Istoricul Marius Oprea ne oferă o doză necesară de optimism pentru viitorul nostru: În final, tot românii înving

Istoricul Marius Oprea ne oferă, în aceste vremuri tulburi, o altfel de perspectivă asupra noastră, a poporului român. Marius Oprea ne arată, grație unui exemplu din secolul XIX, că spiritul românesc nu poate fi înfrânt. Ceea ce pe alții i-ar arunca în deznădejde, pe români nu îi tulbură. Concluzia este simplă: tot românii înving, în cele din urmă.

Iată articolul publicat pe site-ul agenției Mediafax:

Ne place imens să ne autocompătimim, dar în realitate fără să suferim foarte mult. Atitudinea noastră în faţa unor probleme e una mult mai raţională şi mai cumpănită, decât panica cu care le întâmpină alţii. Nu e fatalism istoric, ci un soi de înţelepciune cu care ne raportăm la timp şi la timpuri, fără să ne tulburăm inutil. Românii înţeleg, implicit şi fără să-şi fi explicat aceasta, definiţia epicureică a fericirii: absenţa tulburării din spirit şi a suferinţei din trup. Restul, contează prea puţin.

Pentru că vorbeam de percepţia călătorilor străini pe meleaguri româneşti, ea a rămas neschimbată în acest sens, de secole încoace. Ei observă mai ales această trăsătură spirituală a noastră, pe care noi nu o putem sesiza la fel de bine, pentru că la noi ea e un „dat” şi firescul trece, în genere, nebăgat în seamă. Raportarea noastră la timp e diferită decât în restul Europei. La noi, timpul nu e o marfă, ci un atribut intim al omului. E o chestiune personală, nu ne interesează, din acest punct de vedere, eficienţa cu care-l utilizăm, ci posesia lui. Vrem să avem timpul pentru noi, şi din acest motiv putem trece mai lesne peste împrejurări care pe alţii i-ar da cu totul peste cap.

Aşa „manageriem” toate crizele, de la cele politice, care se aprind tumultos şi ard rapid, până ce intră într-un cotidian al anormalului, într-o „banalizare” a răului, care devine astfel benign şi suportabil. Dacă e să ne amintim astăzi o zi din anii ’80, ne întrebăm noi înşine, şocaţi, cum am putut trăi aşa ceva. Ei bine, am trăit şi am supravieţuit bine mersi, ceea ce ne va face să supravieţuim şi guvernului Cîţu, chiar şi preşedintelui Iohannis, chiar şi altora mai răi, care ar putea urma. Vorba aia, au venit şi hunii şi tătarii peste noi, şi nu s-a petrecut nimic – ba dimpotrivă, ne-au scăpat de stăpânitorii de atunci, pentru că altfel am fi fost astăzi Republica Pecenego-Cumană, după modelul bulgarilor.

Exemplul pentru specificul românesc cel mai relevant pe care l-am găsit în istorisirile călătorilor străini prin Ţările Române, şi care ilustrează cel mai bine sufletul şi capacitatea noastră de supravieţuire, care ne deschide aproape un câmp infinit de opţiuni este cel al păţaniilor unui francez, Ulysse de Marsillac, ajuns în Bucureşti în 1852. Oraşul, „cu cupolele sale de metal, strălucind în soare ca jarul într-o mare de verdeaţă, se dezvăluie privirii într-o panoramă largă. Străzile întortocheate şi capriciile arhitecturii îl descumpănesc pe iubitorul de ordine şi-l obosesc pe trecător, dar dau un farmec în plus, dacă stai şi-l cumpăneşti de la distanţă”, scria el.

Acest nou Ulysse, navigator pe apele noroioase ale Dâmboviţei nu respire doar magia locurilor, ci mai ales pe cea a oamenilor, purtătorii unui soi de nepăsare veselă şi descumpănitoare, ca să nu o numesc lene, amestecată nu rareori şi cu un dram de viclenie, toate departe de spiritul „eficienţei” occidentale. Deşi avea treabă până peste cap, Ulysse nu-şi pierduse obiceiul de a colinda prin Bucureşti.

În acea vreme, de la Biserica Elefterie până la mânăstirea de pe Dealul Cotrocenilor era o frumoasă pădurice, cu grădini largi şi câte o casă ici şi colo. Lovit de o foame pantagruelică după o lungă promenadă, el se opreşte în pridvorul a ceea ce aducea cu un mic han. În prag, „un bătrân cumsecade dădea de mâncare unui câine, nişte bucăţi de pepene roşu”. Cerând ceva de mâncare, e întrebat: „Ce doreşti?”. Întreabă ce se poate găsi. „Pui”, îi răspunde bătrânul şi Ulysse de Marsillac se puse pe aşteptat. După multă vreme, l-a întrebat pe bătrân ce se întâmplă cu friptura promisă. Răspunsul a fost cu totul neaşteptat: „Ah, da, puiul dumneavoastră. Păi, aleargă după el”. „Cum aleargă după el?” Iar bătrânul îi explică: ori de câte ori trebuie să gătească cuiva – şi nu are altceva decât pui –, trimite câinele să-i fugărească prin grădină găinile. Unii clienţi au noroc, căci câinele prinde repede câte unul, alţii nu. Ulysse a fost printre cei lipsiţi de noroc.

„Staţi”, l-a consolat bătrânul pe francezul hămesit, în vreme ce-şi mângâia câinele, întors din expediţia ratată după friptura înaripată a francezului. „Uitaţi aici, în grădină, sunt nişte piersici. Culegeţi câte vreţi. Şi mâncaţi câte poftiţi!”. Lui Ulysse de Marsillac i-a plăcut atât de mult răspunsul, încât n-a mai plecat până la moarte din Bucureşti, unde şi-a găsit un rost şi a întemeiat o familie. El e cel care a consemnat, pentru prima dată, şi celebrul cântec popular, cântat prin hanurile bucureştene: „Dâmboviţă, apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce”.

Azi trăim vremuri care pe alţii i-ar aduce la disperare. Datoria publică a crescut, sub conducerea guvernului Cîţu, cu 6 miliarde de euro în şapte luni. Suntem datori vânduţi, dar cine ne-ar cumpăra, s-ar lovi de aceeaşi problemă – nu ne pot lua timpul, care rămâne pe veci al nostru. Niciun guvern şi niciun preşedinte, oricât de neamţ ar fi, nu ni-l poate lua. Tot românii înving, în cele din urmă. E o problemă de anduranţă: orice rotiţă, oricât de bine fixată într-un angrenaj menit să ne ordoneze, îşi rupe dinţii în specificul nostru național.

Citiți și:
Două maladii autoimune ale spiritului contemporan românesc
Noul naţionalism românesc pentru noua demnitate europeană
Concepte geniale de supravieţuire naţională în era globalizării

yogaesoteric
10 martie 2022