Inima Dumnezeiască în şivaismul caşmirian
Motto: „Mă înclin în faţa Inimii mele, care este suprema, inegalabila lumină a Sinelui,
care este splendidă iluminare şi uimire.”
Abhinavagupta
Inima, privită ca Realitate spirituală ultimă, este, aşa cum afirmă Abhinavagupta, chiar Sinele lui Shiva (BHAIRAVA) şi al lui Devi, Zeiţa, care este inseparabilă de El. Într-adevăr, Inima este locul lor de uniune (yamala), a eternei lor îmbrăţişări beatifice (samghatta). Această reşedinţă este atât pură conştiinţă (caitanya), cât şi beatitudine supremă (ananda). Privită drept conştiinţă, Inima este nelimitată; ea este Lumină infinită (prakasha), fiind totodată libertate (svatantrya) şi spontaneitate (vimarsha) absolută a acestei Lumini, care apare într-o multitudine de forme. Inima, afirmă Abhinavagupta, este vasul focului sacru al lui Bhairava.
Inima spirituală este Realitatea ultimă (anuttara) care este atât transcendentă (vishvotirna), cât şi imanentă (vishvamaya) în tot ceea ce a fost creat. Ea este esenţa ultimă (sara). Inima spirituală încarnează paradoxul naturii indefinibile a lui Shiva şi este de aceea o nesfârşită sursă de încântare (camatkara), definită ca pură uimire (vismaya) şi inefabil mister. Inima este plenitudinea şi nelimitarea lui Shiva (purnatva), preaplinul existenţei care se revarsă continuu în manifestare. În acelaşi timp, ea este o vacuitate de neconceput (shunyatishunya). Inima spirituală este Sinele Universal şi nelimitat (purnahanta).
Inima lui Shiva nu este totuşi o realitate absolută statică sau inertă. De fapt, tradiţia şivaismului caşmirian non-dualist consideră Inima ca fiind într-o stare de perpetuă mişcare, o stare de vibraţie (spanda), în care are loc o continuă contracţie şi expansiune (samkoca-vikasa), o permanentă deschidere şi închidere (unmesha-nimesha), un tremur (ullasita), un freamăt (sphurata), o continuă pulsaţie, unduire şi revărsare (ucchalata) a Suflului Dumnezeiesc. Intensitatea şi viteza acestei mişcări sunt atât de mari încât, paradoxal, ea poate fi simultan privită şi ca o perfectă nemişcare dinamică.
Tradiţia spirituală compară Inima Supremă cu un enorm ocean (ambunidhi), Oceanul de lumină sau Oceanul de conştiinţă. Apele conştiinţei, care în cazul fiinţei obişnuite sunt sparte de nenumărate valuri polarizatoare şi divizante (urmi), pot fi cu uşurinţă aduse la o stare de nemişcare dinamică prin procesul de cufundare sau absorbţie (samavesha) în Inima spirituală.
Perpetua efervescenţă şi incandescenţă din centrul Fiinţei Supreme a lui Shiva constituie motorul care generează întregul proces de manifestare sau, aşa cum afirmă Abhinavagupta, al emisiei întregului Univers. Puterea care rezidă în Inimă, care este Zeiţa, generează atât manifestarea, cât şi posibilitatea reîntoarcerii la Shiva sau, altfel spus, posibilitatea iluminării sau a îndumnezeirii prin însăşi reîntoarcerea în sânul Inimii lui Shiva. Astfel, această putere a Inimii, Devi, este simultan centrifugă (pravritti), sau altfel spus, emisivă şi expansivă, şi centripetă (nivritti), cu alte cuvinte, generează resorbţia şi unificarea. Această mişcare centripetă a lui Shakti rezidă în om sub forma energiei KUNDALINI, care poate conduce fiinţa înapoi către sursă şi centrul propriei sale conştiinţe printr-o modalitate complet naturală şi spontană (sahaja).
Abhinavagupta identifică Zeiţa în Inimă cu supremul cuvânt (paravak) sau cu sunetul primordial (nada). În versetul introductiv din Paratrimshikavivarana, Abhinavagupta sintetizează învăţătura esenţială cu privire la conceptul de Inimă:
“Inima mea, […] în interiorul căreia întregul univers ia naştere, apărând ca o proiecţie exterioară luminoasă în timpul procesului manifestării, situată în Suprem, a cărui freamăt este şi a cărui nemişcare este, în faţa ei mă înclin, Zeiţa unică care este percepţia propriului său Sine.
[…] Mă înclin în faţa ei, care este suprema, inegalabila lumină a Sinelui, care este splendidă iluminare şi uimire.”
Inima este sursa întregii manifestări, originea realităţii vizibile. În acest rol creator, Inima se spune că este compusă din puterea emisiei creatoare şi structurează în Suprem (anuttara) unitatea eternă a cosmosului întrupat (kula).
Şi din nou Abhinavagupta afirmă:
„O, Zeiţă cu şolduri fascinante! Inima este vibraţia subtilă a triunghiului care constă din expansiunea şi contracţia neîncetată a celor trei puteri şi este locul de repaus, locul supremei Beatitudini. Această Inimă este Sinele lui Bhairava, reprezentând esenţa lui Bhairava şi a binecuvântatei Zeiţe Supreme care este inseparabilă şi cu nimic diferită de El.”
Inima privită ca întrupare a Cosmosului: Kula
Ca întrupare a întregului macrocosmos care apare din Shiva, Inima Dumnezeiască Supremă, privită şi ca totalitate, kula, este chintesenţa magnifică şi complexă a întregii realităţi vii. Ea reprezintă, am putea spune, încorporarea, conferirea unei structuri pentru ceea ce transcende orice structură. Termenul kula poate fi de asemenea aplicat oricărei unităţi relativ structurate în sine a manifestării, în interiorul căreia trăieşte Realitatea Dumnezeiască, indiferent dacă această unitate este un univers, o lume, o familie sau o fiinţă individuală.
Abhinavagupta echivalează kula cu Inima spirituală în versetul introductiv din Paratrimshikavivarana:
„Inima mea, [care] este compusă din emisia condiţiei luminoase (strălucitoare), fremătătoare, a uniunii Mamei (Zeiţa sau Shakti) şi a Tatălui (Shiva), al cărei corp este plenitudinea, care generează lumina concentrată ce are cinci feţe (aspecte), producând marea şi mereu noua manifestare, este locuinţa purelor energii manifestatoare, deoarece în freamătul şi tremurul ei se află Supremul, nemuritorul, grupul (kula).”
Într-o afirmaţie concisă şi totuşi atotcuprinzătoare, Abhinavagupta explică relaţia dintre kula şi Stăpânul Suprem, Parameshvara:
„Kula este puterea lui Parameshvara, forţa Sa, superioritatea Sa, libertatea Sa, potenţa Sa, vigoarea Sa, fundamentul Său, conştiinţa Sa, corpul Său.”
Aici kula este identificată cu Shakti, forţa şi suveranitatea Stăpânului Suprem, şi cu libertatea Sa, concept de o importanţă centrală în abordările şivaite tradiţionale. Energia esenţială a Supremului exprimă continuu şi absolut liber infinitatea lui Shiva în varietatea nesfârşită a formelor manifestate care compun kula.
În grandoarea de neconceput a jocului lui Shiva, orice unitate conţinută în Sine, de exemplu universul nostru, poate fi numită kula. Unitatea îşi este suficientă sieşi cu precizie, deoarece este o parte care este structurată din întreg şi care conţine deci în esenţă întregul.
Deoarece realitatea esenţială ultimă a lui kula este această plenitudine dumnezeiască supremă care a fost în mod uimitor întrupată, fiecare unitate, sau kula, vibrează la unison cu fiecare altă structură ce are la bază această plenitudine. În acest mod, trupul uman, privit drept întrupare a cosmosului, kula, rezonează cu întregul univers. Supremul creează kula; El este cel care emite plin de beatitudine şi fără niciun fel de restricţii universul din interiorul lui însuşi. Kula devine astfel, atunci când este cunoscută şi realizată de fiinţa umană, esenţa sa cea mai profundă, ofranda sacrificială care este oferită lui Shiva, deoarece kula este atât conştiinţa (samvid), cât şi corpul (sharira) Supremului.
Această rezonanţă poate fi explicată ca un tip de paralelism între microcosmos, trupul uman, şi macrocosmos, universul însuşi. Noţiunea de kula tinde totuşi să destrame distincţiile dintre micro- şi macrocosmos, deoarece, datorită naturii indivizibile a lui Shiva, microcosmosul şi macrocosmosul sunt perfect omologabile. Ori de câte ori Shiva este prezent, întregul este prezent. Dacă trupul este o structură compusă esenţialmente din Shiva, atunci totul este manifestat de către Shiva, incluzând întreaga ordine a universului, care poate fi identificată ca fiind prezentă în trup. Prezenţa sa în trup nu este totuşi precum o replică microcosmică, ci mai curând este necesar să înţelegem, de exemplu, că fiecare organ al trupului uman este precum o sui generis condensare sau încarnare a unei energii cosmice. Astfel, infinita Realitate din care sunt structurate desfăşurările universului este prezentă implicit în trupul fiinţei umane.
„Puterea care rezidă în Inima conştiinţei, ne spune Abhinavagupta, este libertatea însăşi. Scopul activităţii sale creatoare este grupul (kula), întreaga scară a subiectului percepător, a obiectului perceput şi a procesului de percepţie. Aceasta este numită kaulini; ea este nobila Stăpână a acestui grup asupra căruia guvernează. Cunoscând-o, (yoghinul va înţelege că) ea generează atât manifestarea, cât şi resorbţia în ea însăşi.”
Am văzut că Inima spirituală este Realitatea ultimă şi aceasta este de asemenea centrul, madhya. Termenul madhya are de asemenea şi sensul de „punct de joncţiune”. Madhya este acel punct din care realităţile finite emerg din Realitatea ultimă şi, de asemenea, se dizolvă continuu înapoi în Realitatea ultimă. Această funcţie extrem de importantă a Inimii spirituale face din ea un ţinut de graniţă, deoarece ea împarte şi participă simultan atât la caracteristicile Realităţii ultime, cât şi a realităţilor finite.
Aici realităţile finite specifice lui kula sunt dizolvate înapoi în a-kula, cu alte cuvinte ele îşi pierd caracteristicile finite şi sunt resorbite înapoi în Shiva, în infinit. Am putea să spunem atât că ele sunt permanent expansionate în totalitatea lumii manifestate, dar şi că ele sunt resorbite în vacuitatea transcendentă. Aceasta este şi ceea ce face de altfel din conştientizarea Inimii spirituale o cale completă în sine, atât de cunoaştere, prin integrare, a întregii manifestări, cât şi de reîntoarcere în Transcendenţa Supremă Ultimă.
Astfel, puterea (energia) lui kula poate de asemenea să acţioneze drept kauliki shakti pentru a aduce perfecţiunea şi expansiunea realităţilor finite într-un asemenea mod încât ele să nu îşi piardă aparent caracteristicile şi structurile de realităţi finite. Această situaţie are loc în cazul specific al realităţii individuale finite, anu. Anu, sau atomul spiritual, ilustrează în mod clar această condiţie de extremă limitare la care se face referire mai sus. Aflându-se în centru, între infinitatea lui Shiva şi inerţia materiei, el este capabil să realizeze transformarea finitului în infinit. Deoarece anu conţine în sine esenţa Realităţii Ultime, redobândindu-şi conştiinţa de sine, el poate să se hrănească din abundenţa şi plenitudinea Realităţii Supreme.
Abhinavagupta defineşte de altfel şi modalitatea de reîntoarcere, de reintegrare în Realitatea Dumnezeiască Supremă:
„În interiorul lui kula apare kauliki siddhi ce este formată din beatitudine. […]
Ea este identică cu priza de conştiinţă de sine a lui Shiva, caracteristica sa este Suprema Conştiinţă a cărei natură este Inima. Pentru că, într-adevăr, kula, deoarece este identică cu Sinele esenţă al Supremului, aduce această perfecţiune. Kula este numită cercul de raze ale splendorii Supremului Stăpân Bhairava, constituit din abundenţa propriei sale lumini. Atunci când kula dobândeşte identificarea cu conştiinţa interiorizată a lui Bhairava, atunci nu mai există nimic decât Supemul, aflat dincolo de spaţiu şi timp, constând din extazul nectarului dumnezeiesc, suprema Beatitudine nemuritoare, nemişcarea.”
Iată cum defineşte Utpaladeva, un alt mare Ghid spiritual al şivaismului caşmirian, autorul lui Ishvara-pratyabhijna-karika, noţiunea de Inimă:
„Libera şi spontana priză de conştiinţă de Sine (vimarsha) este propria natură a luminii conştiinţei. Altfel, deşi reflexiile obiectelor exterioare ar cădea asupra sa, el nu ar fi cu nimic mai bun decât un cristal inconştient.
„Această conştiinţă este lumină vibrantă (sphuratta). Este Realitatea absolută (mahasatta) aflată dincolo de distincţiile spaţiale şi temporale. Această conştiinţă, care este esenţa universală, este numită Inima Stăpânului Suprem. Datorită uniunii minţii cu Inima, obiectele şi, de asemenea, vidul, apar ca o formă de conştiinţă.”
Aici este descris un tip particular de experienţă iluminatoare care poate fi denumită viziune unificatoare. În comentariul său asupra acestui vers, principalului discipol al lui Abhinavagupta, Ksemaraja, explică:
„Hridaya, Inima, este privită în acest context ca lumină a conştiinţei, având în vedere că ea este fundamentul întregului Univers. Odată ce mintea individuală pătrunde în profunzimea Inimii, ea poate să iasă din nou la suprafaţă pentru a percepe presupusa realitate obiectivă exterioară care a fost lăsată în urmă. În acest punct are loc realizarea faptului că lumea exterioară este o formă de conştiinţă, care nu este nimic altceva decât conştiinţa care este atât percepător, cât şi perceput.”
Modul prin care este posibilă această cunoaştere este explicat în continuare tot de Abhinavagupta:
„Inima, a cărei natură este conştiinţa, este suprema reşedinţă de odihnă a tot ceea ce există, cum ar fi a culorii albastre, a plăcerii, precum şi a trupului, respiraţiei, intelectului etc. Puterea care constă în vibraţia scânteietoare, şi care se află în Inimă, prin intermediul propriei sale libertăţi înnăscute, creează diviziuni artificiale, cum ar fi diferitele cunoaşteri, un vas ş.a.m.d. Această putere care este nobila Stăpână a grupului sau, altfel spus a trupului, respiraţiei, fericirii ş.a.m.d., produce o stare de pulsaţie şi astfel devine energia roţii zeităţilor, cum ar fi Brahma etc. Puterea, a cărei formă este centrul întregii roţi a energiilor senzoriale şi a canalelor subtile, este de natura lui linga şi a lui karnika, locul naşterii.”
Citiţi şi:
Simţurile transfigurate – viziunea tantrică şivaită
yogaesoteric
25 iulie 2007
Also available in:
Français