Între Cuvântul lui Dumnezeu și duhul lumii

Nici nu ne dăm seama cât de implicați, de dependenți suntem de epoca în care trăim. E ca și cum respirând o altă atmosferă ne prefacem într-un alt fel de oameni. Iar asta nu pentru că forma trupurilor noastre s-ar modifica, deși nici ea nu este cu totul ferită de acest impact, ci pentru că sfera conștiinței, forma pe care o ia conștiința, este cu totul alta. Conștiința se contaminează cel mai ușor de duhurile străine, mai ales dacă stă în contact cu ele. Iar în vremea noastră chiar asta presupune întreaga mass-media, toate mijloacele de comunicare instantanee – a te uni, a te inspira, a fi simultan cu formele cele mai diferite și vătămătoare ale duhurilor din vremurile pe care le trăim.

– Nu se poate altfel, aud din toate părțile. Nu poți să mai trăiești ca în trecut când omenirea nu ajunsese la un asemenea progres. Nu poți să mai privești ceea ce există cu atâta simplitate și ușurință.

– Da, le spun, dar nu vedeți că sunteți bolnavi? De ce nu vreți să vă transformați felul de a trăi?

– Nu, nu se mai poate astăzi, ni se spune. Ne grăbim și avem atâtea de făcut. De asta, se scuză unii și alții, s-au făcut atâtea medicamente, vaccinuri, și s-a inventat medicina, trebuie să avem încredere în ele. Eu mi-am luat pastilele și mă simt mai bine.

– În fine, dar nici prea fericiți nu mai sunteți, că depresiile s-au înmulțit, adaug eu.

– Da, mi se zice, dar asta pentru că viața e foarte grea, nu mai sunt bani, că altfel nu ne-am mai certa între noi și am putea să ne distrăm și noi ca alții.

– Dar măcar copiilor nu le mai dați smartphone-uri că nu știu să le folosească și devin dependenți de ele și nu mai pot fi atenți la școală și nici nu mai ascultă de nimeni, ba și judecata și-o strică.

– Așa e, mi se răspunde, au și ele efectele lor nefaste, dar sunt atât de folositoare și, pe de altă parte, toți copiii le au și, până la urmă nici nu pot să le spun că le iau telefonul, că-mi sar în cap și nu mai am liniște.

Până la urmă, constați că orice ai spune și ai face, cei mai mulți oameni au deja pregătită o scuză în favoarea vieții pe care o duc, a duhului lumii căruia își deschid aproape cu totul sufletul. Că doar avem atâtea avantaje, putem vedea țări străine, să ne facem și noi vacanțele ca străinii, putem să ne bucurăm de tot felul de lucruri și să fim astfel în rândul lumii civilizate.

Înlesnirile și egoismul veacului al optulea

Înlesnirile, ne spunea Sfântul Dionisie de la Colciu, ele sunt cel mai mare dușman al omului de astăzi. Căci, ne repeta adesea, numai silitorii vor lua Împărăția Cerurilor. Dar cum să-l mai faci să înțeleagă asta pe omul de astăzi crescut în duhul eficienței, al rezultatelor rapide, eventual instantanee? El are întotdeauna o pastilă la dispoziție. Una pentru durerile de stomac, alta pentru durerile de cap și, desigur, o mulțime pentru a-i crește euforia sau pentru cine știe ce întristare îi umbrește sufletul. Cum să-i mai ceri efort și răbdare? Ce ar fi necesar să faci, pentru ca să înțeleagă că renunțând la orice asigurare îți pui viața în mâna Bunului Dumnezeu care te păzește prin Pronia Sa? Că în familie greutățile sunt bune și ele uneori te unesc mai mult cu celălalt, mai cu seamă când faci răbdare și te smerești. Căci, iarăși, Părintele Dionisie de la Colciu ne învață că atunci când tu te smerești îi liniștește Dumnezeu nervii celuilalt.

Cum mai pot oare oamenii să realizeze că numai prin ascultare și supunerea în fața Voii lui Dumnezeu vor putea face pace în sufletul lor și cu ceilalți? Vorbim tot în contextul în care Sfântul Dionisie de la Colciu ne vorbea adesea de câte greutăți aveau parte în trecut, ce eforturi titanice era necesar să faci zilnic pentru a putea să-ți câștigi o bucată de pâine și o porție de fasole, care era aceeași de-a lungul anilor la mânăstirea Iviron unde munceau ca argați.

„Alte vremuri”, ni se va spune, iar asta chiar de oameni din Biserică, care ar merge să asculte cu plăcere un astfel de părinte. Și, totuși, Bătrânul Dionisie ne spunea luminat de Duhul Sfânt că și dacă vremurile ar fi altele, „veacul al optulea”, cum zicea el, noi să nu ne lăsăm duși de curent, să ne luptăm, căci putem să o facem dacă vrem. Putem să ne opunem păcatului, putem să ne biruim egoismul hrănit din abundență de „drepturile omului”, dar asta numai să vrem, insista sfântul, și Dumnezeu ne va ajuta.

E vremea în care este necesar să ne sculăm noaptea la rugăciune, zicea Părintele, să ne rugăm ca să avem îndrăzneală la Dumnezeu și nădejde. El se ruga neîncetat și nu ne zicea nimic din ceea ce nu am putea noi face astăzi. Dar cu amară durere tot el zicea că puțini înțeleg și că așa este omenirea „veacului al optulea”, cu înlesnirile și egoismul.

Oamenii au ochi și urechi, dar parcă nu mai aud și nu mai văd decât ceea ce li se spune prin mass-media. Când de acolo se sugerează că viața le e în primejdie, majoritatea ascultă și urmează indicațiile puternicilor zilei, chiar dacă sfinții Bisericii sau duhovnicii lor le spun altceva. Una e credința, spun ei, și alta e știința. Și ca una care e dovedită, știința trebuie urmată ca să te salvezi, e una din preconcepțiile pe care duhul lumii le-a cultivat-o celor care se înfruptă din toate drepturile, din belșugul și plăcerile abundente ale vremurilor noastre. Și până la urmă, chiar dacă mai ajungem și la Biserică, asta se petrece doar câteva ore pe săptămână, în rest viața noastră este dusă în același duh al lumii, ca și cei care nu au nici o treabă cu Biserica.

„Luați jugul Meu!”

Poate că acesta este și motivul pentru care mulți părăsesc Biserica. Nu simt niciun folos din a fi în Biserică, dar aceasta pentru că nici nu sunt cu adevărat ai Bisericii, ai lui Hristos, Care spune că nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei care spun „Doamne, Doamne”, ci cei care fac voia Tatălui Meu. Dar ce te faci când Voia Tatălui e complet contrară voii lumii în care vrem să ne asimilăm, să fim agreați, acceptați și să beneficiem ca atare de toate avantajele ei? Ce te faci când Hristos ne spune că „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Cf. Matei 16:24-26), iar ție ți-este greu să crești și doar un copil, la ceilalți renunțând chiar din pântecele mamei lor. Cum poți citi cuvântul Evangheliei care spune „Intrați pe poarta cea strâmtă!, căci strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află” (Matei 7: 13-14), când nu știi unde să-ți mai cumperi bilet de avion, către Maldive, Dubai sau Tailanda, sau nu mai știi cum să câștigi timp pentru a-l petrece pe Facebook, TikTok sau alte rețele de comunicare virtuală?

Fără să vrem, din păcate, astăzi suntem mai departe de cuvântul Evangheliei decât oamenii din trecut, a căror viață nu era deloc ușoară, când nu aveau uneori nici ce mânca, când molimele băteau la ușă ca și invaziile barbarilor, când greutățile zilei te făceau să muncești de dimineață și până noaptea pentru o bucată de pâine pe care să o poți pune pe masa copiilor.

Asta nu înseamnă că greutățile sunt condiții sine qua non ale mântuirii, dar oamenii prin aceste feluri de necazuri își ridicau mult mai des și cu mult mai multă durere și nădejde ochii către Cer. Acum, însă, cu toate plăcerile, cu confortul, ofertele și asigurările pe care ni le face societatea de consum, ne este tot mai greu să ne punem toată încrederea și viața în Hristos. Mulți cred că merge și așa, cu un fel de jumătăți de măsură, deși Domnul Însuși ne spune că nu se poate și cu Dumnezeu și cu Mamona, sau potrivit apostolului: „Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6:15).

Iar necazurile nu întârzie să se arate. Aproape că nu mai găsești oameni bucuroși și fericiți, oameni cu pace în familie și cu sentimentul că sunt mulțumiți de viața lor. Divorțurile fac ravagii. La fel, ai senzația că toată lumea e bolnavă. Iar tinerii sunt cei mai triști, iar asta pentru că experimentează mai mult decât adulții toate nebuniile culturii morții, mai ales lumea din spatele ecranelor.

Așadar, paradoxal, dar în același timp logic, după logica Sfinților Părinți, căutând plăcerea, înlesnirile și distracția, oamenii zilelor noastre nu se mai pot bucura nici măcar cum se bucurau cei de odinioară de viața aceasta, care trece parcă din ce în ce mai repede și cu perspective tot mai triste. Nu o fi și acesta un semn al faptului că odată cu îndepărtarea omului de Dumnezeu și istoria lumii în care trăim pare să se scurteze apropiindu-se asimptotic de sfârșit?

Nu ne plângem observând toate acestea, ci cu durere ne gândim că, dacă măcar noi care îl căutăm pe Dumnezeu am înțelege că într-adevăr singura cale este cea a crucii, lumea din jurul nostru ar putea fi mai frumoasă. Că doar nu o dată, ci de zeci de ori, l-am auzit chiar noi pe Sfântul Dionisie de la Colciu, care ne tot repeta cuvântul Mântuitorului care spune: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11:20-30).

Dar câți mai vor să înțeleagă aceasta în zilele noastre?!

Autor: Virgiliu Gheorghe Vlăescu

Citiți și:
Dumnezeu se îndeletnicește cu imposibilul
Despre trezirea spirituală – interviu cu Eckhart Tolle (1)

yogaesoteric
24 mai 2026