«E o criză profundă a omului modern, care nu mai ştie de unde vine şi spre ce merge»

 

Părinte Justin Pârvu: „Eu vreo 12 ani am purtat o cruce la bocanc. Ei bine, acolo mi-au găsit-o. La percheziție mi-au luat bocancul de la piciorul stâng, au luat crucea și au aruncat-o pe pragul ușii și au zdrobit-o cu bocancul; era o cruce sculptată în os”.

„Și mie mi-a dat de pedeapsă nouă zile la subsol. Îți dădeau câte 200 de grame de apă sărată seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame”, spunea părintele Iustin Pârvu, un mare duhovnic al neamului nostru românesc, care a pătimit 17 ani în temnițele comuniste.

Pe atunci, crucea era un simbol neprețuit, pe care deținuții îl ascundeau prin haine cu prețul unor aspre pedepse. Acum, nu mai este nevoie să ni se interzică propria credință, fiindcă o predăm de bunăvoie sau mai rău, o aruncăm la gunoi nesiliți de nimeni.

Deoarece nu ne mai identificăm cu ea! Am fost supuși unui proces amplu și foarte subtil de împietrire a sufletelor. Inima nu mai simte, dar creierul gândește. Tot ceea ce se înfățișează înaintea omului ca fiind greu de pătruns cu mintea, este abandonat din start. Astfel ajung oamenii să nu mai aibă rădăcini, să îi observi umblând pe stradă cu privirile stinse, cu griji apăsătoare care le inundă cutele pielii, cu stări permanente de nervozitate.

„Noi niciodată nu am ştiut să ne apărăm sufletul. Ne-am revoltat când nivelul material a fost sever redus, dar niciodată nu ne-am revoltat când sufletul nostru a început să fie atacat şi distrus”, mărturisea părintele. Puțini români au înțeles că de fiecare dată când poporul este amenințat de un război, de o criză economică, de o revoluție sau de o boală, sămânța tulburărilor are în primul rând o cauză spirituală.

Credința neamului este atacată și încercată, fiindcă în ea se îmbină tot ce are mai frumos omul pe pământ. Conștiința că avem un Sens mai presus de ordinea firii umane, o Dragoste și o Nădejde biruitoare, ne transformă din animale în fii ai lui Dumnezeu, înzestrați cu o chemare. Însă noi suntem paralizați într-un mediu haotic al relativității și al incertitudinilor. Nu știm cine suntem, așadar nu știm încotro mergem.

Ne-am pierdut misiunea pe care o avem ca neam și am ajuns ușor păcăliți de mirajele moderne. Iar seara, când se retrage fiecare în camera lui, bula iluziilor se sparge în bucățele și vidul existenței izbește cu putere. Unde izbește? Acolo unde doare singurătatea, în inimă. Indiferent de bani, de avere și de calitatea superficială a traiului actual, omul fără Dumnezeu e singur. Nimeni nu poate înlocui golul creat, decât numai Dragostea însăși, adică Dumnezeu.

Cu toate acestea, în perioada interbelică situația era cu totul alta. Generația înflorită după Primul Război Mondial era o generație de elită. Jertfele sângeroase ale părinților și bunicilor care realizaseră „Visul României Mari” nu i-a lăsat indiferenți pe acei tineri însetați de viață și de Adevăr. Aveau conștiința neclintită în datoria sfântă pe care orice român este necesar să o nutrească pentru Dumnezeu și pentru neamul său! Strămoșii noștri trăiau în prezent, cu gândul la trecut și privirea ațintită drept înainte. Așa au învins!

Printre aceste exemple de suflete arzătoare care au marcat istoria se află și părintele monah Iustin Pârvu, a cărui blândețe și dragoste nemărginită au rămas vii în amintire.

Părintele s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă într-o familie creștină tradițională, unde dragostea pentru Hristos i-a fost sădită de mic în suflet, fapt pentru care și-a urmat chemarea lăuntrică și a ajuns la mănăstirea Durău în anul 1938. Aici a fost călugărit, urmând să facă studiile teologice la seminarul de la mănăstirea Cernica. Între 1943-1944 a fost preot militar al Batalionului 18 Vânători de Munte pe Frontul de Est, din Neamţ până la Odesa, participând la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial.

În anul 1948 a avut loc arestarea, părintele fiind acuzat și închis pentru „propagandă religioasă”. 17 ani a mucenicit părintele Iustin Pârvu prin temnițele de la Roman, Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla și Periprava. Deși complet nevinovat, părintele și-a asumat cu totul acești ani grei de suferință, în care s-a adâncit în rugăciune și în dragoste. „Aceasta e cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: a te cunoaşte pe tine însuţi. Apoi urmează o perioadă de consolidare pe calea suferinţei, graţie căreia reuşeşti să te cunoşti pe tine însuţi. A fost total şi simplu că noi ne redescopeream la acele ore pe patul suferinţei: era o chemare.”

Părintele descrie țelul spre care erau ei chemați în următoarele rânduri: „După ce am înțeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispășim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate.”

Suferința pe care a trăit-o părintele în acel iad nu poate fi cuprinsă nici măcar cu puterea imaginației. Este vorba despre o suferință care absentează din manualele școlare, o pagină esențială a trecutului, fără de care istoria românilor nu este istorie!

În temnițe au fost închiși în mod intenționat cei mai valoroși intelectuali ai României, acei oameni care reprezentau viitorul și soarta țării. Unii au murit acolo fără să se dezică de valorile neamului românesc, alții (precum părintele Iustin) au supraviețuit ca să ne aducă nouă mărturie spre luare aminte! Faptul că ei au reușit să reziste unui sistem cumplit îi face fără îndoială biruitori! Iar biruința lor ne este astăzi întărire și model de credință, căci avem datoria de a duce mai departe neamul și pământul românesc.

„Dacă nu respecți valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecți? Dacă nu respecți tradiția, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în fața loviturilor prezentului și a viitorului? Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”

Noi să mergem înainte cu nădejde și să nu uităm nicio clipă că cel care nu-și cunoaște istoria, riscă să o repete!

Citiţi şi:

18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»

Pr. prof. univ. dr. Gheorghe Drăgulin – «Cu Dumnezeu nu este potrivit să macini vorbe. Spune-I ce ai de spus» – Despre pacea sufletească

 

yogaesoteric
17 iunie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More