La intersecţia dintre DA şi NU este Adevărul Suprem

de prof. yoga Dan Bozaru

Fragment din lucrarea aflată în pregătire: „Inima spirituală – Studiu asupra shivaismului non-dualist din Kashmir”

ADVAITA VEDANTA şi şivaismul din Kashmir sunt două dintre căile fundamentale ale spiritualităţii hinduse care au exprimat într-o manieră extrem de elevată natura ultimă a Absolutului Divin.

După cum se ştie, căile (MARGA) de atingere a realizării spirituale supreme (MUKTI) sunt numeroase şi ele îmbracă o multitudine de faţete ale Absolutului Divin. Aspirantul la spiritualitate poate, de pildă, să urmeze învăţătura sistemului JNANA MARGA sau Calea Înţelepciunii şi a discriminării perfecte între real şi iluzoriu (nereal). În acest caz, Realitatea Supremă se revelează adeptului în splendoarea inegalabilă a luminii dumnezeieşti, fără de suport, în mod direct, spontan şi într-un act de inefabilă intuiţie iluminatorie. O altă cale este cea a Devoţiunii (BHAKTI MARGA), în care adevărul suprem se revelează în forma zeităţii alese spre adorare (ISHTA DEVATA). O a treia modalitate este aceea prin intermediul milenarului sistem YOGA, care urmăreşte realizarea eliberării spirituale a persoanei direct prin actul de revelare a Sinelui Suprem (ATMAN) şi prin aceasta, se dobândeşte totodată cunoaşterea tainică în aspectele ei variate din Creaţie, aspecte care sunt cuprinse şi emanate în totalitate de Sinele Dumnezeiesc. Din punctul de vedere al înţelepţilor yoghini, aceasta reprezintă modalitatea cea mai directă de dobândire a ţelului suprem în viaţă, care este eliberarea spirituală, deoarece ea este în primul rând sinonimă cu dobândirea libertăţii totale în Creaţie. Această libertate (SVATANTRYA) deplină, care este considerată atât în sensul unei autonomii perfecte a fiinţei, cât şi a desăvârşirii ei spirituale, la orice nivel, constituie cu adevărat scopul ultim al oricărei căi spirituale autentice. Din această perspectivă, pentru cel care vrea să atingă eliberarea supremă, Realitatea sau Adevărul Dumnezeiesc nu poate fi decât unul şi absolut. Este important să menţionăm că în tradiţia hindusă, natura acestui Absolut Dumnezeiesc a fost înţeleasă şi exprimată într-o multitudine de feluri, însă în ceea ce priveşte monismul cel mai pur, două sunt căile fundamentale ale spiritualităţii hinduse care l-au exprimat într-o manieră foarte elevată: sistemul spiritual al şivaismului din Kashmir şi sistemul spiritual ADVAITA VEDANTA.

Înlătură relativul şi descoperă absolutul

În ceea ce priveşte ADVAITA VEDANTA, învăţătura acestei şcoli spirituale a apărut în special ca o „critică” la adresa dualismului expus de şcoala filosofică SAMKHYA. Sintetic vorbind, acest dualism se referă la existenţa a două realităţi care sunt amândouă eterne, dar care prezintă o natură contrară. Prima realitate este PURUSHA sau „martorul” („persoana”), iar cea de-a doua realitate este PRAKRITI sau „Natura” („Manifestarea”). PURUSHA reprezintă Sinele care, fiind pură conştiinţă, este martorul întregii activităţi care se desfăşoară în sfera obiectivităţii (adică a Creaţiei). Pe de altă parte,  PRAKRITI include nu numai lumea fizică exterioară (universul fizic), dar de asemenea şi trupul şi mintea (cu toate manifestările ei, psihice (emoţionale) şi intelectuale), pe care PURUSHA le iluminează cu prezenţa conştiinţei sale pure. Deşi tot ceea ce se manifestă în sfera obiectivităţii este extrem de variat şi se află într-o continuă transformare, această varietate prezintă totuşi şi natura comună a „jocului” lui PRAKRITI care se desfăşoară astfel pentru a împlini dorinţa lui PURUSHA pentru experienţa fenomenală. În această experienţă, martorul (PURUSHA) reprezintă principiul existenţei şi al conştiinţei, iar Natura (PRAKRITI) pe cel al  transformării şi activităţii. Putem să înţelegem mai bine acest act al experienţei universale care este expus în sistemul SAMKHYA, prin faptul că cele două principii universale (care sunt PURUSHA şi PRAKRITI, respectiv martorul şi Natura) se complementează, făcând astfel posibilă experienţa. Într-adevăr, aşa cum Natura (PRAKRITI) inconştientă nu se poate percepe pe ea însăşi (într-un anumit fel, ea apare ca fiind „oarbă”), tot astfel martorul (PURUSHA) nu poate acţiona şi nu se poate transforma (apărând ca fiind „paralizat”). Aşadar, în viziunea şcolii SAMKHYA experienţa este reală, dar plină de suferinţă. PURUSHA „experimentează” modificările (transformările) din Natură ca şi cum acestea ar fi ale lui proprii, „suferind” astfel consecinţele lor dureroase. El (adică persoana, martorul, PURUSHA, care poate fi identificat chiar cu individualitatea supremă a fiinţei umane) se eliberează de această suferinţă atunci când ajunge să înţeleagă în mod perfect diferenţa dintre el însuşi (ca monadă pură şi conştientă) şi Natură (ca joc al obiectivităţii).

Cu toate acestea, dacă vom analiza problema cu luciditate şi în profunzime, vom înţelege că nu este practic posibilă niciun fel de „sclavie”, „suferinţă” sau „dependenţă”, pentru că nu este posibilă niciun fel de relaţie între un subiect etern (PURUSHA) şi un obiect etern (PRAKRITI). Problema constă deci în faptul că PURUSHA şi PRAKRITI nu pot avea o relaţie unul cu altul decât dacă această legătură este şi ea eternă. Prin urmare, pentru a „păstra”, într-un anumit fel, integritatea transcendentă a lui PURUSHA (adică a „persoanei”), realitatea Naturii este necesar să fie negată. Această negare a Naturii, adică a Manifestării însăşi ca realitate obiectivă, este făptuită de doctrina şcolii ADVAITA VEDANTA care neagă de asemenea pluralitatea lui PURUSHA. Argumentaţia este foarte simplă şi în acelaşi timp evidentă: Sinele, care reprezintă esenţa dumnezeiască, pură şi ultimă a fiinţei umane, se află dincolo de atributele şi calităţile Naturii (PRAKRITI), astfel încât nimic nu poate face distincţia între un „sine” şi alt „sine”. Aşadar, Sinele este doar unul singur; dar pentru că Absolutul Dumnezeiesc (BRAHMAN) este şi el doar unul, lipsit de orice atribute, rezultă că Sinele nu este, în natura sa, decât BRAHMAN. Din această perspectivă, realitatea unică şi supremă nu poate fi descoperită decât prin actul negaţiei (NETI… NETI…). Recunoaştem însă imediat aici că, într-un astfel de caz, lumea empirică reprezintă ea însăşi o negare a realităţii absolute. Cu alte cuvinte, BRAHMAN (Realitatea Supremă indicibilă şi fără niciun fel de atribute) este ceea ce lumea obiectivă (Manifestarea în ansamblul ei) nu este, adică lumea obiectivă este mai puţin decât realitatea. În acest context al învăţăturii moniste vedantice, BRAHMAN este întotdeauna nemanifestat, aflându-se dincolo de orice posibilitate de percepere prin intermediul simţurilor, însă întocmai ca şi PURUSHA (din filosofia SAMKHYA), el este martorul (SAKSHIN) tuturor lucrurilor şi fenomenelor. Prin urmare, el nu poate fi niciodată un obiect al cunoaşterii (de pildă, prin intermediul meditaţiei ori al altor tipuri de tehnici), deoarece cunoscătorul (Sinele Suprem, care este de natura lui BRAHMAN) nu se poate cunoaşte pe el însuşi. El doar se autorevelează într-un act beatific, spontan şi iluminator, care reprezintă eliberarea spirituală a fiinţei.

Jocul iluziei naşte dualitatea

Prin urmare ADVAITA VEDANTA susţine că Absolutul Dumnezeiesc (Dumnezeu Tatăl) nu este o calitate sau un atribut pe care îl putem găsi în lucrurile şi fiinţele din Creaţie şi, de asemenea, că această Realitate Supremă nu reprezintă un obiect al gândirii noastre şi nici un rezultat al imaginaţiei. BRAHMAN este Realitatea Absolută pe care atât mintea, cât şi vorbirea nu o pot atinge şi cu atât mai mult nu o pot cuprinde. Aşadar, a afirma că manifestarea este reală înseamnă, din punct de vedere al VEDANTEI, a spune că există o realitate care este separată de BRAHMAN. Criteriul fundamental după care este apreciată realitatea supremă este imuabilitatea sa, cu alte cuvinte permanenţa ei în eternitate, adică lipsa oricărui fel de schimbare şi transformare care să afecteze această realitate. Dar ceea ce este mai puţin decât realul, adică iluzoriul, poate să se modifice, mai bine zis poate să lase impresia că se modifică la modul esenţial. Realitatea Supremă rămâne însă aceeaşi în chiar mijlocul transformărilor, ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că există schimbare, deşi totuşi nimic nu se schimbă. Această situaţie care este practic imposibilă reflectă de fapt un aspect fundamental, şi anume acela că schimbarea în ea însăşi nu poate să existe. Aşa după cum afirmă înţelepţii vedantici, schimbarea presupune întotdeauna pierderea identităţii fundamentale.

 

De pildă, fiinţa umană care suferă tot felul de transformări pe parcursul existenţei sale îşi pierde capacitatea de a mai fi conştientă de natura ei esenţială (Sinele). Prin urmare, realitatea însăşi nu poate să sufere nicio transformare, căci dacă ar fi aşa, această realitate supremă (BRAHMAN) ar deveni altceva şi nu ar mai fi reală în ea însăşi. Schimbarea este doar aparentă, întrucât natura ultimă şi esenţială a oricărui lucru, fiinţă sau fenomen nu se poate schimba. Această aparenţă a schimbării dă naştere însă la erori de percepţie. La nivel universal, această eroare constă în presupunerea că Realitatea Supremă (BRAHMAN în doctrina vedantică) este percepută ca fiind nereală şi, dimpotrivă, lumea obiectivă apare ca fiind Realitatea Ultimă. La nivel uman (microcosmic), eroarea constă în a considera în mod fals că trupul şi mintea reprezintă Sinele. Vedanticii au apreciat această eroare ca fiind ignoranţa, care aici nu reprezintă doar o lipsă de cunoaştere, ci este chiar un principiu cosmic numit MAYA. MAYA este, prin urmare, un factor de prim ordin în economia Creaţiei, ce face posibilă această eroare şi o susţine până în momentul revelaţiei iluminatorii. Misterul lui MAYA este cu adevărat o magie uluitoare: pe de o parte, MAYA nu este BRAHMAN, adică Realitatea Supremă, unică şi transcendentă; dar, pe de altă parte, nici nu se poate spune că ea este cea care susţine drama fiinţei în Manifestare. În concluzie, ADVAITA VEDANTA afirmă că orice categorii fundamentale ale existenţei noastre zilnice, cum ar fi spaţiul, timpul etc., nu pot avea o existenţă absolută. De aceea, a fost necesar să se facă o distincţie clară între un adevăr relativ (care este acceptat de omul obişnuit) şi un adevăr absolut care se revelează la un nivel superior de conştiinţă.

Manifestarea şi conştiinţa sunt polii Unicităţii

În acest context, marii înţelepţi şi eliberaţi ai şivaismului din Kashmir resping orice teorie care susţine că Macrocosmosul (adică întreaga Creaţie sau Manifestare) este iluzoriu. Conform acestui punct de vedere, o doctrină care să afirme două adevăruri, unul absolut şi celălalt relativ, este de natură să pună sub semnul întrebării însăşi bazele monismului. Prin contrast cu viziunea vedantică, şivaismul din Kashmir are o concepţie integrală asupra Creaţiei, în sensul că tot ceea ce există şi se manifestă are un loc bine determinat în economia Întregului. De aceea, putem observa cu uşurinţă că este deopotrivă fals să afirmăm că realitatea este unică sau duală (multiplă). Învăţătura monistă a şivaismului kashmirian afirmă că cei care interpretează astfel Adevărul Ultim nu vor putea niciodată să ajungă să se identifice cu Realitatea Supremă pe care acest Adevăr o exprimă, Realitate care nu este nici unică, nici multiplă, dar care în acelaşi timp este amândouă acestea. Ele (obiectivitatea, adică lumea manifestată, şi pura conştiinţă absolută transcendentă a lui PARAMASHIVA (care în şivaismul monist mai este numit, în context, SHIVA)) reprezintă polarităţile unei singure realităţi. De aceea, în unele texte ale şivaismului din Kashmir se exprimă faptul că obiectivitatea este falsă prin raport la Realitatea Ultimă a Conştiinţei Absolute a lui SHIVA. Totuşi, în opinia noastră, ceea ce vrea să se exprime prin aceasta este că nimic nu poate să existe în afara Realităţii Supreme. Mai mult, această afirmaţie este necesar să fie înţeleasă nu numai în sensul că doar Absolutul Suprem există, ci şi, de asemenea, că nimic nu poate exista separat de acesta (şi implicit de Conştiinţa Absolută a lui SHIVA). Astfel, lumea fenomenală reprezintă un nivel al manifestării în sânul Absolutului Dumnezeiesc, care, în procesul emanaţiei este necesar, la o anumită etapă, să opună unul din aspectele naturii sale cu un altul, pentru a face posibilă apariţia dualităţii şi multiplicităţii în Manifestare. Realitatea Unică, Supremă, Eternă şi Indestructibilă nu este, în mod evident, doar un singur lucru, ci este toate lucrurile şi fiinţele din Creaţie. De aceea, pentru că această realitate nu exclude nimic din modurile de manifestare, ea nu poate fi definită în alt fel decât ca Realitate Supremă (PARAMARTA). Această realitate este chiar Absolutul Dumnezeiesc, pentru că nu există nimic altceva în afara ei care să o poată descrie. Referitor la acest punct de vedere, şivaismul din Kashmir şi ADVAITA VEDANTA au aceeaşi părere.

Diferenţele apar în modalitatea de abordare a căii care conduce la Realitatea Supremă, deoarece cele două şcoli spirituale ajung la Absolut din două direcţii care sunt opuse. Astfel, calea vedantică este o cale a negaţiei, în care adeptul se detaşează în mod treptat de toate atributele lumii prin intermediul facultăţii de  discriminare între ceea ce este real şi ceea ce este relativ. Atunci când se abandonează şi ultima sursă de ataşament, de percepţie şi de gând prin raport la lumea fenomenală şi iluzorie (MAYA), atunci vedanticul realizează natura adevărată a Absolutului ca fiind complet liberă de orice manifestare fenomenală. Cu alte cuvinte, înţelegerea profundă a naturii esenţiale a ceea ce este relativ conduce imediat la realizare Absolutului.

Dorinţa este negată şi îndepărtată din cauza faptului că ea limitează atenţia fiinţei umane către obiectul dorinţei, care este din materie grosieră şi nereală în raport cu Absolutul (Realitatea Supremă).

Existăm în inima spirituală a lui SHIVA

Spre deosebire de viziunea vedantică, ce prezintă, aşa după cum s-a arătat, unele limitări de concepţie, şivaismul kashmirian expune o doctrină a accederii la transcendenţa dumnezeiască prin intermediul unei participări active, fiind prin excelenţă o cale a afirmaţiei. Dorinţa nu este negată, dimpotrivă, ea este acceptată la un nivel superior de înţelegere şi conştientizare, ca fiind forţa pură a voinţei supreme sau libertatea necondiţionată (SVATANTRYA) a Absolutului Dumnezeiesc. Nuanţele acestor observaţii ale marilor eliberaţi ai şcolii şivaite din Kashmir sunt foarte fine şi ele este necesar să fie înţelese în adevărata lor profunzime. Astfel, dorinţa trebuie să fie eliminată numai dacă este o dorinţă pentru ceva anume, căci aceasta implică o formă de ataşament şi de legătură KARMA-ică ce blochează drumul spre realizarea supremă. Dacă însă dorinţa este către un anumit scop, atunci se poate spune că ea transcende iluzia (MAYA). De asemenea problema monismului este şi ea analizată la un mod critic. Şcoala VEDANTA, care face distincţie între dualitate şi unitate, afirmând că prima este falsă, iar cea de-a doua reală, se plasează de fapt sub o influenţă foarte subtilă a lui MAYA. Orice formă de distincţie relativă, chiar şi aceea între dual şi ne-dual, se datorează acţiunii tainicei forţe a lui MAYA (iluzia), deoarece niciuna dintre aceste distincţii nu se pot aplica Realităţii Supreme care este necreată, care există prin ea însăşi şi care este liberă de orice limitare, fiind însăşi Conştiinţa Absolută ce reprezintă natura esenţială a oricărui lucru sau fiinţă din Manifestare. Pe de altă parte, natura esenţială (SVARUPA) a acestei conştiinţe dumnezeieşti pure şi universale este Sinele. Fiind Supremul Subiect conştient care iluminează şi cunoaşte toate lucrurile, el este numit „Marea şi glorioasa lumină dumnezeiască” (MAHAPRAKASHA), care este necreată şi care niciodată nu poate să fie dobândită; ea pur şi simplu este. Conştiinţa nu este doar absolută, ci şi dumnezeiască, adică ea este însuşi Stăpânul Suprem şi Suveran al întregii Creaţii. Astfel, putem afirma în termenii unei identităţi perfecte că Dumnezeu este conştiinţa, iar conştiinţa este Dumnezeu; omnipotenţa, omniscienţa, precum şi celelalte atribute dumnezeieşti nu sunt de fapt decât atribute ale conştiinţei absolute.

Libertatea deplină (SVATANTRYA), considerată atât sensul unei autonomii perfecte a fiinţei, cât şi a desăvârşirii ei spirituale, la orice nivel, constituie cu adevărat scopul ultim al oricărei căi spirituale autentice.

Totuşi este important să precizăm faptul că această conştiinţă supremă nu reprezintă un martor (SAKSHIN) pasiv (ca în cazul doctrinei SAMKHYA şi ADVAITA VEDANTA), ci ea este plină de o activitate conştientă debordantă, prin intermediul căreia ea emană Manifestarea şi apoi o resoarbe în ea însăşi la sfârşitul fiecărui ciclu de creaţie. Fiind atât dinamică, cât şi creatoare, această putere dumnezeiască perfect liberă este chiar SPANDA, suprema vibraţie (rezonanţă) dumnezeiască creatoare. Activitatea ei la nivel universal constituie însuşi fundamentul suveranităţii dumnezeieşti. Ea reprezintă natura cea mai profundă şi esenţială a lui SHIVA, fiind chiar Inima Spirituală a acestuia. Prin antiteză, realitatea supremă care este „perfect inactivă” reprezintă însăşi noţiunea de BRAHMAN din ADVAITA VEDANTA. Deşi vedanticii afirmă că doar Dumnezeu reprezintă sursa tuturor lucrurilor, BRAHMAN nu poate fi, totuşi, un Dumnezeu creator (ISHVARA), deoarece, conform doctrinei vedantice, Creaţia lui este iluzorie (nereală). Într-adevăr, în mod firesc un Creator implică faptul că opera sa (Creaţia în sine) este o realitate separată de el însuşi, ceea ce contravine principiilor fundamentale pe care ADVAITA VEDANTA îşi bazează conceptul ei de non-dualitate.

Dimpotrivă, şivaismul din Kashmir afirmă existenţa unui Dumnezeu personal şi absolut, care este unica Realitate. Planurile de manifestare din „interiorul” Absolutului nu reprezintă altceva decât o ierarhie de zeităţi care guvernează aceste sfere de conştiinţă. Absolutul Dumnezeiesc reprezintă cel mai înalt nivel al conştiinţei, la care se poate ajunge printr-un proces de ascensiune la niveluri din ce în ce mai înalte şi mai elevate datorită expansiunii gradate a stărilor de conştiinţă. Această stare supremă (o veritabilă stare supramentală (UNMANA) a purei conştiinţe a lui Dumnezeu) este numită în mod diferit în cadrul tradiţiilor (şcolilor) ce alcătuiesc structura sistemului şivait din Kashmir.

Astfel, marele eliberat Abhinavagupta o denumeşte BHAIRAVA (aspectul teribil al lui SHIVA), atunci când tratează despre doctrinele şi ritualurile şcolilor KAULA, incluzând şi şcolile TRIKA şi KRAMA. În şcoala SPANDA, Supremul este numit SHIVA (uneori apare şi sub denumirea de SHANKARA). Când însă nu se face referire la niciuna dintre aceste şcoli în particular, Supremul este numit simplu PARAMESHVARA, PARAMASHIVA sau doar SHIVA.

Articol preluat din Revista YOGA MAGAZIN NR. 33

Citiţi şi:

Calea spre inima transcendenţei

Căi de eliberare spirituală 

 

yogaesoteric

septembrie 2008