Iugoslavia cea iubită, detestată şi dispărută

 

Iugoslavia ar fi împlinit pe 1 decembrie 100 de ani. Deşi a sucombat în mod solemn în anii ʼ90, amintirea acestui stat multinaţional încă mai stârneşte un fior de nostalgie, mărturiseşte Volker Wagener, pentru Deutsche Welle.

În 1976 am plecat cu auto-stopul spre Iugoslavia. La mare, unde altundeva. Abia după câţiva ani aveam să realizez că făcusem plajă pe „teritoriu croat”. Tito se afla încă la putere, dar mai mult în virtutea aurei sale, fiind mai degrabă un administrator al moștenirii iugoslave. Cu toate acestea, socialismul sub palmieri mi se părea fermecător. Trei ani mai târziu, ţara auto-administrării muncitorești, model care a stat la baza întregii sale ordini sociale, m-a atras din nou în mrejele sale. Libertatea ei ca țară nealiniată, între Occidentul capitalist şi Estul comunist, a vrăjit la acea vreme chiar şi pe vest-germanii de stânga, care nu simpatizau nici Statele Unite, din pricina Vietnamului, nici Gulagul sovietic. Și eu am fost unul dintre aceștia.

O ţară un pic altfel

Carenţele mele istorico-politice, naivitatea, secondate de un optimism juvenil nefondat, mi-au oferit şi dincolo de moartea lui Tito în 1980, premisele optime pentru romanţarea unui stat căruia i se cânta, deja, prohodul. De ce n-aş fi făcut-o? Existau multe aspecte bune. În acel paradis muncitoresc, angajaţii înşişi hotărau asupra ţelurilor întreprinderii, ba chiar şi a primelor şi salariilor.

Nu era nicio problemă să joci tenis sau să mergi la cafenea în timpul programului de lucru. Sau să pleci cu autocarul la cumpărături în oraşul italienesc Trieste, unde ajungeai în câteva ore. Că aveai sau nu concediu, plecai. Era sport naţional. Relaxare curată.

Productivităţii economice iugoslave i se dusese buhul: în medie, fiecare femeie şi bărbat munceau pe bune numai două ore şi jumătate pe zi. Un record european negativ înregistrat încă de la finele anilor ʼ70, încurajat de principiul călăuzitor: „Nimeni nu mă poate plătit atât de prost, pe cât de prost pot eu să muncesc!”.

Simptomele crizei: lipsa cafelei

Economia s-a împotmolit mai rău abia în era post-Tito. Călătoriile în Iugoslavia, care pentru mine devenise a doua patrie, semănau cu operaţiunile specifice unei mutări.

Plecai cu detergent, aparate electronice (fentând vama, altfel cum) şi musai doldora de cafea. Cafeaua Minas, la mare căutare, putea fi cumpărată la punctele de trecere a frontierei austro-iugoslave Wurzenpass şi Loiblpass. Lipsa cafelei era simptom de criză. La fel şi rafturile din supermarketul local „Brodokomerc”, care se goleau tot mai mult.

Reţeta lui Tito de a-i pune pe ruși și americani să plătească în mod egal pentru o ţară cu importanță strategică, situată la intersecția „blocurilor” militare, nu a mai funcționat după moartea sa. Conceptul celor două mâini plătitoare s-a pierdut definitiv după căderea Cortinei de Fier. Brusc, Iugoslavia nu mai era importantă.

Odată cu declinul economic au izbucnit şi luptele pentru distribuție. Croații au revendicat veniturile provenite din turismul de coastă și au refuzat să transfere banii la Belgrad. Slovenii, „șvabii” Iugoslaviei, care au produs microcipuri în Ljubljana încă din anii 1970, s-au gândit la fel: de ce să co-finanțăm kosovari amărâţi, care încă mai scot apa din fântână?

Venise vremea naționaliștilor, federația celor șase republici și două provincii autonome deja risipindu-se. Au apărut dintr-o dată întrebări noi: Unde trăiesc sârbi în afara Serbiei, există granițe istorice, sunt musulmanii bosniaci o națiune?

Naţiuni întârziate

Exerciții academice date brutal la o parte de campaniile sălbatice pline de ură din anii ʼ90. Exaltarea năzuințelor de independență națională a adus iugoslavilor (slavilor sudici) peste 160.000 de morți în războaie zguduitor de brutale. Încercările disperate, depuse în special de către britanici și francezi pentru a salva statul în ansamblu, au rămas o iluzie. Recunoașterea Croaţiei şi Sloveniei de către Germania la începutul anului 1992 nu a exacerbat nimic din ceea ce se pierduse cu mult timp înainte din perspectiva conservării statului.

Și apoi au venit bombardierele americane peste Serbia. Îndemnul gastronomic inofensiv în Germania înainte de războaie – „Azi mergem la iugoslav“ – căpăta brusc un sens complet diferit.

În retrospectivă, în amintire vor dăinui prosperitatea relativă a Iugoslaviei, granițele deschise și un soi de „nostalgie nevrotică“, după cum constată scriitorul sârb Bora Cosic. Dar aproape nimeni nu vrea să se întoarcă în acele vremuri. Iugoslavia este un experiment tragic al istoriei.

Naţiunile târzii din sud-estul Europei sunt un fapt istoric. Plătit cu sânge şi celebrat în mare parte cu entuziasm. Doar că a avea un imn și un drapel propriu nu creează niciun loc de muncă.

Că-i vorba despre Croaţia, Serbia sau Bosnia, fapt este şi că tinerii fug din aceste ţări. Iată o dramă postbelică urmând traumatismului produs de război. Când mă aflu în concediu printre „iugos”, simt depresia care macină de vii aceste societăţi. Unii oameni în vârstă apreciază brusc siguranța zilelor socialiste, în timp ce tinerii îşi pun nădejdea în Europa.

Cu toată simpatia pentru întemeierea târzie a națiunilor slavilor de sud, izbândă pe care britanicii, francezii sau maghiarii o izbutiseră deja cu secole în urmă, este dureros să te uiţi la Iugoslavia ca la un dezastru istoric, iar la statele sale succesoare, ca la pacienţi aflaţi în criză.

Citiți și:

Dezvăluirile unui fost agent CIA: Am primit milioane de dolari ca să dezmembrăm Iugoslavia

În spatele războiului din Kosovo s-au aflat interese economice şi politice importante 
Vă mai amintiți de Slobodan Miloșevici?

 

yogaesoteric
27 februarie 2019

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More