Întocmai precum Uniunea Sovietică în 1991, UE se află în pragul colapsului

La alegerile europene din mai a.c., forţele anti-UE vor fi în ascensiune. Cei care vor să menţină valorile Uniunii trebuie să se trezească, scrie George Soros, într-un articol pentru cotidianul britanic The Guardian:

Europa păşeşte ca un somnambul către neant, iar oamenii ei trebuie să se trezească până nu va fi prea târziu. Dacă nu o vor face, UE o va apuca pe drumul pe care a mers URSS în 1991. Nici conducătorii noştri, şi nici cetăţenii de rând nu par să înţeleagă că trecem printr-un moment revoluţionar, că spectrul posibilităţilor este extrem de larg şi, în consecinţă, deznodământul este extrem de incert.

Cei mai mulţi dintre noi presupun că viitorul va semăna mai mult sau mai puţin cu prezentul, dar lucrurile nu stau neapărat aşa. Într-o viaţă îndelungată şi bogată în evenimente, am fost martori la multe perioade de dezechilibru radical. Astăzi trăim tot într-o astfel de perioadă.

Următorul punct de cotitură îl constituie alegerile pentru Parlamentul european, din mai 2019. Din nefericire, forţele anti-UE se vor bucura de un avantaj competitiv. Există mai multe motive pentru această situaţie, inclusiv sistemul depăşit de partide din cele mai multe ţări europene, imposibilitatea practică de a se modifica tratatele şi lipsa instrumentelor legale pentru disciplinarea statelor membre care violează principiile pe baza cărora a fost fondată UE. UE este în măsură să-şi impună legile statelor candidate, însă nu are o capacitate suficientă de a le impune şi statelor membre. 

Sistemul perimat al partidelor îi obstrucţionează pe aceia care vor să protejeze valorile pe care a fost fondată UE, dar îi ajută pe aceia care vor să substituie acele valori cu ceva radical diferit. Acest fapt este valabil la nivelul statelor luate individual, dar chiar mai mult la nivelul alianţelor paneuropene. Sistemul de partide al statelor reflectă diviziunile care au contat în secolele 19 şi 20, cum ar fi conflictul dintre capital şi forţa de muncă. Însă clivajul care contează astăzi cel mai mult este cel între forţele pro- şi antieuropene. 

Ţara dominantă în UE este Germania, a cărei alianţă politică majoritară – între Uniunea Creştin Democrată (CDU) şi Uniunea Creştin Socială (CSU) bavareză – a devenit nesustenabilă. Alianţa a funcţionat atâta vreme cât în Bavaria nu a existat niciun partid semnificativ situat mai la dreapta de CSU. Acea situaţie s-a schimbat odată cu ascensiunea formaţiunii extremiste Alternativa pentru Germania (AfD). La ultimele alegeri statale, în septembrie 2018, CSU a obţinut cele mai proaste rezultate din peste 60 de ani, iar AfD a intrat pentru prima oară în parlamentul bavarez.

Ascensiunea AfD a eliminat raţiunea de a exista a alianţei CDU-CSU. Însă alianţa nu poate fi ruptă fără a se declanşa noi alegeri, pe care nici Germania şi nici Europa nu şi le permit. Iar coaliţia de guvernare nu se poate situa pe poziţii robust pro-europene atât timp cât se confruntă cu pericolul AfD.

Situaţia e departe de a fi lipsită de speranţă. Verzii germani s-au remarcat drept unicul partid consecvent pro-european din ţară şi continuă să crească în sondaje, în vreme ce AfD pare să-şi fi atins deja maximul potenţial (cu excepţia fostei Germanii de Est). Însă acum alegătorii CDU-CSU sunt reprezentaţi de către un partid al cărui angajament faţă de valorile europene este ambivalent.

Şi în Regatul Unit, la fel: o structură învechită de partide împiedică voinţa populară să-şi găsească o cale de exprimare adecvată. Atât laburiştii, cât şi conservatorii sunt învrăjbiţi din interior, dar liderii lor, Jeremy Corbyn, respectiv Theresa May, sunt hotărâţi să materializeze Brexitul. Situaţia e atât de complicată, încât o majoritate a britanicilor doreşte acum ca pur şi simplu să se termine o dată, deşi evenimentul va configura viitorul ţării vreme de decenii.

Complotul dintre Corbyn şi May a suscitat opoziţie în ambele partide, care, în cazul laburiştilor, este deja vecină cu rebeliunea. May a anunţat un plan de ajutorare a circumscripţiilor laburiste sărace pro-Brexit din nordul Angliei. Iar Corbyn e acuzat că şi-a trădat propria promisiune făcută la ultimul congres laburist, aceea de a susţine un al doilea referendum privind Brexit, în cazul în care nu va reuşi să provoace alegeri anticipate.

Acordul lui May a fost din nou respins de Parlament. Acest fapt ar putea pune în mişcare un val masiv de susţinere pentru un al doilea referendum – sau, chiar mai bine, pentru revocarea notificării de Articol 50 a Regatului. 

Italia trece şi ea prin cazne similare. UE a făcut o greşeală fatală în 2017 prin aplicarea cu stricteţe a Reglementării Dublin, care împovărează pe nedrept ţările prin care imigranţii intră prima oară în UE, cum este şi Italia. Acest fapt a împins electoratul italian, iniţial predominant pro-european şi pro-imigraţie, în braţele partidelor antieuropene – Liga şi Mişcarea de Cinci Stele – la alegerile de anul trecut. Partidul Democrat, care domina anterior scena politică, este în debandadă. Drept urmare, mulţi alegători care au rămas pro-europeni nu au niciun partid cu care să poată vota. Există totuşi o tentativă de a se organiza o listă unită pro-europeană. O rearanjare similară a sistemelor de partide are loc în prezent şi în Franţa, Polonia şi Suedia. 

Când vine vorba de alianţe paneuropene, situaţia e chiar şi mai gravă. Partidele naţionale au măcar nişte rădăcini în istorie, dar aceste alianţe sunt întru totul dictate de interesele personale ale liderilor de partid. Partidul Popular European (PPE) este, în acest sens, cel mai mare delicvent – aproape complet lipsit de principii, după cum o demonstrează disponibilitatea lui de a ţine în braţe partidul Fidesz al premierului ungar Viktor Orban pentru a-şi conserva majoritatea şi a controla alocarea posturilor de conducere din UE. Forţele antieuropene pot arăta mai bine, prin comparaţie: măcar ele au nişte principii, chiar dacă sunt odioase.

E dificil de văzut cum vor putea ieşi victorioase partidele pro-UE la alegerile din mai, anul curent, dacă ele nu vor aşeza interesele Europei mai presus de cele proprii. Încă se mai poate pleda cu succes în favoarea menţinerii UE, pentru ca ea să fie radical reinventată. Dar acest lucru ar necesita o schimbare de atitudine în interiorul UE. Actuala conducere aduce aminte de Politbüro-ul sovietic din momentul destrămării URSS – el continua să emită edicte, ca şi cum ar mai fi fost relevante.

Primul pas pentru apărarea Europei de inamicii ei, atât interni cât şi externi, este să se recunoască magnitudinea pericolului pe care îl reprezintă aceştia. Al doilea este să fie trezită majoritatea pro-europeană adormită şi să fie mobilizată, pentru a apăra valorile pe care a fost fondată UE. În caz contrar, visul unei Europe unite ar putea deveni un coşmar al secolului 21. 

Citiţi şi:

Aventura europeană la o răspântie crucială

Europa, la o probă de foc (dar poate un foc de paie)

yogaesoteric

23 aprilie 2019