresivă produce discursuri despre traumă și suferință. Discursurile produc aplauze, lacrimi de crocodil și titluri de presă. Nimeni nu transformă nimic. Copiii primesc mai multe ecrane! Și mai multe aplicații „utile”.
Inteligența Artificială care să citească în locul lor. AI-ul care să gândească în locul lor.
Mai grav, generația care ar fi necesar să rupă acest cerc nu are instrumentele cognitive, raționale, intelectuale să vadă care anume este exact adevăratul sistem toxic. Pentru că gândirea sistemică e abstractă, iar abstractizarea a dispărut odată cu spațiul intern pe care ecranul l-a ocupat.
Exact așa este situația. Este descrierea unei tendințe măsurabile, cu o traiectorie clară. Copiii noștri sunt mai proști decât noi!
Nu pentru că s-au născut proști!
Ecranele i-au prostit!
Noi i-am prostit, cumpărându-le gadget-uri. Cedând presiunilor sociale create de alți părinți inconștienți, dar dornici să își expună succesul financiar! Impunându-le și exagerând cu alte activități extracurriculare la modă, peste școală.
Iar bieții copii, cu creierul terciuit de ecrane, depun eforturi supraomenești să înțeleagă aspecte simple. Și nu reușesc, săracii. Și cer o lume care să nu îi mai streseze, să fie lăsați să facă numai ce vor, când vor și dacă vor. Dacă au chef. În caz contrar devin frustrați, nervoși, agresivi, plâng și se plâng. Oricum, noile generații par că mai mult mimează sentimentele.
Acestea sunt rezultatele metodelor de parenting create de urmașii Școlii de la Frankfurt, ale răspândirii ideilor Teoriei Critice, care l-a pus pe om în locul Lui Dumnezeu.
Iar toate acestea se petrec!
Întrebarea care se pune este dacă opinia publică, care empatizează sau condamnă, oamenii din sala ministrului, cei care aplaudă, cei care organizează mese rotunde și invită copiii să vorbească în locul specialiștilor vor să o vadă!
Sau dacă e mai confortabil să aplauzi sau să te smiorcăi când o fetiță de 11 ani memorează cuvinte pe care nu le înțelege pe deplin, reproduce scrântit un discurs despre cât de mult suferă copiii care nu mai pot înțelege nimic pentru că familia și școala le cer să învețe. Să crească.
Și să nu faci nimic!
Și repet! Ce se va petrece cu acești copii când nu vor mai fi decât doar ei și cei ca ei pe pământ?! Istoria ne arată ce s-a petrecut cu marxist-leniniștii după ce au scăpat de toți cei care le-au fost împotrivă. Au făcut ca războiul contra dușmanilor de clasă să devină un război ideologic intern, care i-a făcut pe foștii opresați să se elimine, chiar fizic, unii pe alții.
Asta vrem să se petreacă cu copiii noștri?!
Ascultați melodia.
„The Wall”. Pink Floyd. Lansată in 1979. Programare neurolingvistică?! Mesaj subliminal?!
„Nu avem nevoie de educație, profesorilor, lăsați copiii în pace!”
Mila Domnului asupra României!
Autoare: Diana-Maria Brăgaru
Citiți și:
A intrat în vigoare controversata lege privind Contractul Educațional. Legea expune copiii ideologiei de gen și bazelor de date biometrice. Părinții, speriați prin abuz psihologic cu amenzi de mii de lei!
„Vaccinarea” ideologică a copiilor: cum preface UE școala într-un instrument de control al gândirii
„Elevii nu mai pot raționa”. Profesorii avertizează că inteligența artificială alimentează o criză a capacității copiilor de a gândi: „Fast-food-ul educației”
yogaesoteric
7 iunie 2026