Îmbrățișarea lui Dumnezeu. Crucea – declarația de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi

De fiecare dată când te apropii de o localitate, fie că este sat, fie că este oraş, primul semn puternic pe care îl vezi este crucea. Românii credincioşi din vechime au aşezat troiţe la intrarea în sat ca să fie protejaţi şi, bineînţeles, crucea tronează solemn pe turla bisericii şi se vede din depărtare. Şi apoi crucea o găseşti la intersecţii, o găseşti în curţile credincioşilor, o găseşti în casele lor sau sub forma cruciuliţei la gâtul nostru.

Niciun simbol nu este mai puternic şi mai răspândit când vine vorba de creştinism şi de Evanghelia Domnului Hristos, cum este crucea. Şi, tocmai de aceea, crucea devine simbol, imagine a lui Dumnezeu şi chip al dragostei lui Dumnezeu. Crucea este declaraţia de dragoste a lui Dumnezeu pentru lume. Ne spune Însuşi Hristos că „nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi dea viaţa pentru aproapele său. Şi când acel Cineva este chiar Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul Iisus Hristos, cu atât mai mult declaraţia de dragoste pe care Dumnezeu i-o face omului se dovedeşte în fapte.

Noi trăim într-o lume în care ne facem unii altora tot felul de declaraţii şi le zicem declaraţii de dragoste. Cu atât de multă uşurinţă ne declarăm dragoste chiar veşnică unii altora. Dar dragostea aceasta veşnică se dovedeşte, se vădeşte în jertfă pentru celălalt. În capitolul 3, versetul 16, evanghelistul Ioan ne spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. De aceea Dumnezeul nostru este mare, pentru că nu este unul din depărtare, este unul de foarte aproape, este unul care cunoaşte condiţia umană.

Oricât de mare şi de minunat ar fi Dumnezeu, dacă ar rămâne în depărtare şi S-ar uita, fie şi cu compasiune, la poporul care suferă, ar rămâne un Dumnezeu al depărtării. Dar Dumnezeul nostru este unul al apropierii, pentru că L-a trimis pe Fiul Său în lume în mijlocul nostru, ca să simtă bucuria omului, dar, mai ales, ca să simtă suferinţa omului. Când noi suferim, Hristos este Cel care suferă în noi, pentru că nu a existat suferinţă mai mare în această lume decât suferinţa lui Hristos, Care a fost răstignit pe nedrept pe cruce. Pentru cine? Pentru mine, pentru tine, pentru noi, pentru lumea întreagă, de la începuturi şi până la sfârşiturile ei.

De aceea, crucea este semnul dragostei lui Dumnezeu care, precum zice Sf. Apostol Pavel în prima sa scrisoare către Corinteni, în capitolul 1: „pentru unii este nebunie iar pentru alţii este puterea lui Dumnezeu”. Şi vedeţi că şi în zilele noastre sunt unii care nu pot purta povara crucii, nu pot primi crucea, pentru că exprimă „dragostea aceasta nebună a lui Dumnezeu” pentru om care face totul ca să îl mântuiască pe om. Dumnezeu a venit în lume ca să ne caute pe fiecare în parte. Nu noi Îl căutam pe Dumnezeu, El ne caută pe noi. Şi tocmai de aceea, pentru unii nu poate fi acceptabil că Dumnezeu Se smereşte atât de tare, încât se urcă pe obiectul care era pe vremuri cel mai de ocară, crucea. Cine murea pe cruce se asimila categoriei tâlharilor celor mai groaznici – şi totuşi El atât de tare Se smereşte şi Se urcă pe cruce, pentru că iubeşte. Numai cine iubeşte poate să se smerească într-atât încât să sufere ocara pentru ceilalţi. Ba mai mult decât atât, să sufere umilinţa maximă posibilă.

Unii au înţeles această taină a Crucii ca şi taina dragostei. Alţii nu au înţeles-o şi s-au împotrivit ei. Şi de aceea, Sfântul Pavel de atunci intuia toate acestea zicând: „Pentru unii Crucea este puterea lui Dumnezeu, pentru noi cei care ne închinăm şi credem în ea, dar pentru alţii este nebunie. Este de neînţeles cum ar putea Dumnezeu să Se umilească într-atât, încât să primească crucea, iar crucea aceasta să se transforme în ceva măreţ, care să primească loc de cinste mai apoi, după aceasta jertfă a Domnului Hristos. Răstignirea, crucea Domnului, pe care o avem şi noi în față aici, aş zice că este cea mai frumoasă icoană a lui Dumnezeu pe care o avem. Este cea mai frumoasă şi cea mai încurajatoare pentru că dacă ne întreabă cineva pe noi cine este Dumnezeul nostru şi dacă cumva ne iubeşte Dumnezeu, îi arătam crucea şi Îl vedem pe Domnul Hristos cu mâinile întinse, îmbrăţişând întreaga lume şi îi răspundem: aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu, îmbrăţişează întreaga lume de la un capăt la altul.

Dumnezeu nu îi iubeşte doar pe cei buni, aşa cum avem noi impresia de multe ori, Dumnezeu îi iubeşte neschimbat şi egal pe toţi, ca un bun părinte care îşi iubeşte în mod egal copiii, indiferent de calitatea lor morală. Un părinte bun nu face diferenţa în dragostea sa între un copil care este cuminte şi un copil care nu este atât de cuminte; dimpotrivă, uneori arată mai multă gingăşie celui care nu este cuminte ca să îl întoarcă înspre bine. Cu atât mai mult, Dumnezeu nu iubeşte discreţionar, iubeşte pe toţi, îmbrăţişează pe toţi. Şi ziceam că Dumnezeu îi caută pe toţi în parte. Pe toţi îi caută Dumnezeu, pe toţi îi vrea Dumnezeu lângă El. Şi tuturor le declară dragoste atunci când Se răstigneşte şi îmbrăţişează întreaga lume.

Aşadar crucea este icoana cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, dar este şi semnul identitar al creştinului. Este identitatea noastră, de aceea când trecem pe lângă o biserică, când trecem pe lângă o troiţă, când trecem pe lângă un loc binecuvântat, ne închinăm cu semnul crucii, este semnul nostru şi nu ne ruşinăm să purtăm şi o cruciuliţă la gât chiar şi la vedere, fără să facem spectacol din asta, ci doar să ne manifestăm identitatea noastră. Noi suntem ai lui Hristos, noi stăm în faţa crucii, pentru că ea, crucea, înseamnă imaginea dragostei lui Dumnezeu.

Tocmai pentru că este semnul identitar şi icoana lui Dumnezeu, aş zice că crucea este taina lui Dumnezeu, taina vieţii şi taină cât pentru o viaţă. De ce? Pentru că dacă crucea este dragoste, dragostea nu are durată, dragostea este singura realitate care trece şi dincolo. Tot pe Sfântul Pavel îl auzim că zice: „credinţa şi nădejdea vor pieri”, nu mai e nevoie de ele, dar dragostea este cea care trece dincolo. „Dragostea este mai puternică decât moartea”, ne spune Înţeleptul Solomon şi, tocmai de aceea, oricât am trăi, 50, 70, 100 sau mai mulţi ani, tot mai e loc pentru acest progres în dragoste şi pentru această adâncire în Taina Crucii, ca taină a dragostei.

Noi trăim foarte puţin taina aceasta a crucii. De ce? Pentru că iubim foarte puţin, deşi peste tot se vorbeşte despre dragoste – oriunde deschizi televizorul, calculatorul, internetul, despre dragoste se vorbeşte. Şi cu cât vorbim despre dragoste mai mult, paradoxal, cu atât iubim mai puţin. Pentru că dragostea nu are nevoie de vorbe multe, dragostea se manifestă prin fapte. Atunci când simţi nevoia să tot spui, să tot vorbeşti despre dragoste, înseamnă că nu iubeşti suficient. Şi tocmai de aceea ziceam că noi intrăm foarte puţin în Taina Crucii, pentru că nu reuşim să iubim decât foarte puţin şi tare ne e frică de suferinţă, şi orice dragoste presupune suferinţă. Numai cine iubeşte ştie cât de grea este suferinţa sau cât de mare este suferinţa, dar oricum, cine iubeşte, cine suferă şi iubeşte deopotrivă, nu renunţă să iubească de frica suferinţei, nici gând. Niciun părinte nu renunţă să fie părinte de frica suferinţei, ci este părinte pentru că vrea să aibă copilaşi şi pentru că iubeşte. Şi apoi de acolo, deodată cu dragostea părintelui, vine şi suferinţa pentru copilul său, dar niciodată omul, iubind, nu fuge de suferinţă. Cine fuge de suferinţă nu reuşeşte nici să iubească prea mult.

Dumnezeu încearcă de fiecare dată, prin cuvântul Său, să ne cheme ceva mai aproape de cer. Crucea este un semn care ne leagă de cer, are două braţe. Un braţ vertical care ne leagă de cer, dragostea de Dumnezeu – „să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată vârtutea ta, din toată puterea ta… să Îl iubeşti pe Dumnezeu pe verticală; „iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, pe orizontală. Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu pe verticală reuşeşte să îl iubească şi pe aproapele. Cine nu Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu are putere nici să iubească pe aproapele. Pentru că vedeţi cât ne e de greu în familie… nu să ne iubim, ci să ne suportăm de multe ori unii pe alţii: soţ pe soţie, părinţi pe copii. Bine ar fi să ne iubim toţi, dar e tare greu să ne iubim, dar e greu şi să ne suportăm. Dar atunci când avem această dragoste a lui Dumnezeu pe verticală, atunci reuşim şi pe orizontală.

Evanghelia, în general, şi acest fragment „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” este o chemare mai mult înspre cer, să înţelegem cele duhovniceşti… Zice Domnul: „dacă voi nu înţelegeţi cele pământeşti pe care vi le spun, cum veţi înţelege cele cereşti?Crucea nu ţine de pământ, ține de Cer, pentru că este taina Dragostei, care este mare de tot şi atunci zice Domnul: „cum înţelegeţi cele cereşti, dacă nici pe cele pământeşti nu reuşiţi să le înţelegeţi?”. Adică ne cheamă tot mai mult înspre Cer, zice cu durere, dar ne cheamă înspre Cer, ne cheamă să ne mai rupem de pământul acesta. Pentru că, vedeţi, vremurile sunt atât de tulburi… Mereu şi mereu, evenimentele din viață decurg armonios şi dintr-odată se poate termina totul. Şi dacă nu avem perspectiva Cerului, dacă nu avem perspectiva veşniciei, ce mai rămâne? Poţi să fii preşedintele României, poţi să fii Preşedintele Uniunii Europene, orice poţi să fii în această lume. Fiecare dintre noi se confruntă cu suferinţa şi cu moartea şi toate se termină. Dacă nu ai perspectiva veşniciei, dacă nu ai perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu, ce rămâne după?

Şi apoi după acest preambul, El explică ce înseamnă crucea, face o istorie de fapt a trecutului şi a viitorului. Zice Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”. Adică El, Iisus Hristos nu este numai un învăţător cum credeau unii, ci este Fiul lui Dumnezeu. El a venit din Cer şi apoi se urcă din nou în Cer. Cuvântul acesta din Evanghelie l-a spus cu ceva timp înainte de moartea Sa, de aceea v-am spus că vorbeşte şi înspre viitor, El ştia ce Îl aşteaptă. Şi acum foloseşte un eveniment din Vechiul Testament ca să exprime Taina Crucii care se va petrece în viitorul momentului despre care vorbeşte: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Fiul Omului va fi înălţat”, zicem noi, pe cruce. Face referire la un moment foarte important din istoria poporului evreu. Poporul evreu a fost dus un robie în Egipt şi, la un moment dat, proorocul Moise l-a scos din ţara Egiptului înspre țara făgăduinţei, înspre Canaan, Ierihonul de astăzi, după cum se spune. Ei, şi la un moment dat prin pustie, acolo e foarte sărăcăcioasă natura, nu era nici de mâncat, nici de băut şi Dumnezeu i-a hrănit din cer şi le-a dat apă din piatră.

Dar, la un moment dat, pentru că oamenii erau răi, învârtoşaţi, nemulţumiţi permanent, Dumnezeu a îngăduit ca acolo în pustie să vină şerpi veninoşi şi foarte mulţi care erau muşcaţi de şerpi şi mureau otrăviţi. Iarăşi, supărare mare, au venit la Moise şi i-au reproşat: „ne-ai scos din pământul Egiptului, eram robi, adevărat, dar aveam de mâncare, aveam de băut şi nu muream; aici nici de mâncare nu avem, nici de băut şi murim din pricina şerpilor”. Nu aveau încredere în Dumnezeu, cum nici noi nu avem încredere în Dumnezeu. Şi atunci Moise Îi cere lui Dumnezeu semn şi ajutor şi Dumnezeu îi zice: „Fă un şarpe de aramă (asemănător celor care erau vii şi care muşcau), înalţă-l pe un stâlp înalt şi tot cel care va fi muşcat de şarpe şi va privi la acel şarpe de aramă se va vindeca”. Şi aşa s-a petrecut şi au şi scăpat de această boală, de această moarte cumplită care îi cuprinsese în acele vremuri.

Ei, de ce foloseşte Domnul acest moment din istorie vorbind despre El Însuşi? Pentru că asemeni şarpelui de aramă care dădea viaţă doar privind la el, la fel se petrece şi cu Hristos care S-a urcat pe cruce, ca noi, care suntem în jurul Său şi suntem bolnavi trupeşte şi sufleteşte, privind la El, să ne vindecăm, să primim viaţa. Şarpele este chipul blestemului, ştim asta din Vechiul Testament, de atunci de când a fost creat omul, diavolul a luat chipul şarpelui şi l-a ispitit şi de atunci este chipul blestemului, iar omul când îl găseşte îl omoară, de regulă. Şi totuşi, mântuirea în cazul lui Moise a venit tot prin şarpe, prin şarpele de aramă. La fel, Hristos a luat blestemul nostru, păcatul meu şi prin blestem, prin păcat, a adus vindecare, a adus viaţă. Aşa cântăm şi în ziua de Paşte: „Cu moartea pe moarte călcând.

Moartea este un blestem, dar Hristos a luat moartea ca să vindece moartea, să o vindece dinăuntru. El este acest Şarpe de aramă. Vorbind despre un eveniment din trecut, ne vorbea de un eveniment din viitor, vorbind despre tot cel care, uitându-se la El, va primi viaţa. Noi avem viaţa în Hristos, de aceea cine stă cu Hristos şi Îl are pe Hristos înainte, nu mai moare, asta a zis-o Domnul de mai multe ori: „Cine crede în Mine şi în Tatăl care M-a trimis are viaţa veşnică. Cine priveşte în jos, cine priveşte în stânga, în dreapta, vede numai pământul şi se teme, se teme de orice, chiar şi de umbra lui. Cine priveşte la Hristos aşezat pe Cruce nu se mai teme, pentru că El este singurul în această lume care ne-a promis viaţa veşnică şi este şi credibil, pentru că este singurul care a murit şi a înviat. El ne-a promis viaţa veşnică, Cel care a murit şi a înviat.

Şi acum fac o contextualizare cu Vechiul Testament. Ce era acolo în pustie şi ce e în zilele noastre? Ce era acolo în pustie? Boala şi suferinţa. Suferinţa este peste tot şi în zilele noastre şi vedeţi că aceste vremuri, care sunt foarte mişcătoare, nesigure prin ceea ce Dumnezeu a îngăduit să cadă peste noi şi ce se petrece în stânga, în dreapta, sunt amprentate de această stare de suferinţă, de boală, de nesiguranţă, de frică mare. Se propagă o frică mare. Ce mai trăiau ei atunci în Vechiul Testament şi ce mai trăim noi astăzi? Dezbinarea, cearta, nu se mai împăcau unii cu alţii din pricina fricii. Şi nouă ni se spune să ne ferim să ne îmbolnăvim şi se foloseşte mereu acest cuvânt „izolare”. Şi, de multe ori, aproapele nostru devine sursa de frică, duşmănie: să nu se apropiem de el, să nu ne îmbolnăvim. Toate măsurile suntem îndemnați să le ţinem, dar aproapele nostru să nu devină departele nostru, pentru că mântuirea este de la aproapele, pentru că fericirea noastră este de la aproapele.

Dacă ne-am izola într-o casă şi nu am ieşi câţiva ani doar din pricina unei stări de sănătate perfecte, tare nefericiţi am fi, iar eu cred că ne-am îmbolnăvi de multe alte boli. Nu izolare în sensul de înstrăinare unii de ceilalţi, ci frăţietate, ajutor. Dacă cineva este bolnav, nu fugim şi să nu îi dăm o mână de ajutor dacă are nevoie, doar pentru a ne proteja excesiv, ci suntem unii împreună cu alţii.

Iată, ziceam dezbinare şi ceartă în Vechiul Testament, dar nu de puţine ori şi în zilele noastre există dezbinare şi ceartă între noi – şi din multe alte pricini. Şi ce mai trăiau ei atunci şi trăim şi noi? Trăim şi sentimentul descurajării şi chiar al deznădejdii. Ce-o fi? Cu şcoala, cum o fi cu bieţii copii, cum vor învăţa, cum va fi ziua lor de studiu? – gândindu-ne la ce a fost înainte şi la condiţiile care sunt astăzi. Cu siguranţă şi cei care nu au copii trăiesc această stare de nelinişte într-un fel, pentru nou, pentru ceva care nu am mai trăit până acum. Va fi cu adevărat bine? Sau celelalte zone de activitate în care noi ne desfăşurăm viaţa. Este această stare.

Hristos, prin Cruce, astăzi ne aduce un cuvânt optimist, ne aduce vindecare şi un sens suferinţei. Orice ar îngădui Dumnezeu pe pământ, suferinţa capăta sens dacă este Hristos acolo şi nu ne lasă aşa cum am fost înainte, ne subţiază, înţelegem viaţa mai bine şi privim mai des şi mai atent la Cer. Pentru că suferinţa ne face mai vulnerabili faţă de lume şi ne deschide mai mult înspre Împărăţia lui Dumnezeu. Dar ne cheamă şi la unitate, pentru că crucea înseamnă dragoste – dragoste de Dumnezeu, dar şi dragoste faţă de aproapele. Nu unul împotriva celuilalt, ci unul împreună cu celălalt, unul slujind pe celălalt. Cine nu învaţă să slujească pe celălalt nu are loc nici în Rai, pentru că în Rai e loc doar pentru cei care ştiu să cedeze locul celuilalt şi să se bucure de prezenţa celuilalt. Dacă noi nu ne bucurăm de prezenţa celuilalt şi de bucuriile lui şi nu trăim tristeţile deodată cu el, şi de ne-ar pune cineva în Rai cu sila nu ne-am simţi bine. Pentru că noi nu ştim să slujim, noi nu ştim să fim împreună cu celălalt – or, acolo sunt doar cei care ştiu să facă aceasta şi această împreună vieţuire le provoacă multă bucurie.

Şi apoi ce ne mai aduce crucea? Ne aduce încredere în Cel care S-a răstignit pentru noi, încredere în Cel care a murit pentru noi. Eu sau oricine dacă v-am vorbi despre un aspect sau altul s-ar putea petrece să nu fim credibili, dar dacă cineva spune: aveţi încredere şi îşi dă viaţa pentru tine, atunci cuvântul Acestuia merită toată atenţia şi merită nu numai să te încrezi în El, ci merită să te încredinţezi Lui, să te încredinţezi totalmente lui Hristos.

Iată și concluzia Evangheliei. După ce ne spune că crucea este simbolul, revelarea dragostei lui Dumnezeu, ne mai spune ceva: că „Nu a venit Fiul în lume să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea. Iarăşi este un cuvânt foarte încurajator. Nu a venit să ne pedepsească, nu a venit să ne critice, să ne judece, a venit să ne mântuiască. Şi ce face orice părinte urmărind să îşi salveze copilul? Orice. Îl caută, îl mângâie, îl ceartă dacă e cazul, numai să îl câştige şi să îl întoarcă la calea cea bună. Aşa a venit Hristos şi ne cheamă şi pe noi la această unitate sub semnul Crucii, sub aripile Lui. Şi le spunea la un moment dat şi ne spune şi nouă: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci…, cât am vrut să vă adun precum o cloşcă îşi adună puii sub aripile sale şi n-aţi voit”. Asta este crucea, este semnul îmbrăţişării sub adumbrirea lui Hristos, în dragostea lui Hristos, în dragostea Lui care ne-a fost declarată şi dovedită odată şi pentru totdeauna, prin semnul crucii.

Aşadar, iubiţi fraţi şi surori, să privim la Hristos care suferă împreună cu noi şi în felul acesta ne vom vindeca – de boli, de suferinţe, de frici şi de diversele noastre deznădejdi! Amin!

Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

Citiți și:
«E o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine şi spre ce merge»
Școala suferinţei
Povestea copilului care a luat masa împreună cu Iisus

  

yogaesoteric
26 aprilie 2021

 

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More