Jurnalist cu vechime: „Suntem niște prostituate intelectuale”

Dacă cineva s-ar întreba în ce constă criza din presă, răspunsul cel mai onest ar fi următorul: NOI! Noi suntem criza. Sau mai exact spus, imaginea ei emblematică. Noi, jurnaliștii. De ce? Pentru că noi suntem, la nivel de populație, interfața realității. Prin noi află oamenii ce se petrece în restul lumii. Unii prezintă numai o parte a realității. Alții – numai cealaltă parte. Și nimeni nu are puterea să prezinte adevărul în complexitatea lui, pentru că excesul într-o direcție generează exces în cealaltă direcție, printr-o inevitabilă lege a simetriei.

Dar, dincolo de manifestarea, hai să zicem, organică al fenomenului, intervine manipularea, generată întotdeauna de interesul privat, sistemic, corporatist sau ocult. „Interesul poartă fesul” (proverb românesc) e o excelentă sinteză a unei realități programate, fesul fiind, în contextul de față, interesul corporatist din spatele presei. Iar combatanții acestei vaste campanii de manipulare sunt jurnaliștii plătiți. Și e normal să fie plătiți pentru că ei/noi, jurnaliștii, sunt/suntem oameni obișnuiți, cu aceleași nevoi, dorințe sau probleme ca și restul populației. Și avem nevoie să existăm. Iar ca să existăm, este necesar să ne vindem munca. Nu suntem, așadar, prin aceasta, mercenari, ci doar angajați pentru capacitatea noastră de a reflecta realitatea. Numai că, în cazul acestei profesii, intervine clauza de conștiință.  Jurnalistul e formator de opinie iar ceea ce scrie/vorbește/prezintă el poate întreține sau otrăvi (metaforic vorbind) nivelul de sănătate al conștiinței publice. Are în mână un instrument teribil, care poate fi folosit fie ca „vaccin”, fie ca armă de distrugere în masă a conștiințelor: INFORMAȚIA.

Felul în care jurnalistul o gestionează, benevol sau la ordin, direcția pe care o dă informației (care este neutră în sine), abia acestea îl plasează în categoria de mercenar, „idiot util” sau jurnalist corect. Pentru că profesia asta, a noastră, nu e una oarecare. Face parte din categoria profesiilor de excepție umană, alături de cea de medic, preot, dascăl sau magistrat, care ne face responsabili de faptele noastre profesionale. Corupția și degradarea din mediile profesionale amintite nu schimbă esența profesiilor respective, dar îi supune, pe cei în cauză, unei judecăți mult mai severe decât pe oamenii obișnuiți.

Care e statusul actual al profesiei de jurnalist? Cum ar putea fi ea descrisă? Cred că a făcut-o deja, avant la lettre, un mare ziarist american, în secolul al XIX-lea. Să urmărim ce spunea:

„Nu există la această dată în istoria Americii o presă independentă. O ştiţi şi voi şi o ştiu şi eu. Niciunul dintre voi nu îndrăzneşte să-şi exprime părerile în mod cinstit, şi chiar dacă aţi face-o, ştiţi dinainte că n-ar fi publicate. Eu primesc un salariu săptămânal ca să-mi ţin părerile cinstite în afara ziarului pe care-l scriu. Voi, ceilalţi, sunteţi plătiţi ca să faceţi la fel, şi oricare dintre voi ar face nebunia să-şi scrie părerile în mod cinstit ar fi imediat expediat în stradă, căutând de lucru. Dacă mi-aş permite vreo părere cinstită într-unul din numerele ziarului meu, slujba mea ar dispărea în 24 de ore. Treaba jurnalistului e să distrugă adevărul; să mintă sfruntat; să pervertească; să denigreze; să lingă cizmele lui Mamona şi să-şi vândă ţara şi neamul pentru pâinea cea de toate zilele. O ştiţi şi voi, o ştiu şi eu. Şi atunci de ce să închinăm pentru presa independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem Hopa-Mitică; ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituate intelectuale.”

Vi se pare cunoscută realitatea celor exprimate, nu-i așa? Ei bine, acest „diagnostic”, halucinant de actual, al patologiei jurnalistice din România de azi, a fost formulat de jurnalistul american de origine scoțiană John Swinton (1829-1901) la 12 aprilie 1883, la o adunare a jurnaliștilor în cadrul Clubului Twilight, în clădirea Mills din New York City, când a ținut, la cererea confraților, discursul de mai sus…

Să nu ne facem iluzii că putem evita inevitabilul! Jurnalismul profesionist e în pericol de implozie. Rostul lui în societate a fost deturnat, cu complicitatea sau indiferența noastră, prin debranșarea de la sistemul de valori specifice. Și continuăm, statistic vorbind, să ne complacem în această morbiditate. Nu mai putem păcăli însă publicul, care ne judecă fără milă. Iată câteva păreri – avizate, cred eu – ale cititorilor despre jurnaliștii zilelor noastre, păreri luate aproape aleator din mediul online și care confirmă, ca realitate românească de azi, ceea ce spunea John Swinton despre presa americană în urmă cu 189 de ani:

„Mă scuzați, dar nu este nevoie deloc de jurnaliști. DELOC. Jurnalismul este o meserie pe cale de dispariție. Și ce fac toate meseriile care dispar? Ajung la cea mai veche meserie din lume… Ce e jurnalismul azi? PROPAGANDĂ. Sunt zile în care nu găsesc un articol care să nu conțină propagandă. Până și știrile sunt politizate. Ceea ce rămâne obiectiv sunt știrile despre accidentele de mașini. Deci cine e jurnalistul? Meseria este necesar să fie redefinită. Mai ales că toți sunt agenți. Toți jurnaliștii sunt agenți. Până și Tolontan care era din presa sportivă.” (Necunoscut)

Sau: „Presa liberă în România nu mai există de foarte mult timp. Ici, colo, mai scrie cineva câte ceva fără ordin de la unitate, dar foarte rar. Până și presa de sport este controlată, poate pe la alea culinare să fie unii liberi, sau pe la meteo.

Oricum, la foarte multe articole din online, extraordinar de multe comentarii sunt net mai valoroase decât articolul postat. Lucrez în media de 20 de ani. Media a murit de mult și nici afară nu mai este ce a fost, coloșii au apus de mulți ani.  Mai sunt freelanceri care se luptă pentru această meserie sau câțiva profesori/cercetători care scriu curat. Dar ei nu trăiesc din presă. Respect supraviețuitorilor, din ce în ce mai puțini!” (Anonim)

Iată oglinda în care ne privim. Iată imaginea dezastruoasă a jurnalistului român văzută de cei cărora ne adresăm. E o imagine generică, de ansamblu, e adevărat, dar ea îi înglobează pe toți jurnaliștii, chiar dacă nu toți sunt așa. Ne convine? Presupun că nu. Atunci, „ce-i de făcut?” – vorba lui Lenin. Mai e ceva de făcut, mai putem ieși din această criză pandemică a profesiei de jurnalist? Evident, da. Fie spontan, prin vocile solitare care nu și-au uitat sensul profesiei, fie prin apariția unor voci tinere care vor reînvăța jurnalismul pornind de la zero. Dar asta în condiții de „avarie absolută”, ceea ce, deocamdată, nu e cazul.

Jurnalismul autentic își poate reveni însă mult mai rapid și mai temeinic printr-o „resetare” organizată, așa cum a întreprins UZPR prin Doru Dinu Glăvan. Și a făcut-o la modul cel mai onest posibil, asigurând mai întâi condițiile minime de demnitate profesională și organizatorică tuturor membrilor săi, inclusiv jurnaliștilor pensionari. Dar, atenție! – n-a fost un cadou, ci un cec în alb, care este necesar onorat. Pentru că altfel, în cazul abdicării de la demnitatea de ziarist, apelul disperat al lui Ion Heliade Rădulescu, „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, este necesar să fie înlocuit: „Scrieți băieți? Nu mai scrieți!”

Autor: Miron Manega

Citiți și:
Presa, o privire din interior – Ce spun ziariştii despre ei înşişi
Presa din România va fi mituită din nou de guvern, de această dată cu 60 milioane de euro, pentru a face propagandă vaccinului covid
Revista haznalelor de presă

yogaesoteric
30 iunie 2022