Limba, portul, obiceiurile şi ocupaţiile românilor în vechi scrieri ale unor autori străini (IV)
Citiți partea a treia a articolului
Ocupaţia obişnuită a femeilor este ţesutul, folosind pânza pentru a face cămăşi („che portano lunghe sino in terra” – „pe care le poartă lungi, până la pământ”) şi ciorapi pe care îi folosesc toţi, chiar şi în pat, în orice anotimp („e sottocalzoni, de`quali ognuno si serve indispensabilmente, anzi li tengono (insieme con la camicia) anco in letto in ogni stagione” – „şi ciorapi de care se foloseşte fiecare neapărat, încât îi ţin (laolaltă cu cămaşa) şi în pat în fiecare anotimp”).
Orice doamnă nobilă are roabe ţigănci, care lucrează, de obicei, în aceeaşi cameră cu stăpâna, făcând batiste („fazzoletti”), unele cu flori de mătase, altele cu fir de aur. Acestea se dau în dar, în ocazii speciale, unor musafiri distinşi în timp ce aceştia îi sărută mâna. („Servono questi per dare in donno in occasione di qualche solennità, o di visita straordinaria fatta spezialmente da qualche loro Prelato a una Gentildonna, la quale gli porge il fazzoletto nello stesso tempo che gli baccia la mano.” – „Acestea servesc pentru a face daruri cu ocazia diferitelor solemnităţi sau vizite neobişnuite făcute mai ales de câte un prelat la o doamnă nobilă, căreia îi înmânează batista în timp ce acesta îi sărută mâna”). În Vinerea Mare se abţin să lucreze cu acul, pe motiv că „este păcat să foloseşti acul într-o zi în care Domnul nostru a suferit pentru noi atâtea înţepături” („esser peccato adoperar l`ago in un giorno, in cui il nostro Signore avea sofferto per noi tante punture”), autorul reţinându-şi cu greu râsul, pentru a nu ofensa gândirea simplă a bunei bătrâne.
Cu toate acestea, românii sunt înzestraţi cu aptitudini excelente, fiind în stare să se descurce în orice profesie atunci când este nevoie. Sunt iuţi la călărie şi pricepuţi la mânuirea sabiei, astfel încât, dacă ar fi instruiţi în arta militară, ar avea un mare câştig („se fossero istruiti nell`Arte Militare, farebbero un gran profitto”). Românii deprind cu uşurinţă orice meşteşug („Imparano tutto ciò che vedono, e non vi è manifattura, tanto alla moda Turchesca, quanto alla usanza nostra, che eglino non sappiano assai bene imitare” – „Învaţă tot ce văd şi nu există meserie, fie turcească, cât şi de-a noastră, pe care ei să nu o poată imita cu uşurinţă”), autorul dând ca exemplu un tânăr servitor din Casa Cantacuzino care a învăţat atât de bine să deseneze cu pana, încât desenele făcute de el păreau a fi tipărite. Mai dă exemplul sculpturilor realizate în lemn sau în aramă folosite în tipografia mitropolitană înfiinţată de mitropolitul Antim, unde lucrează tipografi români, menţionând Vechiul şi Noul Testament, tipărit aici în traducerea fraţilor Greceanu, alături de alte cărţi bisericeşti, dar şi laice cum ar fi Alexandria.
Capitolul al III-lea este consacrat riturilor („Riti de`Valachi”), autorul trecând în revistă majoritatea obiceiurilor de peste an la familiile boiereşti, începând cu jocurile practicate cu ocazia lăsării Postului Mare („Quaresima”), mai ales de ţigani („É curioso eziandio quell`altro della Candela accesa, in cui si ficcano presso al lume alcuni soldi, e il Zingano dee tirarli fuori co`denti, senza spegnere la Candela, ma non senza bruciarsi i cappelli, e scottarsi le labbra.” – „E curios, chiar mai mult acela al lumânării aprinse, în care s-au înfipt câţiva bani, şi ţiganul se străduiește să-i tragă afară cu dinţii, fără să stingă lumânarea, dar nu fără a-şi arde părul sau să-şi prăjească buzele”). Sărbătoresc apoi Paştile cu mare fast, luând cu ei, de câte ori ies în oraş, vase de argint sau de porţelan pline cu apă parfumată, cu care stropesc faţa sau mâinile celor pe care îi întâlnesc, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”, la care li se răspunde „Adevărat a înviat!”. De Paşti, se obişnuieşte să li se dea femeilor care sunt vizitate o batistă şi două ouă împodobite cu flori din aur („Le Gentildonne, alle quali si va ad augurare la buona Pasqua da chi vi ha entratura, sogliono donare un fazzoletto, e due uova bizzarramente lavorate a fiori di oro” – „Doamnelor la care se merge pentru a le ura Paşte fericit de către cei care le vizitează, obişnuiesc să le dea o batistă şi două ouă lucrate interesant cu flori de aur.”).
Foarte interesantă este şi descrierea obiceiului Paparudelor, mult diferit de cel consemnat în lucrările de specialitate din secolul XX: „Dalla Pasqua fino all`Ascensione, tutti i Giovedi sono festivi, ed alcuni ragazzi vestiti da capo a piedi di gramigna, o altra erba, che svellono insieme con la terra, vanno davanti alle porte delle case di persone ordinarie saltellando e cantando in lingua loro certe filastrocche, quasi a similitudine de`versi Anacreontici, e non si finisce questa funzione, se non con un gran secchio di acqua, che da una donna di quella Casa vien gettata addosso a colui che ha cantata, il quale in tal guisa si parte contento e soddisfatto. Questa Canzone si chiama in Valaco:Popa Ruda: che in lingua nostra verrebbe a significare: Prete Parente.” – „De la Paşti până la Înălţarea Domnului, în fiecare zi sunt festivităţi şi nişte băieţi îmbrăcaţi din cap până-n picioare cu buruieni şi alte ierburi care ajung până la pământ, merg înaintea porţilor de la casele persoanelor obişnuite, sărind şi cântând în limba lor anumite cântece, asemănătoare versurilor anacreontice, şi nu se termină acest ritual decât cu o găleată de apă, pe care o aruncă o femeie din casa respectivă pe cel care a cântat, care pleacă astfel mulţumit şi satisfăcut.”
Alt obicei descris este Drăgaica: „Et`ancora curiosa la rappresentazione che usano nel giorno di S. Giovambatista, in cui alcune fanciulle si vestono da uomo, e una di esse, vestita però da donna, tiene in mano una sciabla nuda, ed cosi vanno, per aver la mancia, nelle Case de`Nobili saltando, con rappresentar Erodiade, e il Manigoldo, che tagliò il Capo al Santo Precursore (funzione che piuttosto doveriano fare a 29 di Agosto). Quella Fanciulla che salta colla sciabla alla mano, vien chiamata da`Valachi, Dracàica.” – „Curioasă este şi reprezentaţia pe care obişnuiesc să o dea în ziua Sf. Ioan Botezătorul, în care nişte fete se îmbracă în bărbaţi, şi una dintre ele, îmbrăcată totuşi în femeie, ţine în mână o sabie, şi aşa merg, pentru a primi bani, în casele boierilor, sărind, pentru a-l reprezenta pe Irod şi pe ticălosul care a tăiat capul Sfântului Precursor (acțiune care se face pe 29 august). Fata care sare cu sabia în mână se numeşte în limba română Drăgaica.”
Sărbătorile sfârşitului de an îi oferă autorului ocazia de a descrie festivităţile de la curtea domnească, când toţi cei care au diverse funcţii îi duc domnitorului, în semn de omagiu, diferite daruri: „Tutti i Nobili che hanno Carica, son`obbligati di presentar al Principe, quasi in segno di omaggio, un bel Tappeto alla Persiana, e di più un Calice, col suo coperchio, il tutto di argento dorato, e lavorato vagamente alla moda Turchesca con vari fiorami di filigrana.” – „Toţi boierii care au funcţii sunt obligați să prezinte domnitorului, în semn de omagiu, un frumos covor persian şi, în plus, un potir cu capacul din argint aurit şi lucrat după moda turcească cu flori în filigran”. Nu lipsesc nici „servitorii de cea mai joasă condiţie”, care merg pe la curţile boiereşti cu urări de sărbători fericite, dar cu scopul de a primi bani: „con augurare le buone Feste, per aver la mancia”. La Bobotează, stropesc cu apă parfumată pe cei pe care îi cunosc pentru a primi câţiva bani. („Il giorno della Epifania…con le loro acque odorifere fanno la funzione di spruzzare il viso di tutti coloro, da`quali conoscono di poter guadagnare qualche dinaro.” – „În ziua de Bobotează, stropesc cu apă mirositoare faţa celor pe care îi cunosc, de la care bănuiesc a primi câţiva bani” ), şi mulţi dintre cei de cea mai joasă condiţie se aruncă în râu, acest gest simbolizând Botezul Domnului în râul Iordan.
Capitolul al IV-lea, „Solennità delle Nozze presso de`Valachi”, este consacrat descrierii obiceiurilor de nuntă la familiile boiereşti. Prezentarea începe cu înţelegerea celor două familii (de obicei în absenţa mirilor, uneori chiar înainte ca aceştia să se fi cunoscut), când se discută despre zestre şi despre pregătirile care urmează a fi făcute. Nunta are loc duminica, dar festivităţile încep cu trei zile înainte, atât la casa mirelui, cât şi la cea a miresei, unde se pregătesc separat două mese, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi („Fattesi adunque le necessarie disposizioni, e per l`assegnamento della Dote, e preparato il tutto per la Solennità, che sempre suol succedere in giorno di Domenica, si cominciano solenni Conviti tre giorni prima, tanto in Casa della Sposa, come in quella dello Sposo; ed in ciascuna di esse debbono imbandirsi separamente due Mense, l`una per le Donne, e l`altra per gli Uomini.” – „Făcute deci prevederile necesare şi cele privind zestrea, şi pregătit totul pentru ceremonie, care are loc întotdeauna duminica, încep petrecerile de nuntă cu trei zile înainte, atât în casa miresei, cât şi în cea a mirelui, şi în fiecare este necesar să se pregătească separat două mese, una pentru femei şi alta pentru bărbaţi.”). În zorii zilei de joi, timp de o oră, are loc în curţile celor doi un concert cu diferite instrumente, la fel şi vineri şi sâmbătă, ultimul fiind în dimineaţa de duminică. Doamnele invitate („Gentildonne”), însoţite de o suită de servitori, duc ceva de mâncare („qualche comestibile”): un berbec castrat viu („Un gran Castrato vivo portato sul collo da uno de`Servidori”), doi miei sau doi iezi, de asemenea vii, o prăjină lungă cu găini vii, unul sau două butoiaşe cu vin, unul sau două coşuri pline cu cozonac, descris ca „pâine pregătită cu lapte, zahăr şi gălbenuş de ou care este delicioasă” („Una o due Canestre tonde piene di Pane, fatto con fior di farina, latte, zucchero e torli di uova, che è gustosissimo.”), dar şi coşuri cu fructe, toate acoperite cu şerveţele de mătase.
Cu multe amănunte sunt descrise toate pregătirile, atât la casa mirelui, cât şi la mireasă, vineri şi mai ales sâmbătă. La încheierea petrecerii în casa mirelui, acesta însoţit de numeroşi tineri şi acompaniat de instrumente, porneşte pe jos la casa naşului, căruia îi duce în dar două piei de cerb şi un covor nou. După ce sunt ospătaţi de către naş cu un pahar de vin dat din mână în mână („vien dato un bicchier di vino di mano in mano cominciandosi dallo Sposo”), se întorc acasă. Duminică dimineaţa, toate străzile de la casa mirelui până la casa miresei şi apoi până la biserică sunt împodobite cu crengi de brad. La ora stabilită pentru ceremonie, o companie de soldaţi soseşte la casa mirelui şi îl conduce, împreună cu mulţi boieri, toţi pe cai frumos împodobiţi, la casa naşului („Compare dell`Anello”). De aici, toţi călări, cu mirele în mijloc, naşul în dreapta şi un boier în stânga, merg la casa miresei, unde deja sosise naşa în trăsura trasă de şase cai. Mirele rămâne afară în curte, iar însoţitorii săi intră în casă. Mireasa, cu faţa acoperită cu un voal de satin, este condusă de naşă afară, în timp ce este vărsată o cană cu apă la piciorele calului mirelui. Acesta descalecă, şi însoţiţi de naşi, mirii se întorc în casă. Ţinuţi de mână de naşi, mirii îngenunchează în timp ce se ţine un mic discurs sau se recită o oraţie şi li se urează viaţă fericită. După ce se ridică în picioare, mireasa îşi ia rămas bun de la părinţi şi casa părintească cu lacrimi în ochi („Alzatisi di ginocchioni, la Sposa comincia a pigliar congedo da suoi cari parenti, dicendo Addio alla sua Casa Paterna, con versare un profluvio di lagrime…” – „Ridicată din genunchi, mireasa începe să ceară iertare de la dragii săi părinţi, zicând adio casei părinteşti, vărsând un râu de lacrimi”). Alaiul porneşte apoi, în sunetul muzicii, spre biserică, unde are loc ceremonia religioasă, pe care autorul o descrie detaliat, nefiind diferită de cea practicată în zilele noastre.
Terminată cununia, participanții merg la casa soţului unde se aşează la masa plină cu mâncăruri („lautamente imbandita”), dar mirele se retrage într-o cameră, iar mireasa însoţită de alte femei, în altă cameră („Lo Sposo non siede a tavola, ma si ritira in altre stanze, e la Sposa in altre assistita sempre da varie Gentildonne sue Parenti” – „Mirele nu şade la masă, ci se retrage în alte camere, şi mireasa în altele, înconjurată neîntrerupt de diverse doamne, rudele sale”). Duminică seara, în timp ce mesenii se bucură încă de ospăţ, se aduc de la casa miresei toate aşternuturile, iar la terminarea petrecerii soţul se culcă pentru prima dată cu soţia („Terminato poscia anco questo Banchetto, che diremo ultimo nella funzion delle Nozze, se ne va ognuno a Casa sua, e lo Sposo dorme la prima colta con la Sposa.” – „Terminat şi acest ospăţ, ultimul de la nuntă, fiecare merge la casa sa şi soţul doarme pentru prima dată cu soţia”).
La familiile mai modeste, în timp ce se serveşte felul principal, se pune pe umărul fiecărui invitat o batistă. Acesta pune apoi o sumă de bani pe o farfurie goală aflată pe masă, după care înapoiază şi batista. Banii sunt luaţi de către naş şi acoperiţi de acesta cu batista. După ce naşul dă miresei banii strânşi, aceasta se retrage în camera sa însoţită de naşă.
În săptămâna care urmează nunţii au loc diverse întâlniri ale tinerilor căsătoriţi, la naşi, cărora li se duc în dar diverse obiecte („boccette di rosolini di varie sorte, con bicchieretti, ed altri con piattellini di porcellana con confetti, e diverse cose dolci” – „sticle de vin de diferite soiuri, cu pahare, şi tăvi de porţelan cu bomboane şi diverse dulciuri”), dar şi la casa mirelui, cât şi la cea a socrilor.
Capitolul al V-lea prezintă obiceiurile de înmormântare, autorul descriind cu multe amănunte funeraliile Principesei Porfiria, cea de-a doua soţie a lui Nicolae Alexandru Mavrocordat, îngropată în Biserica Mitropolitană din Bucureşti. Alaiul impunător are în faţă garda seimenilor şi a cazacilor, urmaţi de corpul meseriaşilor şi negustorilor, apoi de preoţii bisericilor şi călugării mănăstirilor din oraş. Trupul defunctei era purtat de şase dintre cei mai de seamă boieri („Il gran Bano, il gran Giudice, il gran Cancelliere, il gran Generale della Cavalleria, il gran Tesoriere, e il supreme Commissario alle Biade”), schimbaţi din loc în loc de către alţii. Principele şi fiul său din prima căsătorie, având alături pe Patriarhul Alexandrei, însoţesc sicriul, urmaţi de mama domnitorului îmbrăcată în negru şi de 10-15 supuse cu părul despletit, care bocesc („10 o 15 Schiave vestite alla Greca, e scapigliate, le quali piangevano la lora morta Padrona” – „10 sau 15 sclave îmbrăcate după obiceiul grecesc şi despletite, care plângeau după stăpâna moartă”). La urmă erau trăsurile principesei, trase de şase cai albi. Clopotele bisericilor au sunat neîntrerupt până când cortegiul a ajuns la biserică. După discursul funerar rostit de către mitropolit, toţi, în frunte cu Patriarhul, sărută icoana Fecioarei cu pruncul Iisus aflată pe pieptul răposatei, apoi sicriul este pus în groapă. Patriarhul ia cu o sapă pământ de pe cele patru laturi în semn de cruce, în timp ce intonează Psalmul XXIII: „Domini est terra e plenitude ejus” – „Al Domnului este pământul şi plinirea lui”. Între timp, Principele îngenunchează şi ia o mână de pământ pe care îl aruncă în groapă, la fel făcând şi fiul său.
Terminate funeraliile, fiecărui prelat participant i se dă o batistă în care sunt puse câteva monede de aur, după gradul fiecăruia („Finita la funzione, si diede ad ogni Prelato un bel fazzoletto del valore di quarto fino a 6 e 8 Cecchini l`uno, e dentrovi erano parimenti alquante monete di oro, second il grado di ciascuno.” – „Terminată ceremonia, se dă fiecărui prelat o batistă frumoasă în valoare de patru până la 6-8 ţechini, înăuntrul cărora erau mai multe monede de aur, după gradul fiecăruia”). Principele urcă apoi pe cal şi, urmat de toţi boierii, se întoarce la curte, unde este deja pregătită pomana pentru a fi împărţită săracilor pentru sufletul defunctei. Pomenile pentru sufletul mortului continuă în ziua a treia, a noua, a patruzecea, în luna a treia, a şasea, a noua şi la un an după moarte („In ciascuno di questi giorni mandano in Chiesa un gran Ciambellone; una Candela di Cera, ed un gran piatto di grano cotto in acqua, del quale poi ognuno ne piglia una cucchiajata, con dir queste parole in lingua Valaca: Domne Dzeu se le jerte sufflettul” – „În fiecare din aceste zile, trimit la biserică un colac mare, o lumânare de ceară şi o tavă mare cu grâu fiert, din care apoi fiecare ia o lingură, zicând aceste cuvinte în limba română: Dumnezeu să le ierte sufletul”).
Religia românilor este tratată în capitolul al VI-lea („Religione de`Valachi”), autorul menţionând că aceştia ţin de ritul grecesc, la fel ca cei din Moldova, numindu-se Ortodocşi, dar nu poate spune când au îmbrăţişat creştinismul („In qual tempo precisamente questa Nazione abbracciasse il Cristianesimo, è cosa malagevole il saperlo.” – „În ce timp acest popor a îmbrăţişat creştinismul, este un aspect anevoios de ştiut”). După unii, acest fapt s-ar fi petrecut în vremurile vechi, la fel ca bulgarii şi sârbii, dar şi alte provincii învecinate, ceea ce ar putea să fie adevărat, având în vedere că românii folosesc alfabetul iliric şi că toată terminologia religioasă şi riturile sfinte sunt în ilirică („… che i Valachi non adoperano altro Alfabeto se non l`Illirico; e quel che più importa è che tutti i termini concernenti la Religione, ed i Riti Sagri sono da essi loro pronunziati non nella loro Lingua materna, o nella Greca, ma bensi nella Illirica” – „faptul că românii nu folosesc alt alfabet decât cel iliric; şi ceea ce este mai important este că toată terminologia referitoare la religie şi ritualuri sfinte sunt rostite de ei nu în limba maternă sau în greacă, ci în ilirică”). Cu toate acestea, în unele biserici se foloseşte limba română, datorită faptului că unii preoţi nu cunosc altă limbă decât cea maternă, ceea ce l-a şi determinat pe mitropolit să tipărească câteva cărţi în „limba valahă”.
Arhiepiscopul are titlul de mitropolit şi este ales de către domnitor („Principe”) sau de către Consiliul său alcătuit din boieri, şi este confirmat de Patriarhul din Constantinopol. El are doi episcopi, unul de Buzău şi unul de Râmnic. Cu un an înainte, a fost la Viena la curtea imperială pentru a solicita dreptul de a avea jurisdicţie spirituală („giurisdizione spirituale”) şi în Ungaria, fiind numit Mitropolit al Ungaro-Valahia („qualificato col titolo di Arcivescovo Metropolita della Ungaro-Valachia”). Serviciul religios se face cu mult fast („con sommo decoro”), mai ales când este prezent Domnitorul. Bisericile au altarul îndreptat spre răsăritul soarelui la echinocțiul de primăvară, au un singur altar şi în el nu se poate celebra decât un singur serviciu religios pe zi („Ciascuna Chiesa non ha se non un Altare, ed in esso non si può celebrare, se non una sola Messa al giorno” – „Fiecare biserică nu are decât un altar şi în el nu se poate săvârşi decât o singură slujbă pe zi”).
Bisericile sunt pictate în interior cu chipuri de sfinţi greci, multe dintre tablouri sunt destul de reuşite, fiind realizate de meşteri formaţi la şcolile moscovite. Picturile înfăţişează scene biblice, dominate de Sfânta Treime, de cei 12 apostoli, de Ioan Botezătorul, dar şi de imaginea Paradisului şi a Infernului. Nu au imagini în relief, iar credincioşii refuză să sărute un crucifix cu chipul în relief, folosind numai o cruce simplă.
Un întreg capitol este consacrat posturilor, autorul descriind cu multe amănunte toate obiceiurile specifice fiecăruia, insistând asupra mâncărurilor, menţionând alimentele pe care românii le consideră „spurcate”, şi de care nu se ating niciodată. În afară de posturile mari, mai aminteşte faptul că se obişnuieşte să se ţină post şi în zilele de miercuri şi vineri, când se abţin să mănânce carne.
Mai aminteşte faptul că preoţii se căsătoresc înainte de hirotonisire („prima di esser promossi agli Ordini Sagri”), iar dacă se petrece să-i moară soţia, atunci este nevoit să trăiască celibatar, nefiindu-i îngăduită altă căsătorie, fără o dispensă specială, greu de obţinut. În mănăstirile de călugări este permisă intrarea liberă a femeilor („Ne`Monisteri de`Monaci non vi è Clausura; sicchè vi entrono liberamente le Donne” – „În mănăstirile de călugări nu există interdicţie, astfel încât femeile intră liber.”). În schimb, în mănăstirile pentru maici, nu pot intra fete, ci numai femei în vârstă, care fiind rămase văduve, se retrag într-o mănăstire şi ies când vor pentru interese proprii sau ale mănăstirii („Quanto poi alle Monache nella Valachia, queste non sono Fanciulle, come presso di noi, ma perlopiù soglion esser Donne avanzate in età, che essendo restate vedove si ritirano in qualche Monistero, ed escono quando vogliono per interessi propri, oppure del Monistero.” – „Cât despre călugăriţe, în Valahia nu sunt fete, ca la noi, ci mai ales este necesar să fie femei înaintate în vârstă, care fiind rămase văduve se retrag în vreo mănăstire şi ies când vor pentru interese proprii sau ale mănăstirii”). Dacă un călugăr a săvârşit o abatere gravă, arhiepiscopul îi taie părul, prin aceasta înţelegându-se că a fost degradat şi exclus din rândul călugărilor.
Toate sărbătorile le ţin după calendarul vechi, adică la 11 zile diferenţă faţă de calendarul Gregorian, dând ca exemplu sărbătoarea Naşterii Domnului, care după calendarul latin se ţine pe 5 ianuarie. Şi numerotarea anilor este diferită de cea practicată în occident, anul nou ţinându-se la 1 septembrie, calculat după data creării lumii („É da sapersi, che l`anno nuovo presso de`Greci è il primo di Settembre, calcolandosi dalla Creazione del Mondo; e nell`anno presente 1717 numerano anni 7226” – „Este de ştiut că anul nou la greci este întâi septembrie, calculându-se de la data creării lumii; şi că anul prezent 1717 numără 7226 ani”).
Prima parte se încheie cu prezentarea festivităţilor ecleziastice solemne, la care participă domnitorul şi marii boieri, fiind oficiate de capii clerului, în frunte cu mitropolitul. Din nou, abundă multe amănunte, demne de interes pentru o cercetare de specialitate din punct de vedere religios, dar şi etnografic. Din păcate, acest autor italian care a trăit mai mulţi ani în Ţara Românească, nu oferă nicio informaţie privind viaţa şi obiceiurile oamenilor simpli. Cu toate acestea, putem presupune că multe dintre obiceiuri, mai ales cele cu caracter religios, erau comune tuturor locuitorilor, indiferent de starea lor socială, dovadă fiind faptul că s-au păstrat până în zilele noastre.
Citiți și:
Avantajele de a fi român și ortodox (pentru tinerii din diaspora, oriunde ar fi ei, dar nu numai)
În 1867, The Times scria despre români: «Sunt convinşi pe deplin că ei sunt descendenţii puri ai vechilor stăpâni ai lumii»
Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea: «Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!»
yogaesoteric
26 mai 2022