Hinduismul – fascinaţia unei religii atipice

de prof. YOGA Dan Bozaru

Spre deosebire de alte mari tradiţii spirituale ale lumii (budismul, islamismul, sufismul) care pot fi abordate din perspectiva lor de religii naţionale, în cazul hinduismului însă, această încadrare nu mai este la fel de exactă. Cuvântul „hindus” provine din Persia antică şi înseamnă „indian”, iar hinduismul se referă mai curând la un mod de viaţă caracteristic întregului popor indian decât la o religie naţională, aşa cum e definită în lumea occidentală. Acest mod de viaţă are la bază credinţa deplină în textele sacre, considerate revelaţii divine. De asemenea, implică ritualuri de adorare a lui Dumnezeu conforme cu indicaţiile cuprinse în aceste scrieri.

La o privire mai atentă însă, hinduismul se manifestă atât ca un mod de viaţă pur şi sfânt, cât şi ca un sistem religios foarte strict. Totuşi, spre deosebire de alte credinţe, în care există o supunere totală în faţa unui Dumnezeu unic, personal şi transcendent, ce se revelează de-a lungul timpului şi acţionează în cadrul istoriei, hinduismul nu e condiţionat de afirmaţiile dogmatice privitoare la natura lui Dumnezeu. Structura acestei tradiţii nu se bazează pe noţiunile de existenţă sau de non-existenţă a divinităţii şi nici pe cele de unicitate sau de multiplicitate a Sa. În viziunea acestei religii oarecum „atipice” se consideră că poţi fi un bun hindus fie că aderi la un sistem monist de credinţe, fie că aderi la unul politeist, fie chiar că îmbrăţişezi ateismul. În aceste condiţii, ne putem întreba: dacă Dumnezeu sau zeii nu reprezintă inima hinduismului atunci care este dominanta sa? Credincioşii hinduşi îşi numesc propria religie: SANATANA DHARMA, „DHARMA cea eternă”. DHARMA este însă un cuvânt care nu poate fi tradus literalmente. Nu are o definire precisă şi chiar textele sacre atrag în mod repetat atenţia că DHARMA este în acelaşi timp subtilă şi dificil de cunoscut. De aceea, orientaliştii sunt unanim de acord că tocmai această ambivalenţă a conceptului-cheie (DHARMA) este cea care îi conferă hinduismului specificitate şi inedit.

Viaţa se supune ordinii cosmice

În scrierile sacre, DHARMA are două sensuri generale şi distincte. În primul rând, se referă la aşa-numita lege canonică a hinduşilor, definită clar şi explicată în amănunţime, într-o multitudine de nuanţe. Din această perspectivă, DHARMA nu este „dificil de cunoscut”, deoarece este menţionată, formulată şi explicată în detaliu pretutindeni în giganticul corpus de texte sacre al literaturii hinduse. În conotaţia sa cea mai largă, DHARMA poate fi tradusă cel mai bine prin „religie”. În acest caz, semnifică de fapt atât lege, cât şi religie. Aceste accepţiuni definesc însă un aspect mult mai înalt şi profund: legea eternă ce guvernează existenţa tuturor fiinţelor umane şi ne-umane din Creaţie. Conceptul occidental cel mai apropiat ar fi cel de „lege naturală”. Textele sacre explică faptul că tocmai această lege naturală este cea „subtilă” şi „foarte dificil de cunoscut”.

Din punctul de vedere al unei asemenea ordini nu există nicio dificultate de interpretare a DHARMA-ei, deoarece se referă chiar la legile care operează în univers şi fac subiectul cercetărilor şi studiului ştiinţelor contemporane.

Adevărata dificultate de interpretare a termenului DHARMA apare atunci când este luată în considerare ordinea morală. Etimologic, acesta derivă de la rădăcina DHRI, care înseamnă „a ţine, a avea, a păstra, a menţine”. Prin urmare, DHARMA este „forma” lucrurilor aşa cum sunt ele; este puterea care le menţine în această formă şi nu în alta. Dar hinduismul realizează o extensie considerând că, aşa cum DHARMA menţine întregul univers într-o deplină concordanţă şi armonie de fază cu legea eternă (SANATANA DHARMA), menţine şi rasa umană prin legea eternă morală.

Acest aspect naşte însă o dilemă, pentru că legea există la două niveluri: pe de o parte este scrisă în textele sacre, iar pe de altă parte este întipărită în inima şi în conştiinţa fiecărui om. Uneori cele două ipostaze ale legii coexistă într-o deplină armonie; alteori, însă, se află în conflict, generând tensiuni uriaşe.

Reîncarnarea este unanim acceptată

Hinduismul nu conţine afirmaţii dogmatice, deoarece dogmele nu pot fi eterne, ci doar tranzitorii. Ele distorsionează imaginea unui adevăr absolut care nu numai că transcende orice dogmă, dar este şi dincolo de orice definiţie verbală. Orientaliştii afirmă totuşi că absenţa dogmei în hinduism poate fi uneori supralicitată, deoarece unele afirmaţii din textele post-vedice sunt foarte rar analizate. Una dintre acestea este doctrina transmigraţiei sufletelor prin Manifestare sau, altfel spus a reîncarnării pe care toate şcolile şi sistemele spirituale din India o acceptă nu atât ca o dogmă revelată, ci mai ales ca un fapt existenţial, evident prin el însuşi.

Pe de altă parte, teoria reîncarnării presupune o altă doctrină fundamentală din hinduism: sufletul se reîncarnează într-o condiţie determinată precis de acţiunile rele sau bune pe care le-a făptuit în vieţile anterioare. Tocmai aceste acţiuni şi modificările pe care le produc în destinul nenumăratelor suflete care s-au reîncarnat în eternitate constituie domeniul sau universul moral al DHARMA-ei, distinct de universul natural. Cu toate acestea, nu se pot face distincţii majore între cele două domenii (moral şi natural), pentru că aceeaşi ineluctabilă lege a cauzei şi efectului le guvernează deopotrivă. Aceasta este legea KARMA-ei, conform căreia fiecare acţiune este efectul unei cauze şi devine, la rândul ei, cauza unui alt efect. Întregul proces se desfăşoară la nivel universal într-un mod extrem de precis şi totodată subtil, fiind cunoscut sub numele de SAMSARA. Orice existenţă fenomenală este supusă SAMSARA-ei, care la rândul ei este subordonată şi condiţionată de un trecut cauzal fără sfârşit – DHARMA Creaţiei.

Eliberarea e perfect posibilă

Pentru această DHARMA nu există nici început, nici sfârşit; totul este supus acţiunii dramatice a timpului şi a dorinţei (în primul rând a dorinţei de a trăi şi apoi a dorinţei de a acţiona). Timpul însuşi este reprezentat ca o imensă roată care revine mereu la punctul din care a pornit, iar în această mişcare eternă nu poate exista nici scop şi nici salvarea sufletului.

Prin urmare, dezideratul suprem este ca fiinţa umană să se elibereze de influenţa ciclică a timpului şi a acţiunii; mai mult decât atât, hinduismul afirmă că eliberarea spirituală (MOKSHA sau MUKTI) e pe deplin posibilă. Ceea ce de-a lungul timpului a dat naştere la numeroase speculaţii şi dispute printre hinduşi a fost însă modalitatea prin care se poate obţine MOKSHA, dacă ea depinde doar de eforturile aspirantului sau/şi de graţia Ghidului spiritual etc.

În concluzie, hinduism poate fi caracterizat de patru termeni generali care au fost menţionaţi şi explicaţi până acum: DHARMA, MOKSHA, SAMSARA  şi KARMA. Un rol esenţial îl are şi conceptul de BRAHMAN. De altfel, hinduismul „clasic” mai este numit şi brahmanism, „religia lui BRAHMAN”. Termenul defineşte fie substratul etern al Creaţiei (Macrocosmosului) din care izvorăşte „DHARMA cea eternă”, fie prerogativul spiritual al castei brahmanilor, piatra unghiulară pe care s-a înălţat întregul edificiu al vieţii sociale hinduse. Există o legătură cauzală între BRAHMAN cel etern, însuşi substratul întregii existenţe, şi casta brahmanilor. Tocmai acesta este motivul pentru care hinduismul îi declară pe brahmani zei pe pământ.

(va urma)

Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 63

Citiţi şi:
Reîncarnarea – realitate sau ipoteză?
Conştiinţa Supremă este sursa divină a vieţii noastre  

yogaesoteric
martie 2009