În mod paradoxal, trupul nostru firav poartă ceva imens, glorios, ca o catedrală cosmică plină de sacralitate

Sinteza care ne-a fost prezentată în tabăra de revelare a Sinelui din acest an, cu privire la paşii de aprofundare a realizării naturii noastre divine, este ceea ce sufletul meu îşi dorea şi avea nevoie de ceva timp, ca o verificare şi validare obiectivă a experienţelor proprii, pentru a avea curajul şi încrederea de a păşi ferm şi fără ezitare mai departe.

„Pătrunderile” în ceea ce am numit generic natura şi fiinţa mea profundă le realizez într-o oarecare măsură la voinţă (uneori uşor, alteori mai greu) şi sunt în general de scurtă durată, având ritmicitatea unor valuri care vin şi se retrag.
Acest proces de pătrundere este magic, precum magic este şi locul unde „ajungi”, de fapt, te regăseşti. Este ca o basculare. Analogic vorbind, precum intrarea bruscă a lui Alice în Ţara Minunilor, sau ca şi cum ai fi o cămaşă care este întoarsă brusc pe dos, ori ca şi cum te-ai trezi brusc dintr-un vis la o realitate extrem de vie şi de clară. Acum ştii că întreaga ta viaţă este un vis tors cu migală de fuiorul vieţii universale. Paradoxal, realizezi că abia acum şi aici eşti viu cu adevărat – fiinţa întreagă vibrează şi este plină de viaţă până la ultima celulă.

Aici sunt în sfârşit eu însămi cu adevărat. Sunt în cel mai arhetipal „acasă”. Sunt în sfârşit liberă de povara fluxului gândurilor, de turbioanele necontenite ale sentimentelor. Este ca şi când aş fi în ochiul „furtunii” vieţii obişnuite. Tăcerea şi pacea indescriptibile, tihna profundă, mă fac să resimt o împăcare de sine şi o regenerare inimaginabilă – în câteva secunde, mai multă, mai adâncă şi mai intensă decât în toată odihna şi relaxările din întreaga viaţă luate la un loc. Fericire prin ea însăşi, suavă beatitudine, mister fascinant – nu sunt sentimente, ci ceva specific, intrinsec acestei noi condiţii existenţiale. S-ar putea umple pagini întregi, însă mă opresc aici cu descrierea acestui „mirific tărâm” al existenţei.

Într-un mod atât de frustrant de abil, mintea, cu tendinţele şi condiţionările cotidianului, „fură” treptat această experienţă înlocuind-o cu o copie a ei. Curând, realizezi că valul tendinţelor inferioare a măturat pe nesimţite centrarea cea vie şi apoi porneşti din nou cu răbdare imensă şi sete nestinsă de repaos în readâncirea în tine însuţi.

De-a lungul timpului, am avut cel puţin trei astfel de experienţe care au durat mai mult, au fost mult mai profunde şi cu totul speciale pentru mine. Ultima dintre ele am trăit-o chiar aici în tabără.

Într-o meditaţie, după consacrare, într-o stare incipientă de centrare, am evocat spontan în mod sintetic cele trei experienţe anterioare mai lungi. Brusc am fost proiectată cu putere în cea mai profundă, stabilă şi inefabilă resorbţie în mine însămi. Este greu de exprimat în cuvinte ceva atât de paradoxal, ca un trup atât de firav şi minuscul – prin comparaţie – să fie „conectat”, la nivelul inimii, şi să „susţină” cumva, „să poarte” cu el ceva atât de uriaş, de imens şi de glorios, ca o catedrală cosmică, plină de sacralitate, dând senzaţia unei sfere copleşitor de magice (sferă în sensul de completitudine, totalitate şi nu de spaţialitate).
Magnific, uriaş, dumnezeiesc, sacru, copleşitor etc. – nu au avut nicicând astfel de dimensiuni pentru mine ca acum.

Închei cu un citat care mi-a ieşit primul în cale, inspirator şi ca o sincronicitate, atunci când m-am retras în cameră pentru a scrie această relatare: „Acolo unde nu există nici măcar urma a ceva din manifestare, acolo unde lumina absolută a Sinelui Suprem (ATMAN) este pretutindeni prezentă şi se face vizibilă pentru cei înţelepţi care şi-au revelat Sinele, acolo unde Tu, o, Doamne Prea Înalt, sălăşluieşti, fă-mă, te implor, Doamne, să fiu adoratorul tău în veşnicie.”

Cu vie recunoştinţă,
Mihaela G., an 24 de yoga, Bucureşti

Citiţi şi:

DUMNEZEU a fost şi este mereu prezent aici şi pretutindeni
FOTOREPORTAJ: Tabăra de meditație pentru Revelarea Sinelui divin, Brașov 28 decembrie 2014 – 4 ianuarie 2015

yogaesoteric
20 ianuarie 2015